Cloșca cu puii de plastic
Nu o dată, ne-am întrebat: oare ce s-a întâmplat cu noi de la Revoluție încoace? Mai ales în contextul în care anul acesta se împlinesc fix 30 de ani de la declanșarea evenimentelor din 1989. E mai bine? E mai rău? Sigur, din punct de vedere material majoritatea românilor o duc mai bine… Au tot ce-și doresc în materie de obiecte și de hrană, lucruri atât de rare în vremurile dinainte. Totuși, se poate remarca un mare avantaj al vremurilor în care trăim.
Dacă înainte oamenii erau obligați să aibă o anumită conduită în societate, în sensul că erau multe lucruri care nu se făceau, acum poți să fii și poți să faci cam ce vrei. Nu trebuie să te mai forțezi să nu faci anumite lucruri. Ai șansa să te afișezi fix așa cum ești. De ce să pari un om bun când tu, în sinea ta, ești o jigodie? Nu are rost niciun fel de forțaj. Dimpotrivă…
Cei mai dezavantajați de situația aceasta sunt oamenii cu adevărat buni. Ei deocamdată tac și asta dacă nu sunt luați la mișto de ceilalți. Până la urmă, fiecare cu crucea lui… Așadar, ce am câștigat în ultimii 30 de ani se vede printr-o așa-zisă bunăstare a unora… Ce am pierdut, nu prea se vede. Pentru că cele mai importante pierderi, cele spirituale și sufletești – singurele care, în cele din urmă contează – nu prea se văd cu ochiul liber. Se vede doar dezastrul lăsat din urmă de aceste pierderi. Cum așa!? Ar sări unii de fund în sus. Simplu…
O societate pragmatică precum cea occidentală, care a uitat de esența sa sufletească și spirituală, pur și simplu pârjolește totul în jur. Cred că numai dacă ne uităm în ce hal am adus pământul pe care trăim ne dăm seama lesne. De ce se întâmplă asta? Pentru că totul e văzut în mod egoist numai și numai în favoarea propriilor interese… Noi o ducem bine acum dar… viitorul lipsește. Poate că cel mai bine a conturat situația actuală a acestei nații academicianul Ioan Aurel Pop, care într-o emisiune tv a declarat, cităm: „Tezaurul nostru cel mai de preț, pe care riscăm să-l pierdem dacă nu suntem atenți, este tezaurul sufletesc și legătura pe care trebuie s-o continuăm cu această țară și cu acest pământ. Pentru că putem să-i condamnăm pe politicieni, putem să-i condamnăm pe inamicii noștri externi, putem să ne condamnăm pe noi înșine și toate instituțiile statului care n-au fost vrednice de misiunea lor, dar n-avem dreptul să condamnăm țara și poporul român pentru că ele sunt valori situate deasupra noastră. (…)
Drama noastră ca popor este acum, pe de-o parte, plecarea din țară a multora dintre români, milioane de români, faptul că alte milioane trăiesc în afara României, dar lângă România. Și această dramă, combinată cu faptul că nu mai naștem fii și fiice, cu criza demografică și natalitatea scăzută, trebuie să ne îngrijoreze. Un stat responsabil, cu niște conducători aleși pe baza meritelor lor individuale, ar trebui să se gândească măcar la aceste trei lucruri: la faptul că românii își iau lumea-n cap, la faptul că avem români lângă graniță care plâng după țară și pe care nu-i știm sprijini cum s-ar cuveni și la faptul că nu putem să ducem acest neam, din punct de vedere biologic, mai departe. Acestea sunt lucruri care ar trebui să ne preocupe pe toți și să găsim soluții, pentru că, de-a lungul istoriei, am trecut prin perioade și mai grele. De aceea eu, ca istoric, nu mă descurajez. Dar, în relațiile internaționale n-avem prieteni. Nu numai noi, nicio țară nu cred că are prieteni. Țările au numai interese. Și fiecare își apără interesul cum știe mai bine și cum poate mai bine. Unii pot mai bine, alții pot mai rău, dar sunt parcă unii care intenționat nu apără aceste interese“. Ce ar fi de făcut? Greu de spus.
Superficialitatea perfectă în care au ajuns oamenii să se complacă nu va duce la nimic bun. Iar când ne va lovi ceva grav (război, cataclism ș.a.m.d.) nimeni nu va ști pe unde să scoată cămașa. Dar oamenii, în naivitatea lor, în special tinerii, cred cu tărie că totul va rămâne așa cum este la infinit… Că stabilitatea este o constantă universală. Din păcate, este exact invers…
Bogdan PANȚURU
