cemrom doloflor

„În ultimii 20 de ani comunitatea romă de la Glod a fost lăsată deoparte“

Share Button

Am găsit de curând un citat care pare să justifice multe dintre problemele societății de azi: „Cea mai mare problemă a comunicării este că nu ascultăm pentru a înțelege, ci doar pentru a răspunde.“ Mi s-a părut potrivit să vă aduc în atenție acest citat. Mai cu seamă că următorul material este dedicat comunității rome din satul Glod, comuna Moroieni, județul Dâmbovița. Și, ca atare, e posibil ca printre reacțiile stârnite de acest material să fie și cele de respingere sau stigmatizare absolută, fără ca realitatea să se schimbe totuși vreun pic ca urmare a acestei atitudini. Romii trăiesc alături de noi. Putem să ne prefacem că nu îi vedem, să îi marginalizăm sau să căutăm soluții pentru a-i integra în societate. Indiferent de opțiunea noastră, ei vor fi în continuare acolo. Personal, trebuie să recunosc că, atunci când am ajuns în Glod, am fost „dezarmată“ de orice prejudecată. Oamenii de acolo ne-au primit cu emoție, mult bun simț și cu speranța că poate cineva îi va auzi. Că poate cineva va auzi omul, și nu romul.

Tradiție și unică sursă de venit

– Domnule Justin Soreanu, este greu să treci prin comuna Moroieni și să nu remarci satul Glod. Ce puteți să-mi spuneți despre această comunitate?

– Glod este un sat de romi. Însă niciunul dintre locuitorii lui nu vorbește limba țigănească. Principala sursă de venit a oamenilor de aici o reprezintă valorificarea lingurilor, măturilor, a târnurilor, a coșurilor împletite din răchită, material care se procură foarte greu. Însă cei mai mulți fac linguri din lemn. În trecut aici se făceau albii din lemn de plop. Se lucra la o astfel de albie între 8 și 33 de ore. Acum mai sunt doar 3-5 bătrâni care fac asta. Oamenii care se ocupă cu așa ceva nu au serviciu și fac asta pentru a-și câștiga traiul. Dincolo de acestea, este și un aspect cultural. Pentru că ei păstrează o tradiție a străbunilor.

De unde vin coșurile din Piața George Coșbuc

– Vorbim așadar despre o activitate nu doar cu notă socială, ci și culturală, în fond. Pentru că realizarea acestor produse este o tradiție a comunității rome. Provocările încep însă atunci când vorbim despre valorificare.

– Într-adevăr, cei care realizează aceste produsele nu au o piață de desfacere organizată. Aici este cea mai mare problemă. Produsele lor, în special coșurile florale, ajung pe toate piețele din România, dar în special în București. Aproape 90% dintre coșurile vândute în Piața George Coșbuc provin din satul Glod. Iar cei care le duc acolo nu sunt cei care le fac. Realitatea este că cei mai mulți locuitori ai satului Glod nu se pot descurca singuri pentru că au niște lipsuri majore de educație. În opinia mea, ar trebui înființată o asociație prin intermediul căreia să se realizeze desfacerea sau să li se dea prin lege dreptul de a comercializa produsele în târguri, piețe, oboare fără să fie puși să își ia o casă de marcat. Pentru că vorbim despre oameni care nu au cunoștințe suficiente și educația care să le permită să o folosească. Dacă cineva își închipuie că o poate lua pe Leana și o poate pune să taie un bon sau să scrie o factură de mână turiștilor care îi cumpără lingura se înșală. Că nu are carte. Și atunci este îndreptățit să o lăsăm să moară de foame, nu? Îi luăm șansa de a vinde ce a făcut? Singura sursă de venit?

„Discuții multe, inițiativă zero“

– Așa cum spuneați mai înainte, oamenii care realizează aceste produse sunt săraci, nu au un loc de muncă, iar nivelul de educație este scăzut. Cum arată o strategie prin care acești oameni să fie ajutați?

– În ultimii 20 de ani comunitatea de la Glod a fost lăsată deoparte. E suficient să spun că pe hârtie avem străzi care în practică nu există. Și atunci ce facem noi cu moștenirea pe care o avem? Nu suntem nici organizați și nici ajutați. Societatea vrea să fie mai bună, să se dezvolte, dar cu oameni needucați sau care nu au loc de muncă. Trebuie să recunoaștem că, dacă pe timpul lui Ceaușescu 20% din oameni erau analfabeți, acum procentul semianalfabeților și analfabeților este de 50%. Lucrurile sunt foarte complexe. La fel și problemele. Revenind la discuția noastră, trebuie să vă spun că cei care fac astfel de produse nu câștigă mare lucru, dar sunt nevoiți să continue. Materialele pentru realizarea unui coș cu dimensiuni medii costă cca 1 leu, acesta este vândut apoi cu 1,50 lei, cel mult 2 lei. La un moment dat a fost organizat în regiune un curs de calificare pe fonduri europene. Aproximativ 40 de oameni au obținut diplome, dar nu este suficient, pentru că încă nu am reușit să facem o asociație prin care ei să își desfășoare activitatea organizat. Având în vedere că ne aflăm într-o regiune turistică, cred că strategia ar trebui să țină cont de acest aspect. Legea ne permite să construim un atelier, dar nu există inițiativă. Există discuții, dar de la vorbă la faptă este drum lung. Ultimii 20 de ani au fost sub semnul discuțiilor, dar nu am făcut nimic. Dacă am găsi înțelegere la Consiliul Local și Județean am putea face pe un teren al comunei un mic atelier unde turiștii să vadă cum se fac aceste produse.

  • „Ne-am dori să fim sprijiniți pentru că de dimineața până seara facem aceste produse, coșuri, linguri, mături. Și nu luăm aproape nimic pe munca noastră. Vin alții, le iau de la noi pe nimica toată și le vând în altă parte pe bani mai mulți. Am vrea să existe niște condiții de desfacere care să ne asigure și nouă un venit mai bun. Anul trecut am fost la București să vând coșuri. Nici nu am apucat să ajung în piață că m-au oprit gardienii. Mi-au spus că, dacă nu vreau să îmi confiște coșurile și să îmi dea amendă, trebuie să scrie că m-au găsit la cerșit. Vă dau cuvântul meu de onoare că nu am cerșit în viața mea. Nu am vrut, așa că mi-au dat amendă 250 de lei. E și acum la primărie pentru că nu am cu ce să o plătesc.“ – Viorel MOFLEA
  • „Câștigăm doar cât să supraviețuim de pe o zi pe alta. În rest… îi mulțumesc lui Dumnezeu că avem o ocupație, dar e foarte greu de vândut. Dacă mă duc cu ele să le vând primesc amenzi că nu am autorizație. Nu o am pentru că nu am bani să o plătesc.“ – Constantin ADAM
  • „Mă ocup de împletirea coșurilor de când eram copil. Părinții mei făceau asta. Înainte eram cărăuș. Însă de când am rămas imobilizat în scaunul cu rotile, de aproape 20 de ani, pe lângă pensia de handicap, asta a rămas singura mea sursă de venit. Drept să vă spun, nu câștigăm aproape nimic. Închipuiți-vă cât ne costă să le facem, să le ducem cu mașina în piețe, să le vindem. Ar fi bine dacă s-ar ocupa altcineva de partea cu vânzarea.“ – Ion LUCA
  • „Facem coșulețe din răchită pe care o aducem din Brașov, Buzău și alte regiuni din țară. Aici, la noi, nu se găsește, așa că trebuie să plătim mașină care să ne ducă acolo. Nu merge nimeni pe gratis cu tine. Dacă vrei să faci coșulețele din paltin, pădurarul te poate amenda cu 3.000 de lei. Toate materialele pe care le folosim sunt plătite cu bani, cu timp și cu efort.“ – Elena LUCA

Laura ZMARANDA

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.