Paradox românesc – modernizare cu utilaje arhaice

Piaţa utilajelor agricole, asemenea întregului sector agricol în 2012, a avut de suferit ca urmare a secetei şi a producţiilor reduse. Dacă la începutul anului semnele erau promiţătoare, finalul acestuia găseşte vânzările de echipamente agricole într-o situaţie relativ delicată. În acest sens, l-am rugat pe domnul Arnaud van Strien, preşedintele APIMAR şi director general al IPSO Agricultură, să ne prezinte evoluţia pieţei maşinilor agricole în 2012, dar şi perspectivele acesteia în viitor.

– Domnule Van Strien, ştim că aţi fost reales anul acesta la conducerea APIMAR. Ce priorităţi aveţi în noul mandat?

– Prioritatea noului mandat a fost organizarea târgului RomAgroTec şi am reuşit să avem un singur târg, într-o singură locaţie şi o singură dată. În ultimii doi ani, au fost două târguri la 15 zile, unul după altul; este vorba despre RomAgroTec şi AgriPlanta şi am reuşit să cădem de acord şi să punem pe acelaşi loc cele două târguri. Toate acestea, pentru a nu fi două expoziţii ce se puteau transforma în competitori, dar şi pentru fermieri, să nu se deplaseze la două evenimente. Ne-am gândit, în primul rând, la fermieri, aşa că în 2013 RomAgroTec şi AgriPlanta vor fi în aceeaşi locaţie şi la aceeaşi dată.

2012, primul an în stagnare pentru piaţa utilajelor

– Suntem la finalul anului. Cum a evoluat piaţa utilajelor agricole în 2012?

– Ce ştim pentru moment este că e primul an în care piaţa echipamentelor agricole nu a crescut sau, dacă este o creştere, este foarte uşoară. Cel puţin, pe două produse, pe tractoare şi pe combine, este puţin probabil să fie o creştere faţă de ultimii doi ani, din cauza condiţiilor meteorologice care au prejudiciat fermierii începând din toamna trecută, când a fost secetă la însămânţare, apoi a urmat iarna cu vântul care a viscolit zăpada şi a îngheţat o parte din culturi, plus seceta din vara aceasta. A fost dezas­truos pentru că, dacă ne uităm la producţia agricolă, la nivelul României, este cel mai slab an din ultimii cinci. Însă, România trebuie echipată în continuare cu utilaje agricole. Avem o piaţă de 1.800-1.900 de tractoare pe an, în comparaţie cu Franţa, de exemplu, unde anul acesta am avut un record de 41.000 de tractoare vândute. România e jumătate din Franţa, deci vedeţi unde suntem. La noi ar trebui să fie o piaţă matură cu 10.000-15.000 de tractoare vândute anual.

– Cât de dispuşi sunt fermierii români să investească în tehnologie?

– Nu au încotro. Dacă vrem producţie, trebuie luate în calcul două lucruri: mai întâi ce punem în pământ (seminţe, îngrăşăminte) şi apoi cum realizăm acest lucru. Dacă folosim tractoare vechi, cu pluguri care nici măcar nu au antetrupiţe, nu poate să fie bine. Nu e nevoie numai de seminţe bune, care sunt adap­tate doar pentru România – dacă iau seminţe din Franţa şi vin şi le plantez aici, nu voi avea acelaşi rezultat ca în Franţa – ci şi de utilaje adaptate la suprafaţă şi la tipul pământului. Deci, trebuie să continuăm cercetarea pe specii, seminţe şi echipamente care sunt adaptate la condiţiile pedoclimatologice din locaţia în care suntem. Înainte nu aveam semănători de precizie cu care să ştim câte plante punem la metru pătrat, la ce distanţă şi la ce profunzime. Acum beneficiem de toate aceste evoluţii ce vin din Vest, doar că trebuie adaptate. Nu este vorba doar despre tehnologie, ci despre cum este folosită tehnologia şi acest lucru ţine de partea de training. Dacă fermierul român este interesat şi este deschis către tehnologii, n-are încotro dacă vrea să reziste şi are tot interesul dacă vrea să crească. Este un trend şi nu putem să stăm pe marginea drumului.

Finanţarea, marea piedică

în calea modernizării

– În România avem un tractor la 68 ha, cu mult sub nivelul ţărilor din Vest. Din ce cauză credeţi că ne aflăm în această situaţie?

– Trebuie să ne ferim de statistici. România are un parc de 175.000 de tractoare. Sunt curios să văd în ce stare sunt acestea. Pentru mine, sunt şi mai puţine pentru că nu toate sunt în stare de funcţionare. În mod sigur, România are mare nevoie de tractoare, de materiale de recoltat şi e necesar, în primul rând, să se modernizeze, dar trebuie să fim atenţi pentru că sunt trei categorii de fermieri. Spunem că România are 3,9 milioane de fermieri, dar, de fapt, o treime din suprafaţa pe care o ocupă fiecare dintre aceşti fermieri este sub un hectar; deci, nu primeşte subvenţie. De asemenea, mulţi fermieri deţin între 1 hectar şi 100 de hectare şi chiar şi pentru ei, pentru moment, dotarea cu utilaje este dificilă pentru că este complicat să acceseze credite. Există pe piaţă nişte tractoare care sunt fabricate fie local, fie care vin mai mult din Est, dar nu este suficient pentru că aceşti fermieri trebuie să aibă şi condiţii de finanţare. Apoi, avem cinci milioane de hectare lucrate de fermieri care lucrează o suprafaţă mai mare de 100 de hectare. Aceşti fermieri au mai mult acces la finanţare pentru că au o suprafaţă care generează un cash-flow suficient de mare ca să poată accesa credite pentru a se dota. Când vorbesc de credit, vorbesc în afara subvenţiei. Deci, problema rămâne accesul la finanţare pentru fermierii cu sub 100 de hectare.

– În ultimii ani fermierii s-au orientat şi către finanţarea europeană prin Măsura 121. Cât s-a văzut în piaţă acest lucru?

– S-a resimţit la început. Avem mulţi fermieri care au participat şi au depus proiecte. Din păcate pentru fermieri, în fiecare sesiune s-au schimbat fie punctajul, fie criteriile în funcţie de anumite consideraţii. Nu vreau să intru în detalii. Cum poate un fermier să facă un business-plan în aceste condiţii? Regulile jocului se schimbă în fiecare an, în fiecare sesiune; este ca o echipă de fotbal la care s-au schimbat antrenorii la fiecare meci şi este dificil ca ea să joace în Liga Campionilor. Dacă ne uităm un pic pe piaţă, cred că la fiecare jucător şi membru APIMAR vânzările de maşini agricole prin subvenţii (Măsura 121 sau Măsura 312, dacă le înglobăm) reprezintă maximum o treime din vânzările totale. Până acum patru ani reprezenta trei sferturi. Am ajuns pe o piaţă care, din acest punct de vedere, este mult mai matură pentru că, dacă fermierul este interesat, va dovedi acest lucru şi nu îl mai interesează subvenţiile. Cu toate acestea, avem o rată de absorbţie a fondurilor europene mai mare pe agricultură decât pe alte domenii.

– Ştim, de exemplu, că în Franţa există linii bancare specializate pe finanţare agricolă. Cum stă România la acest capitol?

– Din păcate, băncile de reţea din România sunt foarte puţin implicate în dotarea utilajelor agricole. Pentru moment, există nişte IFN-uri specializate, care studiază dosarul şi îşi dau acordul. Când ştim că aceste IFN-uri sunt mai puţin agreate prin FEADR ne tragem totuşi un glonţ în picior, adică lansăm, studiem, interzicem, dar, încă o dată, nu ne gândim ce merge, noi căutăm ce nu merge. Aş fi sperat ca în 2013 să fie nişte reguli stabile şi nişte dispoziţii ca România să acceseze mai mult şi să con­sume cât mai multe subvenţii din Uniunea Europeană. În afară de acest lucru, la un moment dat, trebuie să ştim cum finanţăm. Când s-au lansat primele sesiuni pe Măsura 121 nu exista niciun criteriu care să dovedească finanţarea proiectelor. S-au aprobat nişte proiecte bune, dar cu o valoare imensă şi niciun finanţator n-a acceptat să se implice în aşa ceva. Astfel, banii au rămas blocaţi.

Producătorii locali rezistă şi chiar se dezvoltă

– Reprezentaţi producătorii şi importatorii de utilaje agricole din România. Cum stăm la capitolul producţie autohtonă de utilaje agricole?

– Rezistă şi mă bucur că rezistă, adică sunt câţiva producători din România care pot să răspundă la cererea fermierilor. Tractorul Braşov, Semănătoarea au dispărut. Trebuie să se adapteze la piaţă şi nevoile fermierilor, dar faţă de anii trecuţi şi de acum 20 de ani, evident că a scăzut producţia locală, dar sunt jucători care, pentru moment, au rezistat şi chiar se dezvoltă, cum este Mecanica Ceahlău, Tehnofavorit, MAT Craiova, chiar dacă s-au specializat şi au o colaborare strânsă cu cei de la INMA pentru a dezvolta utilajele. România, fiind o ţară agricolă, mi se pare normal să existe o producţie locală şi chiar se ţine pasul cu nevoile fermierilor. Însă, din păcate, s-au închis multe fabrici. Dacă facem o paralelă, se puteau foarte bine dezvolta asemenea companiei Renault cu uzinele Dacia pentru automobile, dar acum e un pic târziu ca să ne întoarcem.

– Spre ce tractoare şi utilaje se îndreaptă în general fermierii români?

– Din cele 1.800-2.000 de tractoare cât reprezintă piaţa tractoarelor din România, cca 40% din piaţă sunt tractoare sub 100 CP şi acesta este exact segmentul în care sunt fermierii mici şi mijlocii. Cele sub 70 CP sunt şi mai multe. Restul tractoarelor, între 100 şi 200 CP, sunt pentru fermele cu 500-800 de hectare.

O soluţie pentru viitor, subvenţiile pentru pământul lucrat

– În viitor, cum vedeţi evoluţia pieţei utilajelor agricole?

– Pe termen foarte lung, dacă nu se schimbă nimic în privinţa suprafeţei lucrate şi a modului de lucru, piaţa maşinilor agricole va creşte încet. Sunt necesare nişte reforme şi nişte decizii politice cu privire la cum încurajăm sau nu subvenţiile pentru pământul lucrat ca să putem merge înainte. Astăzi, putem să fim arendaşi la pământ nelucrat şi să primim subvenţii. Eu, dacă vreau să primesc un salariu, trebuie să mă duc la muncă, dacă rămân în pat nu primesc. Ar trebui să fie deja nişte decizii în care să se acorde subvenţii doar pentru pământul lucrat. Dacă se va întâmpla acest lucru, necesitatea de utilaje pentru lucrat pământul va fi mai mare, dar, pentru moment, nu există.

Daniel PLĂIAŞU