cemrom doloflor

Grâul, batjocorit în spic

Share Button

Piaţa cerealelor, la mâna intermediarilor

În cea mai mare parte a ţării, la mijlocul lunii iunie fermierii au început să recolteze orzul. Departe de a reprezenta momentul de satisfacţie de odinioară, treieratul aduce din nou în atenţie o mai veche problemă, rămasă încă nerezolvată: aceea a depozitării şi valorificării producţiei. Dacă fermele mari au reuşit în timp să-şi asigure spaţiile de păstrare necesare, femierii mai mici nu au altă variantă decât să vândă, oricare ar fi preţul oferit.

În speranţa apariţiei legii de combatere a evaziunii fiscale ce conţinea şi măsura taxării inverse, întreaga piaţă de cereale aştepta schimbarea. Campania a început, cu sau fără guvernanţi, iar lucrurile continuă la fel de prost ca şi până acum. Necunoscând efectele unei astfel de măsuri – care practic ar curăţa de fapt piaţa de evazionişti, vânzări în lan sau la „roata maşinii“ – ei îşi apleacă urechea spre acei răspândaci de zvonuri care, pentru a-şi acoperi incompetenţa, se dau mari experţi în materie de economie agrară. Aplicarea şi publicarea normelor vor sta într-o lungă hibernare, specifică acestui domeniu, în care tacit, deopotrivă fermieri şi  intermediari, vor avea grijă ca TVA-ul să nu fie plătit statului.

La subvenţii mici, preţuri şi mai mici

Şi pentru că cei mai mulţi dintre producători nu dispun de capacităţi de păstrare, acest lucru nu putea să rămână neexploatat de speculanţi care, la mijlocul lunii iunie, ofereau cam aceleaşi preţuri de anul trecut: 3.300 lei vechi/kg la orz şi 4.000 lei/kg la grâu. Asemenea practici nu au nicio legătură cu realitatea agricolă din România. Să vinzi la preţurile vehiculate acum este o adevărată sinucidere. Noi recomandăm să nu se vândă decât la un minim de 4.500 lei vechi/kg de orz şi între 5.000 şi 5.500 lei/kg de grâu.

În opinia mea, corect ar fi ca preţurile să fie cele de la Bursă, ţinând cont mai ales de faptul că fermierii din România beneficiază de cele mai mici subvenţiii din Uniune, deşi anumite costuri, cum este cel cu motorina, sunt mai mari decât cele practicate la nivel european. În asemenea condiţii, cu toată subvenţia europeană pe care o primeşte, fermierul nu-şi poate acoperi costurile de producţie.

„Mi-am ridicat propriile spaţii de depozitare după ce, în 1996, ducând 400 de tone de grâu la siloz, am mai putut vinde doar 300 de tone, pentru că restul a însemnat costuri. Am pierdut 100 de tone, iar cu echivalentul lor în bani aş fi putut să construiesc un spaţiu în care să ţin cele 400 de tone. Am acum o capacitate de păstrare de 11 mii de tone, suficient pentru producţia obţinută pe un an. Aşadar, nu este chiar imposibil!“ – afirmă Nicolae Sitaru.

„Primul Siloz“, eşuat încă din faşă

Propunerile făcute în anii trecuţi, gen o Bursă a Cerealelor sau un program ca „Primul Siloz“, păreau menite să le ofere cultivatorilor de cereale şansa mult aşteptată: aceea de a-şi valorifica în condiţii şi la preţuri decente producţia.

Programul „Primul Siloz“ nu a funcţionat de la bun început şi nici nu avea cum pentru că numai anumite depozite sunt agreate, acestea fiind situate uneori la mare distanţă faţă de ferme. Ca să ajungă până acolo producătorii trebuie să îşi asigure transportul pentru că mijloacele pe care le avem noi la dispoziţie nu au voie să circule pe şosele. Pe lângă transport mai costă şi depozitarea, şi încă destul de mult, aşa încât toate aceste costuri s-ar putea să nu acopere diferenţa de preţ obţinută la valorificare.

Lipsa capacităţilor de depozitare este unul dintre motivele pentru care nici Bursa Cerealelor nu poate funcţiona. În plus, atât depozitarii cât şi procesatorii s-au dovedit a fi reticenţi de la bun început, întrucât aceasta presupunea desfăşurarea la vedere a tranzacţiilor.

Argumente economice

Ca să nu mai muncească pentru alţii, condiţia de bază este ca fermierii să se asocieze dacă sunt mai mici, să-şi realizeze propriile spaţii de depozitare şi să vândă atunci când li se oferă un preţ mai bun. În acest sens, organizaţiile de fermieri au cerut Ministerului să transforme „Primul Siloz“ dintr-o chestiune aberantă, aşa cum este văzut la ora actuală, într-un program funcţional prin care cei care deţin minimum 200-300 ha să-şi poată construi propriile capacităţi de depozitare pentru a nu mai fi puşi în situaţia de a vinde direct din combină. Cea mai importantă în acest caz ar fi susţinerea dobânzii la credite. Dar tot Ministerul ar trebui să se ocupe şi de organizarea unor licitaţii în vederea construirii la preţuri cât mai bune a unor silozuri modulare, pe capacităţi, în funcţie de dimensiunea fermei.

Chemând toţi producătorii de silozuri, statul ar putea să obţină un preţ de 25-30 euro pe tona depozitată, bani pe care fermierul i-ar putea pune la loc încă din primul an. În aceste condiţii, marfa ar rămâne la producător, oferta nu ar mai fi aşa de mare şi traderii nu ar mai putea să facă politica de preţuri.

Propunerea a fost făcută pentru fermierii care se ocupă de cultura mare de cel puţin trei ani, astfel încât să nu se bucure şi de acest program tot cei care nu au nicio treabă cu agricultura. 

Nicolae SITARU, preşedinte LAPAR

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.