Criza petrolului (II)
La 6 octombrie 1973, în timp ce populația israeliană sărbătorea Iom Kipur (Ziua Ispășirii, cea mai importantă zi de post evreiască), Egiptul și Siria au atacat Israelul pentru a-l forța să se retragă din teritoriile cucerite în Războiul de Șase Zile din 1967. Prețul petrolului a explodat. Pentru a forța țările occidentale să exercite presiune asupra Israelului, țările arabe producătoare de petrol, OPEC (Organizația Țărilor Arabe Exportatoare de Petrol), adunându-se în orașul Kuweit la zece zile după începerea războiului, au crescut prețul petrolului cu 70% și au redus rata exporturilor către Europa și America cu 5%. Susținute de blocul sovietic, țările arabe ale OPEC au determinat creșterea prețului petrolului brut, declanșând o criză energetică globală care se resimte și astăzi.
Dar producția de petrol a OPEC este esențială pentru echilibrarea cererii mondiale de petrol. Petrolul a devenit o armă politică în lupta internațională împotriva Israelului și a aliaților săi. Producția este redusă cu 5% în fiecare lună, iar embargourile sunt impuse țărilor considerate ostile și direct dependente de importuri: Statele Unite, Olanda, Portugalia și Africa de Sud, până în momentul când Israelul s-a retras complet din teritoriile arabe ocupate în 1967 și poporul palestinian și-a recăpătat drepturile.
La sfârșitul conflictului, în data de 23 octombrie, OPEC a redus producția petrolului cu 25%. Consecințele au fost imediate.
La 25 decembrie 1973, în cadrul unei întâlniri la Teheran, Șahul Iranului a anunțat următorul compromis dintre poziția Arabiei Saudite de 7,5 dolari/baril și cea a celorlalți membri OPEC, care doreau 14,5 dolari/baril, ajungându-se la 11,7 dolari/baril. Prin urmare, trebuie remarcat faptul că Arabia Saudită a susținut o poziție minimalistă, o consecință a Pactului Quincy încheiat între regele Ibn Saud al Arabiei Saudite și președintele american Franklin Roosevelt la data de 14 februarie 1945, la întoarcerea lui Roosevelt de la Yalta din Crimeea, unde participase la „împărțirea lumii“ de după cel de-al Doilea Război Mondial.
La sfârșitul întâlnirii miniștrilor OPEC din Kuweit, desfășurată la 25 decembrie 1973, aceștia au anunțat în mod categoric că majorarea prețurilor petrolului avea ca scop principal pedepsirea Israelului.
Reuniunea miniștrilor a avut în vedere obiectivul real al măsurilor petroliere pe care le-au adoptat, și anume de a informa opinia internațională, fără a permite prăbușirea economică care ar putea afecta unul sau mai multe popoare din lume asupra situației injuste a națiunii arabe ca rezultat al ocupației teritoriilor sale și al expulzării unui întreg popor arab, poporul palestinian. Au dorit să reafirme încă o dată, ceea ce au spus încă de la 17 octombrie, despre măsurile luate, faptul că nu ar trebui în niciun fel să afecteze țările prietene, făcând astfel o distincție foarte clară între cei care susțin cauza țărilor arabe, cei care susțin Israelul și cei care adoptă o poziție neutră.
OPEC a descoperit secretul de a crește prețul petrolului prin diminuarea producției în țările producătoare de petrol și a încerca să influențeze deciziile politice.
Cele mai palpabile semne ale consecințelor acestui prim șoc petrolier, care a declanșat criza economică, au fost o creștere îngrijorătoare a inflației și o recesiune economică globală. Cheltuielile energetice au accelerat criza economică care a lovit Uniunea Europeană, mai întâi sub forma unei recesiuni care a pus brusc capăt creșterii economice postbelice. Producția industrială a scăzut, sectoarele tradiționale precum domeniul textilelor, construcțiile navale și domeniul oțelului au fost afectate direct, iar falimentele s-au multiplicat. Țările în curs de dezvoltare au trebuit să se îndatoreze pentru a menține investițiile în sectoarele vitale ale economiei.
Mult mai mult decât se aștepta Mattei, țările OPEC au preluat controlul asupra prețurilor și cantităților de petrol produse. Înainte de criză, 80% din petrol era produs de companii private și doar 20% de companii naționale.
Dar reacția nu a întârziat să apară. Țările consumatoare s-au organizat și au creat rapid Agenția Internațională a Energiei, un succes al lui Henri Kissinger și al belgianului Étienne Davignon, când acesta făcea parte din OECD (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică). Statele au reacționat și au redus, respectiv raționalizat, consumul de produse petroliere declarând celebrele duminici fără mașini, prima având loc pe data de 18 noiembrie 1973. Inițial, măsura a fost adresată pentru toată lumea, ulterior pentru posesorii de plăcuțe de înmatriculare cu număr par și impar. Gestionarea energiei a devenit o problemă publică majoră, mult înainte de schimbările climatice cauzate de om. A fost adusă în discuție și vechea idee a orei de iarnă din anii 1930, care atunci avea un obiectiv agricol, însă de data aceasta scopul era de a utiliza mai puțină energie pentru iluminat. În realitate, rezultatul măsurilor propuse a fost nesemnificativ.
