Anonimul

Share

O seară liniștită pe malul unui lac de la marginea Bucureștiului. Admir tot ce se poate admira – de la păsările cerului la pisicile care le pândesc pofticioase; chiar și peștii din apă aș fi în stare să-i admir… Numai să-mi golesc mintea și să-mi imaginez că lumea e frumoasă. Pentru că e, nu-i așa? Superbă chiar… Cu toate că, îmi zic… dar gândurile mi-au fost distrase de un foșnet ciudat care se auzea în spatele meu. O umbră… O umbră care, cu pași atent măsurați, vine, vine și se așază pe cealaltă parte a băncii. Și cum luna era cam sus pe cer, dar acoperită de nori, nu vedeam decât un contur… Probabil, mă gândeam, omul o fi îmbrăcat tot în negru.

Ce pot să spun cu certitudine e că avea pe cap ceva ce nu am mai văzut demult, decât în filme… Și anume o pălărie (tot neagră cred) cu boruri largi. Uimit oarecum de îndrăzneala personajului, îi adresez un „bună seara“ timid. Nu răspunde… Păsări nu mai zboară, pisicile au dispărut, vântul nu mai bate. Nu se mai aude nimic. Aproape că mi se face frică… Mă uit la el, în continuare nu disting nimic. Doar conturul unui om șezând. Părea o sculptură… Brusc, începe să vorbească. Cu toate că vorbea cu o voce înceată, mă înfiora. Vorbea uniform, doar cu mici inflexiuni. „O fi nebun omu’, gândesc“. „Nimic din ce vezi nu este ce pare a fi“, începe omul. „Absolut tot ce trăiești tu, noi, voi este o iluzie. Dar cea mai mare iluzie este cea în care trăiște acum întreaga omenire. Boli, războaie, țări, popoare, totul este o iluzie, a fost și va fi. Și e normal pentru o civilizație de copii.“ E clar, îmi zic, omul e dus cu totul. Dar continuă… „Doar copiii de grădiniță aruncă cu nisip în ochii colegului ca să-i ia lopățica. Numai copiii vor tot timpul câte ceva cu prețul multor zbierete, numai copiii sunt mai tot timpul neatenți, la un pas de orice pericol, dar salvați întotdeauna de părinți.

La fel și civilizația asta, numai că nu aveți niciun părinte care să vă salveze. Cel puțin nu unul vizibil. Numai niște copii, și nici măcar ei, ar alege în funcții cheie alți copii, supranumiți politicieni, care să le conducă destinele. Și despre care se știe că mint, sunt ipocriți și corupți… Lucru, culmea, recunoscut chiar de politicienii în cauză… Și acceptat cu bucurie chiar, într-un proces pe care voi l-ați numit alegeri.“ De ce o vorbi la persona a treia, mă întreb? O fi un extraterestru ceva, poate?! „Mii de ani ați învățat să vă bateți unul cu celălalt și ați adus această artă pe culmile perfecțiunii, creând o tehnologie bazată pe un soi de inteligență oglindită în orgoliul vostru, încă mult prea mare. Sigur, tehnologia e bună dacă o înțelegi. Voi nu o înțelegeți.“ Mă trec fiorii… „Mă scuzați că vă intrerup“, replic timid. „Voi nu puteți întrerupe nimic“, continuă omul sigur pe el, dar cu un soi de blândețe în voce, pe care d-abia acum am sesizat-o. „Voi nu puteți decât să mergeți mai departe, așa cum a fost scris pentru toți. Voi nu ați ajuns la măestria de a vrea, a cere sau a dori ceva. Și, chiar dacă o faceți, greșiți. Dar e bine că învățați…“ „Ce învățăm?“, întreb. „Nici măcar asta nu știți. Ce trebuie să învățați. Unii dintre voi ați învățat că nimic nu conduce pe nimeni. Și i-ați numit atei. Alții, că totul conduce tot și i-ați numit religioși. Și așa împărțiți, v-ați luptat unii cu alții mii de ani. Acum spuneți că a venit Apocalipsa. Că a venit vremea Antihristului. Dar ați uitat un lucru esențial: Antihristul este tot ceea ce vă neagă pe voi ca persoană. Nu are treabă cu exteriorul, ci doar cu interiorul, cu tot ce aveți mai de preț – cu sufletul vostru. Nu e cineva din exterior, ci tocmai din interior. Ideea e că ați uitat de voi cu totul. V-a furat lumea exterioară atât de tare încât ați uitat să fiți. Căutați tot timpul vinovați, uitând o lege fundamentală. Și anume că nu există vinovați. Există doar evoluție. Și încă ceva mai spun… În aceste vremuri de final ați uitat cine sunteți. În zorii noilor vremuri vă veți aminti. Există o regulă simplă… Atâta vreme cât nu știi cine ești, habar n-ai ce să faci. Dar voi vă veți aminti…“ Umbra dispăru așa cum a apărut, brusc.

Umbra cui o fi fost? A noastră?

Bogdan PANȚURU