Politica Agricolă Comună, evoluția în spațiul European

Uniunea Europeană este prima putere agricolă mondială. În 2019, producția europeană a UE se cifra la 418,5 miliarde euro, iar statele care au o contribuție importantă sunt: Franța, Germania, Italia, Spania, Olanda, Polonia și România. Împreună, cele 7 state europene totalizează peste 75% din producția agricolă. Odată cu Tratatul de la Roma din 1957 s-a stabilit că este nevoie de implementarea unei politici comune la nivelul statelor membre care a fost pusă în practică începând cu anul 1962.

Era nevoie de o astfel de politică pentru a  crește producția alimentară într-o Europă devastată de ani de războaie, precum și a asigura un venit satisfăcător agricultorilor și un preț convenabil consumatorilor. Comunitatea europeană a pus în funcțiune mai multe instrumente pentru a incita agricultorii să producă mai mult. A eliminat taxele vamale în cazul schimburilor cu produse agroalimentare realizate între cele șase state fondatoare și a subvenționat exporturile către state terțe.

Peste ani, succesul agriculturii europene este incontestabil. Producția și veniturile agricultorilor cresc astfel încât ei reușesc să-și modernizeze fermele, în timp ce consumatorii văd că prețurile la alimente scad.

Începând cu anul 1980 au urmat reforme în încercarea de a reduce costurile cu PAC și, prin urmare, nivelul producției. La aceasta se adaugă treptat și alte provocări: nevoia de răspuns care trebuie dată altor state (în special Statele Unite) care critică protecționismul european și limitarea impactului negativ al agriculturii asupra mediului.

După numeroasele revizuiri, PAC se modifică și devine mai complexă într-o asemenea măsură încât sistemul actual nu are prea mult de-a face cu cel original. Ajutorul financiar este acum plătit direct fermierilor, în funcție de suprafața utilizată sau de numărul lor de animalelor și numai dacă fermierul respectă anumite practici de mediu. Un buget specific susține, de asemenea, „dezvoltarea rurală“: fermierii din zonele defavorizate, fermierii tineri, producătorii „organici“. O gamă largă de instrumente și reguli guvernează în prezent agricultura europeană.

Deși reduse, cheltuielile PAC reprezintă mai mult de o treime din bugetul european. Suma alocată acestei politici ar ajunge la 386 miliarde de euro în perioada 2021-2027, o creștere foarte ușoară comparativ cu bugetul 2014-2020 (în euro curent, dar în scădere dacă luăm în considerare „inflația“). În acest timp au loc dezbateri privind noile reguli care urmează să fie puse în aplicare, în special pentru a concilia mai bine agricultura cu mediul.

În plus, PAC nu îi mulțumește pe mulți fermieri, care ar dori să trăiască mai mult din vânzările lor decât din ajutorul european, și al căror interes este din ce în ce mai redus. În cele din urmă și, deși a permis rapid europenilor să mănânce în cantități suficiente, tot mai mulți consumatori cer acum alimente de calitate bună și metode de producție ecologice.

În 2010, prin publicarea beneficiarilor ajutoarelor PAC – regina Angliei, fiica unui ministru bulgar, Nestlé și alții – a provocat un mare scandal, dezvăluindu-se că proprietarii de terenuri și companiile multinaționale au beneficiat de subvenții. Pentru a înțelege mai bine distribuția ajutorului, întreaga Europă s-a angajat într-un exercițiu de verificare a faptelor pe această temă.

Istoria politicii agricole comune, mediul economic și politic s-au schimbat mult de la ultima reformă a PAC adoptată în 2013. Viitoarea PAC trebuie să răspundă crizelor legate de volatilitatea crescândă a prețurilor agricole pe piețele mondiale, precum și de cererile legate de problemele de mediu, de schimbările climatice și de bunăstarea animalelor.

Propunerea Comisiei Europene își propune să consolideze principiul subsidiarității și flexibilității în centrul politicii agricole comune. Fiecare stat membru va fi invitat să întocmească un „plan național strategic“ care va lua în considerare situația și nevoile fiecărei țări. Astfel, toată lumea va putea defini regulile pentru alocarea, gestionarea și controlul tuturor fondurilor agricole, precum și condițiile de eligibilitate pentru beneficiarii finali. Cu toate acestea, planurile vor trebui să îndeplinească cele nouă „obiective specifice“ definite de Comisie.

Cele nouă obiective specifice ce trebuie îndeplinite sunt:

• Asigurarea unor venituri echitabile pentru agricultori.
• Creșterea competitivității.
• Reechilibrarea puterii pe lanțul de aprovizionare cu alimente.
• Să acționeze împotriva efectelor schimbărilor climatice.
• Să protejeze mediul.
• Conservarea peisagisticii și a biodiversității.
• Susținerea reînnoirii generațiilor viitoare.
• Dinamizarea activităților din zonele rurale.
• Garantarea calității alimentelor și a sănătății.

Trei din cele nouă obiective sunt legate de mediu și de îmbunătățirea climei

Comisia Europeană va fi apoi responsabilă de evaluarea, validarea și monitorizarea acestor planuri strategice naționale și, dacă este cazul, de sancționarea nerespectării indicatorilor de performanță care urmează să fie atinși de statele membre. Prin urmare, această reformă intenționează să simplifice și să modernizeze funcționarea PAC, în special prin reducerea „numărului și nivelului de detaliere al normelor stabilite pentru PAC în legislația UE“.

