Ţuica lui Zaim Hiusen

Ţuica de Văleni este un brand naţional, proprietarii mărcii înregistrate la OSIM fiind Primăria oraşului Vălenii de Munte şi o societate comercială din localitate. Străvechea ocupaţie rurală de pe toată Valea Teleajenului, de la Lipăneşti şi până la Stachiojd sau Ceraşu, pomicultura, cu tot cu distilatul în sine, a condus la ideea amenajării Muzeului de Ştiinţe Naturale „Cultura Prunului“, probabil unicul din România de acest fel, şi organizării Festivalului Ţuicii, ajuns deja la a XVII-a ediţie. A fost să fie însă ca printre toţi expozanţii să găsim singurul ţuicar adevărat în persoana unui român de etnie turcă, dar care spune despre sine că este român get-beget, Zaim Hiusen!

El deţine un sub-brand, „Bătrâna de Văleni“, o ţuică produsă în gospodăria sa, lansată în me­moria socrului Nicolae Bărdoiu. Toate produsele sunt etichetate cu acest nume, iar mărcile au devenit redutabile pentru că au fost premiate an de an cu medalii de argint sau de aur, după jurizarea unor degustători recunoscuţi, printre care expertul dr. ing. Petre Badea. Şi anul acesta două dintre pălincile şi ţuicile sale au primit distincţia de aur.

Dedicat 100% vieţii la ţară

Zaim Hiusen aminteşte cumva despre ţăranii de demult, cei pentru care cuvântul dat atârna mai greu decât un document semnat şi care nu-şi permiteau nicio clipă să se facă de ruşine, comercializând marfă de slabă calitate. Oamenii despre care vorbesc scoteau ce aveau mai bun din casă. În concepţia lor nu exista noţiunea de a înşela, cum deseori se întâmplă azi. Hiusen vine din Munteni – Buzău, judeţul Ialomiţa, acolo unde tatăl său era mare negustor. S-a născut într-o familie mixtă, mama româncă, tata etnic turc. Numele adevărat a fost Hussein, dar după nişte erori în documente a devenit Hiusen. De tânăr s-a stabilit la Ploieşti, unde a lucrat, ca strungar, la „1 Mai“. Imediat după căsătorie a ţinut să meargă săptămânal să lucreze la grădina socrilor, din comuna Drajna – Prahova, localitate situată la nord-est de Vălenii de Munte. Mărtu­riseşte şi acum că nu i-a plăcut niciodată să locuiască la oraş, că a iubit mereu mediul rural, unde se simte în largul său. După pensionare s-a mutat cu soţia la Drajna, unde şi-a căpătat faima de om foarte serios, muncitor şi negustor de modă veche. Deţine mai multe loturi de teren, cultivate cu toate speciile pomicole (măr, păr, gutui, cireş, vişin, coacăz, zmeură, mur etc.), dar prun are aproximativ un hectar. Produce ţuică la cazan, însă nu în cantităţi industriale, pe care o depozitează într-un spaţiu ce seamănă mai degrabă a muzeu.

Legile lui Hiusen

Respectul pe care-l poartă oamenilor, dar şi muncii ori numelui său se vede fie şi de la un singur lucru: niciodată nu ambalează şi nu vinde ţuica la bidoane din plastic, aşa cum fac cei mai mulţi dintre producătorii de ţuică. Diferenţa nu este numai de aspect, ci şi de calitate: „Băutura ţinută în plastic nu pierde din tărie, dar prinde miros, ceea ce o depreciază substanţial. Nu pot deci să-mi permit să vând cuiva un produs alterat calitativ.“ Niciodată nu stropeşte plantaţiile cu chimicale: „Ce beau eu dau şi altora. Că e mult, că e puţin, dar să fie o ţuică sănătoasă, de calitate. Nu mă interesează cantitatea. Anul acesta nu s-a făcut nicio prună; o să am la anul, nu-i o problemă, însă refuz total să arunc substanţe chimice pe pomi.“ Zaim Hiusen are şi alte reguli de la care nu se abate: păstrează ţuica în butoi din salcâm, ideal ar fi de prun, dar nu mai mult de şase luni, fie pentru că s-ar înnegri, dacă doaga este nouă, fie pentru că pierde din tărie, cam un grad pe an, sau din cantitate, 4 kg la un butoi de 100 kg, chiar dacă lemnul este vechi; după limpezire, transferă produsul la damigeană sau o îmbuteliază la sticle; nu vinde ţuică acasă, ci doar celor care vin pe bază de reco­mandare şi numai în cantităţi mai mari; nu vinde ieftin şi nici pe datorie, tocmai pentru că face pro­duse de calitate; nu merge la alte festivaluri în afară de cel de la Vălenii de Munte, pentru că nu i se pare rentabil. În afară de tradiţionala ţuică, Zaim Hiusen mai produce palincă de mere, pere, prune (57 de grade) din ţuică dublu sau triplu rafinată, până ajunge la tăria dorită, murată, zmeurată, vişinată, cornată, afinată etc.

În loc de concluzie

L-am întrebat pe micul producător din Drajna dacă, în afara unui venit sigur, cum ar fi pensia, în cazul său, şi dacă ar fi avut o livadă mai mare ar fi putut trăi doar din această activitate. A fost cât se poate de categoric: nu. Cel puţin aşa cum vede adevărata agricultură:„Dacă te angrenezi într-o activitate agricolă care să-ţi fie sursă unică de venit vei fi obligat să abdici de la unele principii, cum ar fi să introduci tratamentele chimice pentru că ai nevoie de producţie mare, lucru pe care eu nu l-aş face pentru nimic în lume. Eu practic agricultură sută la sută naturală şi fac asta din plăcere, nu din constrângere, poate de aceea şi lucrurile se leagă mai bine. Sunt atent la toate detaliile fiindcă eu nu vreau să mă compromit: dacă ţuica este din 2003, apoi să ştiţi că e din 2003; dacă scrie pe etichetă că are 32 de grade, 32 sau chiar mai mult are, dar în niciun caz mai puţin; nu pun în vas crengi pentru a colora ţuica, aşa cum mulţi fac; la mine culoarea vine din vechimea băuturii.“