Sectorul agricol românesc şi susţinerea acestuia după 2013

Economia rurală românească este dominată de sectorul agricol a cărui trăsătură principală este reprezentată de procentul important al fermelor de subzistenţă şi de semisubzistenţă, care produc pentru autoconsum, acestea comercializând ocazional pe piaţă produsele obţinute. În acest context, economia rurală rămâne foarte slab integrată în economia de piaţă.

Până acum măsurile sociale din agricultură au făcut ca acest sector important al economiei naţionale să nu fie competitiv. De aceea diminuarea numărului de ferme care practică o agricultură de subzistenţă ar trebui să constituie unul dintre obiectivele principale ale politicii de dezvoltare rurală dacă se urmăreşte ca agricultura românească să existe şi să influenţeze piaţa comunitară. Situaţia din România, raportată la cea din celelalte state membre UE, scoate în evidenţă faptul că 91% din teritoriu şi 59% din populaţie sunt concentrate în mediul rural.

În UE există un număr de peste 13 milioane de ferme, dintre care 3,85 milioane se găsesc în România. În UE, dimensiunea medie a unei ferme este de 12,6 ha, iar în România aceasta este de numai 3,5 ha. Diferenţele sunt şi mai mari dacă se analizează dimensiunea economică, media în UE este de 11,3 UDE şi de numai 1 UDE în România. Din totalul exploataţiilor agricole, 55,6% sunt sub 1 ha (2,13 milioane exploataţii), iar suprafaţa totală a acestora (1,03 milioane ha) reprezintă 6,79% din total.

Principala trăsătură a agriculturii UE este reprezentată de exploataţiile agricole familiale care creează în medie 1-1,5 locuri de muncă. În România, producţia agricolă se bazează, în special, pe fermele de mici dimensiuni, ferme de semisubzistenţă, care deţin o pondere covârşitoare de 78%, cu mai puţin de 1 UDE.

Pentru România, totalul plafoanelor naţionale, pentru perioada 2014-2020, se ridică la cca 12,9 miliarde euro, sumă mai mare cu 59% faţă de cea din perioada 2007-2013. Valoarea sprijinului este mai mare, fiind vorba de suprafeţe de referinţă diferite şi având în vedere că cea din propunerea Comisiei este mai mare decât cea din reglementările actuale. Sprijinul pe unitatea de suprafaţă din pilonul 1 nu vine în spiritul echităţii dintre agricultori, la nivel european, chiar dacă plafoanele naţionale stipulate prevăd o creştere certă. În propunerea Comisiei sunt şi indicaţii referitoare la estimarea plăţii medii/ha în UE, aceasta fiind de cca 266 euro/ha.

Plafonarea va afecta puternic veniturile din plăţi directe pe care le-ar obţine cele mai competitive ferme din România (cele de peste 5.000 ha) şi într-o măsură mai mică fermele cu suprafeţe de până la 5.000 ha. România ar trebui să ceară o perioadă de tranziţie sau un plafon mai mare (peste 300.000 euro) şi eventual luarea în considerare a deducerii valorii serviciilor, deoarece acestea includ o mare parte din forţa de muncă utilizată în aceste ferme. Conform datelor Comisiei, plata medie pe fermă în România era, în 2009, de 493 euro, în timp ce nivelul maxim al plăţii medii pe fermă era de cca 21.000 euro în Spania.

Plata pe exploataţie, în anul 2017, dacă plafonul de plată pentru România este de 1,939 miliarde euro, ar fi de cca 260,7 euro/fermă, deci sub 500 euro/fermă, care este suma minimă prevăzută de schemă.

Însă, conform propunerii Comisiei, nivelul minim al plăţii unice pe fermă nu trebuie să fie mai mic de 500 euro/fermă, ceea ce este în contradicţie cu plafonul acordat României.

Statele cu o agricultură competitivă, cu ferme mari şi eficiente, în care forţa de muncă ocupată în agricultură este relativ redusă, se situează pe poziţii liberale şi sunt dominate de preocupările privind calitatea mediului, prezervarea peisajelor, dezvoltarea echilibrată a zonelor rurale.

Pentru statele mai puţin dezvoltate, cu ferme mici şi numeroase, dar mai ales cu o populaţie importantă ocupată în agricultură, este vitală menţinerea unei politici agricole care să subvenţioneze într-o formă sau alta fermele, pentru a putea face faţă concurenţei pe piaţa agricolă comunitară. Pe poziţia aceasta se situează multe din statele nou aderate, dar şi Italia, Portugalia şi Franţa.

Diversificarea economiei rurale este un obiectiv strâns legat de nivelul de educaţie şi calificare al forţei de muncă rurale, iar transferul forţei de muncă de la activităţi agricole la activităţi nonagricole necesită o evaluare a instruirii, calificărilor şi abilităţilor, precum şi a nevoilor de instruire continuă.

În acest context, rolul Camerei Agricole este extrem de important dacă luăm în calcul principala atribuţiune a acesteia, şi anume de a acorda consultanţă în toate direcţiile: tehnic, economic, juridic etc.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU