Andiva o nişă de piaţă abandonată

Specie relativ nouă în cultură, andiva sau cicoarea pentru forţat, cum i se mai spune, a fost cultivată pentru prima oară în Belgia în 1850. A fost introdusă şi la noi cu 75 de ani mai târziu, pe vremea când toată industria romaşcană era concesionată unor belgieni care, odată ajunşi aici, şi-au adus cu ei şi obiceiurile, în special pe cele culinare. Curiozitatea unui sătean din Gherăeşti, care lucra cu belgienii, a făcut ca andiva să fie cultivată şi în bazinul de lângă Roman, devenit ulterior unul cu tradiţie în această cultură.

 În prezent, cicoarea de Bruxelles este răspândită pe toate continentele, dar mai ales în Europa de Vest.Ţări mari producătoare sunt Franţa, cu peste 200 mii de tone anual, Belgia, cu cca 100 mii de tone, şi Olanda, cu 40 mii de tone. În aceste ţări cultura a luat amploare după 1965, iar în Franţa s-au obţinut primii hibrizi de andive pretabili la forţarea în condiţii de hidrocultură.

 Extinderea acestei culturi a fost limitată la noi de costurile ridicate şi mai ales de dificultăţile pe care le ridică sistemul de forţare a rădăcinilor. Dacă până prin anii ’70 andivele se cultivau după un sistem rudimentar, care încă se mai practică acum la Gherăeşti şi care presupune stratificarea şi acoperirea lor, în străinătate acesta a fost abandonat pentru că necesită prea multă forţă de muncă. Un nou sistem prin care forţarea se face în condiţii de hidrocultură a fost introdus în Occident, dar nu şi la noi pentru că acesta implică investiţii serioase. Nu-i mai puţin adevărat însă că andivele produse după vechile metode sunt mult mai gustoase, fiind crescute din rezerva rădăcinii şi din ce îşi mai iau ele din pământ. Din acest motiv cele autohtone se vând încă bine şi la un preţ bun. Aşadar, cultura poate fi rentabilă chiar şi în aceste condiţii, dovadă că cei din Gherăeşti trăiesc destul de bine din suprafeţe relativ mici! Ei sunt însă tot mai puţini pentru că munca este una colosală.

La noi lipseşte tradiţia

Cei care au introdus pentru prima oară în România forţarea industrială, în urmă cu 25 de ani, au fost specialiştii de la Staţiunea de cercetări legumicole Bacău. Unul dintre aceştia este Lucian Stoian, fost cercetător, care îşi aminteşte şi acum, cu entuziasm, de experienţa cu andivele. De la el aflăm că cel care a stimulat la modul cel mai serios această cultură a fost Nelu Ceauşescu. El a realizat, vizitând ţările din Vest, ce nişă extraordinară ar putea fi pentru noi andiva. Sub îndrumarea sa, la Bacău au început să se producă andive. Timp de doi ani lucrurile au funcţionat bine. „Puteam produce şi pentru export dacă ne puneam mintea“, spune cercetătorul. Îşi aminteşte că ajunseseră să recolteze două tone de andive la staţiune, dar cum în Bacău se mâncau doar 100 kg, ce rămânea trebuia transportat în ţară. Fiind perisabile, ele trebuiau valorificate repede, iar când transportul a început să se scumpească, afacerea nu a mai rentat. Şi asta şi pentru că andiva nu are tradiţie la noi.

Gherăeştenii, ultimii mohicani

Deşi pe suprafeţe mici, cândva andivele se cultivau în mai multe zone, în special în satele din preajma marilor oraşe. Astăzi însă singurii care o mai fac sunt câţiva săteni din Gherăieşti, judeţul Neamţ, reuniţi odată într-o Asociaţie a Producătorilor de Andive în care erau înscrişi 240 de cultivatori ce însumau undeva la 60 ha. Împreună îşi cumpărau sămânţa, deşi poate mult mai util le-ar fi fost un sistem comun de valorificare pentru că aici sunt de fapt deficitari. Astăzi numărul cultivatorilor nu se mai ştie, dar ei sunt mult mai puţini.

 Iosefina Blaj ne este recomandată drept cea mai pricepută în obţinerea andivelor la Gherăeşti. Mamă singură, a reuşit cu ajutorul andivelor să-şi ţină fetele la facultate şi să le ofere un trai decent. Din 1.300 m semănaţi, ceea ce înseamnă cam trei bordeie de câte 18 mp de rădăcini stratificate, câştigă cât să se întreţină un an. În anii buni, dintr-un bordei obţine şi 1.000 kg de andive care se vând cam cu 10 lei în pieţele din Bucureşti, unde fiecare producător vine singur de la Crăciun şi până aproape de Paşte. În general, producţia e de 50 kg/mp. E mulţumită de câştig, dar spune că şi munca e pe măsură. „Pun mâna pe o păpuşă de douăzeci de ori până ajung să o duc la piaţă“, ne spune doamna Blaj.

O calitate superioară

Deşi efortul lor este uriaş, cei de la Gherăeşti îşi păstrează tradiţia. Sunt foarte pricepuţi în sistemul lor de cultură, dar nu au bani să se modernizeze, căci noul sistem de scufundare a păpuşilor în bacuri cu soluţie nutritivă presupune investiţii serioase, camere de aclimatizare, depozite frigorifice pentru rădăcini, substanţe. E drept că şi recolta se obţine mai uşor şi pe toată durata anului. Ce fac însă gherăeştenii este extraordinar, iar calitatea produselor lor este infinit superioară faţă de cea din magazine. Însă producţiile obţinute la noi nu pot acoperi nici pe departe cerinţele unei pieţe aflate în continuă creştere de la o vreme.

Valentina ŞOIMU