fbpx
reclama youtube lumeasatuluitv

Documentar agricol

Share Button

Datele ce fac obiectul acestui documentar au un caracter strict informativ. Pentru a nu fi suspectaţi de o anume nostalgie cu iz comunist, ne-am orientat spre statistica celei mai relevante perioade a agriculturii interbelice. Să vedem deci care era faţa adevărată a agriculturii de atunci, cum arăta ea în perioada Noii Revoluţii Agrare, cum se înfăţişează după două decenii de restructurare de tip neocapitalist. Să începem cu:

Dimensiunea şi modul de folosinţă a fondului funciar

În anul de referinţă 1938, fondul funciar al României de astăzi avea următoarea structură:

8 10 milioane ha de teren arabil, 4,4 milioane ha păşuni şi fâneţe naturale, aproape 500.000 ha plantaţii pomicole şi viticole, 6,4 milioane ha păduri, 839.000 ha bălţi. La finele anului 1989, această structură a cunoscut modificări nesemnificative. Suprafaţa arabilă a scăzut cu 600.000 ha, dar au crescut cu aproape 90.000 ha plantaţiile vitipomicole extinse pe terenurile cultivate.

Dacă ar fi să dăm crezare ultimului recensământ agricol, atunci suprafaţa arabilă a ţării se menţine undeva la nivelul anului 1989, ceea ce nu este adevărat. Fictive sunt şi raportările privind dimensiunea şi structura fondului pomiviticol care, chipurile, ar fi scăzut doar cu 100.000 ha. Probabil este vorba de scoaterea din circuitul agricol a plantaţiilor viticole şi pomicole intensive, care constituie faima horticulturii româneşti.

Structura culturilor

La finele anului 1938 se cultivau 3 milioane ha de grâu şi secară, 1,2 milioane ha de orz şi ovăz, aproape 3,9 milioane ha cu porumb, circa 100.000 ha leguminoase pentru boabe, 80.000 ha cu mazăre şi fasole în ogor propriu, 367 ha cu orez şi 540 ha cu mazăre. Plantele textile ocupau aproape 55.000 ha, iar cele uleioase 137.000 ha. La acea vreme,

România cultiva inclusiv bumbac de la care se recoltau aproape 7 chintale/hectar.

Structura culturilor textile, oleaginoase şi industriale cuprindea 18 plante, dominante fiind cartoful, cânepa, floarea-soarelui, sfecla de zahăr, rapiţa, soia, tutunul şi sorgul. Majoritatea acestor plante a cunoscut o restructurare masivă în spaţiu şi dimensiune economică în atât de blamata agricultură socialistă.

Cele mai spectaculoase transformări au avut loc în sectorul legumicol, unde suprafeţele cultivate au crescut de la 77.000 ha în 1938, la 253.000 ha în 1989. La finele anului 1989, România cultiva 52.000 ha cu tomate, faţă de 8.400 ha în 1938; 29.000 ha cu ardei, faţă de 4.400 în 1938. Creşterile cele mai mari s-au înregistrat în planul randamentelor şi producţiilor. În anul de vârf al horticulturii româneşti, producţia de tomate a atins aproape 2 milioane de tone, faţă de 52.000 tone în 1938, în timp ce producţia de ardei a crescut de la 12.400 tone la aproape 300.000 tone.

La finele anului 1989, suprafaţa cultivată cu grâu a scăzut cu 800.000 ha, iar cea de porumb cu 1,4 milioane ha. În schimb, au crescut spectaculos faţă de 1938 suprafeţele însămânţate cu unele culturi intensive:

– orezul, de la 367 la aproape 50.000 ha
– mazărea, de la 42.000 la 97.000 ha;
– fasolea, de la 38.000 la 197.000 ha;
– inul, de la 13.800 la 70.000 ha;
– cânepa a cunoscut o expansiune extraordinară până în momentul colectivizării, după care suprafaţa cultivată a scăzut de la 69.000 la 46.000 ha, pentru ca în 2009 să se mai cultive doar câteva sute de ha;
– floarea-soarelui a crescut de la 66.800 la 440.000 ha;
– soia, de la 20.000 la 512.000 ha, inul pentru ulei de la zero la 78.000 ha, sfecla de zahăr, de la 35.000 la 255.000 ha;
– tutunul, de la 11.000 la 35.000 ha;
– cartoful, de al 135.000 la 351.000 ha.

Revenind în actualitate, ar fi de menţionat că în anul 2009 în România se cultivau 2,2 milioane hectare cu grâu şi cam tot atât cu porumb, 500.000 ha cu orz şi orzoaică; 203.000 hectare cu ovăz, 23.000 ha cu mazăre, 787.000 ha cu floarea-soarelui, 435.000 ha cu rapiţă; 41.000 ha cu soia. Suprafaţa cultivată cu sfeclă se menţine undeva la nivelul anilor 1930, cu precizarea că producţia anului 1989 însuma peste 6,7 milioane tone, faţă de 780.000 tone în anul 2008.

În actuala structură a culturilor, plante precum bobul, macul, cicoarea, lintea, feniculul, ricinul, bumbacul, tramenul şi cânepa au dispărut sau sunt pe cale de a deveni plante rare.

I. POP, D. MĂCRIŞ

Centrul de afaceri transfrontalier „Danubius“ la graniţa cu Bulgaria

„Am avut ocazia să constatăm potenţialul agricol excelent, al Judeţului Giurgiu şi al Districtului Ruse. Atât în România, cât şi în Bulgaria, agricultura poate fi unul dintre principalele motoare economice“ – a afirmat domnul Tudorel Ţone, un reputat inginer agronom, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Giurgiu. Domnia sa a declarat, că Giurgiu este un judeţ preponderent agricol, în care 70% din populaţie locuieşte în mediul rural, iar agricultura reprezintă principala activitate şi unica sursă de trai.

Prezent la masa rotundă, Ivan Grigorov, subprefect de Ruse, a făcut cunoscută dorinţa partenerilor de a găsi soluţii care să contribuie la dezvoltarea sectorului agricol. El a ţinut să sublinieze că la ora actuală cooperativele agricole sunt mai bine structurate decât în România, ele dispunând de 47% din terenurile arabile. (T.D.)

Despre secularizarea averilor mănăstireşti

La începutul acestui an s-au împlinit 154 de ani de când Parlamentul celor două Principate a adoptat Legea secularizării averilor mănăstireşti.

Pe vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, mănăstirile din Moldova şi Ţara Românească datorau statului 29 milioane de lei. Somaţi de ministrul cultelor, C.A. Kretzulescu, să cedeze statului veniturile din arenzi şi chirii, călugării, în majoritate greci, au refuzat să se supună ordinului. Astfel s-a declanşat un conflict deschis între autorităţile statului şi ecumenicii greci, soldat cu secularizarea averilor acestora.

Ca urmare a acestei, decizii a intrat în patrimoniul statului o suprafaţă agricolă echivalentă celor două principate. Cu o bună parte din această suprafaţă au fost împroprietăriţi, în 1864, peste 512.000 ţărani, cu o suprafaţă totală de 2 milioane hectare, revenind aproape patru hectare pe familie. În urma acestui act, proprietatea ţărănească reprezenta 30% din suprafaţa ţării, cea moşierească 60%, iar cea a statului 10%.

(L.D)

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.