Deputații europeni sunt îngrijorați de riscul „renaționalizării“ acestui nou sistem. Dacă PAC trebuie să fie flexibilă, pentru a se adapta la realitățile europene este esențial să se mențină o legislație europeană puternică, altfel ne vom îndrepta spre douăzeci și șapte de politici agricole europene divergente și nu se va putea garanta egalitatea de tratament între fermieri.

Fără existența unei „împuterniciri“ europene, atunci actuala PAC va conduce inexorabil la o renaționalizare a politicii agricole comune. Deputații europeni doresc să fie pusă în aplicare o structură clară care să analizeze planurile strategice, astfel încât PAC să nu devină o politică „à la carte“ cu douăzeci și șapte de politici agricole diferite, ceea ce ar provoca, pe lângă un tratament inegal între fermieri, și denaturări ale concurenței în cadrul pieței comune.

Comisia Europeană dorește să integreze în centrul noului sistem o legătură cu Acordul Verde, o inițiativă emblematică a mandatului Ursulei von der Leyen. Pentru a-și integra obiectivele în noua PAC, executivul dorește să îmbunătățească regulile referitoare la condiționalitate. Acest sistem „stabilește legături între plățile PAC legate de suprafețe și animale de un set de obligații“ pentru a respecta ambiția de mediu a Acordului verde.

Aceste plăți pot fi reduse dacă obligațiile nu sunt îndeplinite de către beneficiarii finali. Comisia Europeană intenționează să îmbine această condiționalitate cu ecologizarea ajutorului, pentru a lega orice plată de cerința de protecție a mediului. Cu toate acestea, state precum Irlanda și Polonia avertizează împotriva constrângerilor excesive pe care aceste condiții de mediu le-ar putea pune activităților din fermele mici.

Astfel, Consiliul Uniunii Europene a optat pentru o scutire de la respectarea anumitor condiții agricole și de mediu bune (GAEC) pentru micii fermieri care exploatează mai puțin de zece hectare de teren arabil. Parlamentul European a decis, de asemenea, să adauge o componentă socială în condiționalitate pentru a garanta respectarea „condițiilor de muncă și de angajare“ definite de legile naționale, internaționale și europene.

Pe lângă plățile directe și intervențiile în favoarea dezvoltării rurale, Comisia a dorit să instituie „un alt «nivel»de plăți în favoarea mediului și a climei“: ecoschemele. Aceste mecanisme vor fi finanțate prin pachetul de plăți directe (cunoscut ca „primul pilon al PAC“). Statele membre vor putea propune una sau mai multe ecoscheme, al căror conținut decide, la care fermierii vor putea participa în mod voluntar. Aceste programe pot include „practici precum agricultură de înaltă precizie, agroforesteria, agricultură ecologică, dar statele vor fi libere să desemneze propriile instrumente în funcție de nevoile lor. Miniștrii celor douăzeci și șapte de state membre au convenit asupra caracterului obligatoriu al acestor ecoscheme pentru a evita „dumpingul de mediu“ în cadrul Uniunii Europene.

Nucleul dezbaterii…

Datorită ieșirii Regatului Unit din Uniunea Europeană, bugetul PAC a trebuit să fie redus. În ciuda acestei scăderi, compensată parțial de planul european de redresare, serviciile Comisiei spun că PAC ar trebui să continue să asigure un venit de bază pentru fermieri prin plăți directe și ajutoare pentru dezvoltarea rurală. Este nevoie de o PAC capabilă să recunoască și să evalueze angajamentele fermierilor în favoarea agriculturii durabile, care poate permite venituri mai bune și mai mari, să ajute fermierii să facă față riscurilor și care să răspunda situației demografice din agricultură.

Conform estimărilor Comisiei Europene, agricultura și activitățile conexe au angajat 9,2 milioane de oameni în toată Europa în 2019 sau 4,4% din totalul locurilor de muncă din cele 27 de state membre. În România, acest procent crește la aproape un sfert, cu 23% din populația ocupată în acest sector.

Legumele și plantele horticole reprezintă prima producție agricolă europeană, cu 13,6% din valoarea totală, înaintea laptelui (13%) și a cerealelor (11,4%). Pentru această din urmă marfă, Franța este de departe cel mai mare producător (23,8% din producția totală), urmată de Germania (14,8%) și România (10,2%). Acesta este și cazul producției de bovine (20,8% din producția totală), în timp ce Germania și Spania au cel mai mare număr de porci.

Băuturile reprezintă principala valoare a exporturilor agricole (puțîn sub 35 miliarde de euro în 2019), urmate de preparatele din cereale (în jur de 17 miliarde de euro) și produse lactate (în jur de 15 miliarde de euro).

În Uniunea Europeană, în 2016, erau 10,3 milioane de ferme, iar suprafața agricolă atingea atunci 156,7 milioane de hectare sau aproximativ 38% din teritoriul european.

În data de 24 decembrie 2020, Bruxelles-ul și Londra au ajuns la un acord cu privire la noua lor relație de afaceri. Datorită noilor formalități vamale, anumite produse ar putea întâmpina într-adevăr dificultăți de transport: o problemă pentru anumite produse alimentare cu perioade limitate de stocare. În ciuda negocierilor privind Brexit-ul, în 2019 Regatul Unit a fost principalul importator de produse agricole europene (23,2% din totalul exporturilor), dar și cel mai important exportator către UE (12,8% din totalul importurilor). Țara are o balanță comercială agroalimentară puternic negativă. În 2018, rata de autosuficiență alimentară a fost de 62%.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU