Cronica succesului şi desfiinţării unui business cu circuit închis

În călătoriile noastre prin peisajul agricol românesc am avut şansa de a descoperi afaceri prospere, investiţii importante care au angrenat proiecte de anvergură pentru agricultură, dar şi fermieri a căror activitate se află „pe muchie de cuţit“. Nicolae Dumitru, un agricultor din sudul ţării, Călugăreni, Giurgiu, face parte din categoria celor care au experimentat succesul, dar şi recesiunea. Afacerea lui, odinioară prosperă, bazată pe un circuit închis, şi-a redus treptat din dimensiune. L-am provocat la o discuţie despre starea agriculturii şi problemele ei, dar şi despre speranţele pe care le nutreşte. Concluzia? Vremurile de acum apasă greu pe umerii agricultorilor şi o parte din vină o poartă autorităţile care nu vin cu măsuri eficiente pentru sprijinirea lor.

Ultima moară din Călugăreni

Cu nostalgie, dar şi cu o fervoare născută din supărările pe care le are acum, Nicolae Dumitru a fost de acord să ne vorbească despre afacerea sa şi despre supravieţuirea în „jungla agricolă“ actuală.

Electrician mecanic de profesie, fermierul din Călugăreni a debutat în agricultură în 1996, atunci când a construit o moară ţărănească. A continuat cu o fabrică de pâine şi apoi cu o exploataţie vegetală. Astăzi, moara funcţionează într-un regim de avarie, iar fabrica de pâine a fost închisă. Exploataţia vegetală continuă să se menţină pe linia de plutire.

Cronica preamăririi şi decăderii afacerii sale cu circuit închis a fost semnată, spune el, de intrarea pe piaţa românească a panificatorilor turci. Până să ajungem în acest punct al istoriei businessului său am depănat însă şi amintiri mai plăcute. Moara sa, unde se obţine făină integrală, de patiserie, şi făină 850 este astăzi ultima din Călugăreni şi din împrejurimile comunei. La începutul său măcina mare parte din producţia obţinută din lanurile de grâu ale comunei şi vecinătăţilor. Spune cu mândrie că oamenii îl căutau pentru calitatea serviciilor pe care le oferea şi că abundenţa producţiei de grâu pe care o măcina l-a determinat chiar să ajusteze capacitatea morii la valori mai mari. Construită la o capacitate de 650 kg/oră, cu o extracţie de 65 kg de făină din grâu, moara şi-a mărit ulterior capacitatea până la 850 kg/oră. Clipele de glorie s-au împuţinat însă. Oamenii au încetat să mai caute morile ţărăneşti, iar pe masa lor nu mai este sfinţită pâinea tradiţională făcută în casă, ci cea făcută pe bandă rulantă. Românii s-au emancipat prea mult pentru a mai păstra valorile străbune, iar asta a semnat şi sentinţa morii din Călugăreni. Funcţionează şi astăzi, dar doar într-un regim condiţionat de ultimii ţărani care încă mai macină grâu. În 365 de zile funcţionează doar 4-5 ore şi este pornită doar când se adună o cantitate mare de grâu. Cu toate acestea, Nicolae Dumitru este mulţumit de banii pe care îi obţine din această afacere şi spune că profitul este încă bunicel. După scăderea cheltuielilor, rămâne cu aproximativ 30-35.000 mii euro „curaţi“.

O luptă pierdută în favoarea panificatorilor turci

Încurajat de succesul iniţial al morii şi de volumul mare al producţiei de grâu măcinat aici, Nicolae Dumitru a iniţiat un proiect la fel de promiţător. În 2000 a deschis porţile unei fabrici de pâine, Franzela SRL, o afacere care a mers foarte bine până acum cinci ani. Expansiunea a continuat şi prin înfiinţarea unei exploataţii vegetale, care să asigure necesarul de grâu pentru moară şi fabrica de pâine. A luat în arendă 250 de hectare, pe care le cultivă şi în prezent.

Fabrica este astăzi închisă, însă fermierul nu şi-a pierdut speranţa. Are ambiţia de a-i redeschide porţile, chiar dacă ştie că există riscul să se avânte din nou într-o luptă nedreaptă cu producătorii de panificaţie turci. De altfel, din cauza „asaltului“ lor asupra pieţei din România, a fost nevoit să renunţe la fabrica de pâine. Motivele deciziei sale au, aşa cum este de aşteptat, conotaţii economice. Primul ţine de costurile ridicate ale consumului de gaz propan pe care le înregistra unitatea din Călugăreni în comparaţie cu fabricile turceşti privilegiate printr-un preţ mai mic plătit pentru acest combustibil. Pentru a recupera aceste cheltuieli, Nicolae Dumitru era nevoit să vândă pâinile cu un preţ mai mare. Lovitura de graţie a venit însă chiar din această direcţie. Produsele turcilor, realizate cu cheltuieli mai mici, aveau şi preţuri pe măsură. Iar şirul problemelor din domeniul panificaţiei poate continua până la metodele de eludare a legii ale invadatorilor străini, agreate tacit de autorităţi.

Până la urmă, cea mai rentabilă afacere iniţiată de fermierul din Călugăreni este exploataţia vegetală. Cele 230 de hectare de pământ încă dau „roade“ economice. Fără posibilitatea de a mai valorifica producţia în cadrul circuitului închis pe care şi-l crease, astăzi producţia obţinută în ferma sa – grâu şi floarea-soarelui – este valorificată către o societate de încredere din Giurgiu. S-a asigurat că această fermă va rămâne sustenabilă şi prin investiţiile pe care le-a făcut în dotarea tehnologică. Deşi mărturiseşte că este un tradiţionalist, că nu poate renunţa la tractoarele vechi alături de care a crescut şi pe care ştie să le repare, a achiziţionat şi utilaje moderne, cu un consum redus de carburant. Ştie că, până la urmă, doar aşa poţi face agricultură performantă şi producţie.

Dialogul purtat cu Nicolae Dumitru nu are menirea de a fi unul sec, o cronică inutilă a preamăririi şi decăderii unei afaceri bazate pe un circuit închis, ci aceea de a semnala că fermierii români se confruntă cu probleme generate uneori de lipsa implicării autorităţilor. În situaţia de faţă, favorizarea producătorilor turci de panificaţie a determinat destrămarea unui lanţ de producţie. Nicolae Dumitru are convingerea că nu este singurul aflat în această situaţie, de aceea a luat cuvântul pentru a transmite un mesaj vital. Este important ca autorităţile să facă ceva pentru a sprijini fabricile de pâine româneşti şi producţia de pâine tradiţională.

Laura ZMARANDA