Noile circumstanțe au condus la o intensificare a exploatării petrolului, cu o competiție acerbă pentru noi concesiuni petroliere în întreaga lume. În același timp, costul exploatării petroliere a crescut semnificativ odată cu apariția companiilor de servicii, care efectuează o varietate de sarcini (seismice, foraj, nave de aprovizionare etc.). În ciuda creșterii prețului exploatării petrolului, s-a lansat o campanie majoră de exploatare în multe țări, atât de producătorii tradiționali, cât și de cei non-tradiționali. În întreaga Europă, inclusiv în Marea Nordului, dar și în Argentina, Chile, Bolivia, Brazilia, Columbia și Malaezia, forajul se multiplică, iar descoperirile de noi zone prolifice extracției petroliere continuă. În Statele Unite, există aproximativ 4.000 de instalații de foraj în funcțiune. Toate acestea, desigur, sunt însoțite de o creștere semnificativă a numărului de persoane implicate în această activitate.
În același timp, asistăm la căutarea de alternative la petrol, respectiv etanolul din trestia de zahăr în Brazilia, producerea de benzină din depozitul imens de metan Maui din Noua Zeelandă, dar și conversia cărbunelui în hidrocarburi lichide sau gazoase, pentru a nu ceda în fața poziției OPEC asupra petrolului. Zona care a răspuns cel mai bine amenințărilor din partea anumitor țări producătoare este Marea Nordului. Producția din zona Mării Nordului a permis atenuarea șocului petrolului din mijlocul anilor 1980, aducând prețurile la un nivel rezonabil atât pentru țările producătoare, cât și pentru consumatorii occidentali.
În anul 1979, al doilea șoc petrolifer a fost mai grav, de data aceasta din cauza erorii strategice a lui Jimmy Carter și Valéry Giscard d’Estaing, care doreau să-l răstoarne pe șahul Iranului, Reza Pahlevi, și să-l înlocuiască cu Ayatollah Khomeini, care odată ajuns la putere s-a grăbit să creeze un stat islamic și să respingă influența Occidentului.
Așadar, ce putem învăța din criza petrolului? În primul rând, să nu credem în modele, un computer nu poate prezice viitorul. De ce să definim politici punitive și radicale pe baza acestor proiecții, chiar dacă oamenii de știință vor să vă facă să le credeți? Putem aduce în discuție modelele care prezic temperatura globală în anul 2100. Până acum, acestea s-au dovedit a fi greșite, însă susținătorii acestor modele continuă să le creadă și împing Uniunea Europeană să adopte o politică de decarbonizare voluntară sau involuntară.
În al doilea rând, cercetarea tehnologică trebuie să continue, inclusiv în domeniul hidrocarburilor, deoarece după 44 de ani de subvenții și instrumente multiple de sprijin, energia primară produsă de turbinele eoliene și panourile solare fotovoltaice reprezintă doar 3% din total și nu va putea atinge 100% nici în anul 2050, nici mai târziu. Așadar, trebuie să investim în cercetare și în abilitatea oamenilor de știință de a găsi soluții la problemele cu care vom continua să ne confruntăm.
În mod îngrijorător, băncile din Uniunea Europeană sunt reticente astăzi în a finanța proiecte energetice convenționale din teama de a nu atrage antipatia organizațiilor de mediu. Pe de altă parte, băncile din afara Uniunii investesc masiv în sectoarele vitale de petrol și gaze, deoarece nu sunt supuse supravegherii organizațiilor de mediu.
Dacă Uniunea Europeană nu își schimbă poziția după alegerile din 9 iunie 2024, vom cădea într-o capcană similară cu cea din 1973. Atunci nu știam că Raportul Clubului de la Roma era eronat, însă astăzi știm.
Numeroși experți în energie susțin că decarbonizarea este o abordare greșită. Este momentul să acționăm dacă vrem să evităm un șoc, dar de data aceasta nu va fi global așa cum a fost în 1973, ci limitat la spațiul european, iar acest șoc va fi mult mai sever decât cel de acum 50 de ani, deoarece restul lumii, încurajată de BRICS+, susține substanțial energia convențională.
„Petrolul este în mare parte politică“, spunea belgianul Henri Simonet în 1973, când ocupa funcția de comisar european pentru Energie. Afirmația continuă să fie adevărată, iar multe țări care dețin rezerve bogate pot privi spre viitor cu mai multă încredere decât în trecut. Însă, politica rămâne importantă, iar poziția pe care o va adopta Uniunea Europeană va contura viitorul țărilor europene.
Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU
