Un altfel de Redresare și Reziliență (I)

Share

În această lună ar trebui să avem Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) aprobat de Comisia Europeană, iar în noiembrie România ar urma să primească prima tranșă de bani sau cel puțin așa ar trebui să se desfășoare lucrurile, dacă ținem cont de declarațiile prim-ministrului din ultima perioadă. Văzut ca un mecanism menit să producă o reformă structurală reală, PNRR-ul a fost centrul de interes și mărul discordiei pe parcursul întregului an. Motivul? Vin bani, dar nu știm ce facem cu ei!

S-a vrut și s-a cerut inițial un plan național amplu, un echivalent al planului Marshall pentru România post-pandemică, apoi s-a renunțat treptat la unele obiective și angajamente, ba chiar sectoare întregi de activitate au dispărut din PNRR. Decidenții au hotărât pur și simplu să prioritizeze investițiile sau ce considerau ei ca fiind priorități, iar agricultura a fost prima sacrificată…

Dacă aveți curiozitatea să citiți noul PNRR veți vedea că cele mai multe subiecte țin de social și nu de investiții concrete precum infrastructura, ba mai mult, într-un plan de finanțare România anunță: „reformă fiscală, reforma fondului de pensii, reforme sociale și eficiența justiției“. Poate nu degeaba printre obiecțiile Comisiei Europene s-a aflat și critica costului cu trainingul personalului specializat în  gestionarea fondurilor de capital pentru IMM-uri, care se ridică la 133.000 euro pentru o singură persoană și care a fost catalogat de experții europeni ca fiind „excesiv“.

Putem totuși presupune că avem un PNRR orientat puternic spre capitalul uman; chiar și ministrul Cristian Ghinea, în introducerea documentului cadru al Planului de Reziliență, vorbește în mod repetat despre „viitoarele generații“ și „despre copiii noștri“. Însă cine sunt aceste viitoare generații și acest capital uman? Ce perspective avem în acest sens și ce perspective au aceste generații în România domnului Ghinea?

Statistic, populația țării scade; în mai puțin de o generație vom fi 15 milioane de români, apoi 12 milioane, iar dacă trendul se menține, 8 milioane până la final de secol. Din această populație, după anul 2050, doar aproximativ un sfert va mai fi populație activă. Dacă nu vom apela la migrație sau la soluții medicale miraculoase care să ne permită să muncim până la 80 de ani, viitorul capitalului uman în România este la apus.

Mai mult de atât, este cazul să ne uităm inclusiv la actuala generație tânără (millennials și Z), din care și eu fac parte. Este o generație cu conectare globală, care acceptă oportunități și provocări din medii diferite și pentru care atât emigrația cât și imigrația sunt lucruri obișnuite; în special în țările ex-comuniste, unde mulți dintre tinerii adulți sunt copiii primilor migranți economici internaționali. O generație a tranziției și schimbării, care, deși vine cu multe neajunsuri, inclusiv cea mai mică rată a natalității din istorie, are și mult potențial, mai ales la nivelul redresării și reconstrucției pe baza unui model plurivalent, fapt pe care tocmai ministrul Ghinea ar trebui să îl înțeleagă cel mai bine.

(va urma)

Daniel PLĂIAȘU