Agro BUSINESS

Cum va pieri industria zahărului din România?

Materialul pe care îl supunem atenţiei provine din interiorul cultivatorilor de sfeclă şi producătorilor de zahăr. Recunoaştem că forma de redactare este greoaie, dar uşor de perceput pentru oamenii cu oarecare pregătire economică.

Scenariul scoaterii României de pe piaţa intracomunitară a fost gândit imediat după 1990, când companiile transnaţionale au decis să ne scoată de pe piaţă. Cu 32 de fabrici şi o capacitate de procesare de 600.000-700.000 tone de procesare a zahărului rafinat, România devenea concurentul cel mai temut pe piaţa europeană. Nu atât pentru guvernele ce decideau asupra politicii alimentare europene, cât pentru firmele din interiorul comunităţii constituite într-un cartel mondial care astăzi controlează tot ce se mişcă pe piaţa zahărului.

Marea conjuraţie

În această conjuraţie, României nu i s-a hărăzit nici măcar locul de outsider. Era prea periculos pentru ei ca o ţară agroalimentară cu condiţii ideale pentru cultivarea sfeclei şi cu o bază de procesare cu un asemenea potenţial să le strice afacerile. Aşa se face că, în anul de referinţă 2010, România, cu aportul nedezinteresat al cozilor de topor pe care le are în interiorul ţării, este pe cale să pregătească prohodul acestei industrii. Cum şi în ce condiţii? Prin instituirea la nivel naţional a unui sistem de fraudare de tip mafiot. Fermierii şi procesatorii din România, câţi au mai rămas, încearcă să dezvăluie acţiunile mafiei zahărului la nivel mondial, pornind de la două întrebări de bun simţ:

• De ce zahărul din import este mai ieftin decât cel produs în România, deşi costurile de producţie sunt aceleaşi, la care se mai adaugă şi transportul?

• De ce produsele alimentare de orice gen, care se vând repede, sunt mai ieftine importate decât produse în România?

Răspuns: pentru că guvernanţii noştri cu bună ştiinţă îi sprijină în primul rând pe cei care reprezintă interesele mafiei internaţionale.

Pornind de la reglementarea europeană

Să începem cu elementul cel mai nociv: scutirea plăţii TVA-ului. Reglementarea europeană în vigoare prevede ca, la importurile comunitare, firmele să nu plătească TVA la momentul importului (în vamă).

Scenariile fraudării

Ţara A. Să presupunem că un produs este realizat de firma A1 din ţara A, ţară de origine din spaţiul comunitar. Să presupunem că preţul de import era de 100 euro/tonă, fără TVA. Cu TVA de 19% de până acum, produsul costă pe piaţa românească 119 euro.

Ţara B. Produsul este importat de firma B1, din România, unde TVA era de 19%.

Firma B1 plăteşte firmei A1 100 de euro/tonă. La momentul importului, firma B1 nu plăteşte TVA.

Firma B1 vinde marfa în România cu 108 euro, dar de data aceasta cu TVA inclus, firmei B2.

După care firma B1 dispare (nu mai plăteşte TVA şi nici impozit pe profit).

Aşadar, firma B2 înregistra marfa cu valoarea de 90,7 euro/ tonă şi TVA 17,3 euro.

Firma B2 punea marfa în vânzare cu preţul de 95 euro, la care se calculează TVA corespunzător de 18 euro. Firma B2 câştiga 4,3 euro.

Preţul pe piaţă este acum de 113 euro/tonă, faţă de preţul de producţie de 119 euro. Marfa se vinde imediat.

Concluzie: de câte ori marfa trece o graniţă, ea se ieftineşte fraudulos, cu valoarea TVA a ţării importatoare. Prima firmă importatoare dispare, iar firma care pune marfa în vânzare are un preţ foarte bun, mult sub preţul corect al pieţei.

Firma B1 a câştigat 8 euro x 10.000 tonă/import = 80.000 euro. Fără niciun impozit sau taxă.

Firma B2 a câştigat 4,3 euro x 10.000 tonă /import = 43.000 euro. Şi a compensat TVA de 180.000 euro.

O combinaţie stranie

O marfă care se produce în România cu 119 euro/t se vinde „printr-un import fictiv“ cu 113 euro.

Combinaţia cea mai eficientă este atunci când marfa pleacă fictiv din România, adică doar pe hârtie, se exportă în ţara cutare, apoi hârtiile se reimportă în România. Costul de transport este minim (marfa nici nu a părăsit depozitul), iar plimbarea hărtiilor prin vămi a dus la ieftinirea ei cu suma valorilor TVA din ţările „străbătute“. E drept, mai sunt costuri legate de înfiinţarea firmelor care trebuie să dispară imediat ce importul a fost făcut, plus micile atenţii în vămi pentru camioanele care nu vor trece niciodată pe acolo. Dacă „pierderea de TVA“ s-a realizat într-o altă ţară, controlul naţional devine foarte dificil de realizat. Totodată, firma importatoare care „dispare“ trebuie să aibă clientul asigurat pentru a face vânzarea repede. Aceasta plăteşte repede, aşteptând cu banii pregătiţi.

Marele perdant

Cine pierde? Pierd producătorii corecţi şi pierde România, pe teritoriul căreia se vinde marfa. Dacă marfa ar fi fost corect importată, fără intermedierea firmei care „dispare“ şi cu plata corectă a TVA-ului, marfa ar fi costat minimum 119 euro/tonă.

În cazul zahărului, de exemplu, marfa ce provine din Grecia şi care tranzitează Bulgaria poate ajunge în România mai ieftină cu valoarea TVA de la bulgari (20%) şi cu TVA-ul din România de până acum de 19% – în mod real apare pe piaţă cu un preţ puţin mai mic decât preţul pieţei, cât să se vândă repede. Profitul se extrage de importatorul care „dispare“ din valoarea TVA neplătită.

Cum va pieri industria zahărului din România?

Exact aşa cum s-a întâmplat în Ungaria, unde au fost închise toate fabricile de zahăr.

Aşadar, la un preţ de cost (valoarea produsului la poarta fabricii, preţ european) de 520 de euro/tona de zahăr, preţ fără TVA, o cantitate de 10.000 tone de zahăr adus din Grecia în formula frauduloasă de mai sus poate ajunge la noi la un preţ de 360 euro/tonă în România (433 euro/t în Bulgaria fără TVA). TVA pierdută de statul român: cel puţin 10.000 t zahăr x 520 euro/t x 19% TVA = 988.000 euro, dintr-un singur exerciţiu de import.

Aşa găsim astăzi în rafturi două preţuri la zahăr: preţul zahărului produs în România, care până la începutul lunii era de 3,49-3,89 lei/kg, şi preţul zahărului „din străinătate“ importat şi ambalat în România sau Bulgaria, de 2,5-2,65 lei/kg. Acesta, mai ieftin, se vinde primul. Fabricile româneşti pierd. Deţinătorii de magazine, deşi cunosc provenienţa şi metoda, acceptă afacerea, de dragul preţului mic.

Cât pierde statul român?

Statul nu pierde numai valoarea TVA la cantităţile importate, cât mai ales dimensiunea consecinţelor. Apreciem că, în primele trei luni ale anului 2010, au intrat în ţară cca 150.000 t, adică trei sferturi din producţia naţională.

Evident, fabricile de zahăr româneşti vor da faliment, iar fermierii cultivatori de sfeclă de zahăr vor lua drumul Spaniei, în căutare de locuri de muncă.

Dar Statul? Statul, „care nu are bani de pensii şi salarii“, îşi permite să piardă de pe urma acestor tranzacţii fictive aproape 166 milioane de euro.

Au consemnat Iosif Pop, Dana Măcriş

Da! Este foarte probabil ca ai noştri guvernanţi să le ofere supuşilor în această toamnă ultima raţie de zahăr românesc. Ajunşi în pragul disperării economice, cultivatorii susţin că renunţă definitiv la această cultură. Iar dacă ei nu vor produce, vor capitula şi puţinele fabrici de zahăr aflate în funcţiune.

Care este motivaţia?

În primul rând, batjocura de care au parte aceşti oameni din partea guvernanţilor şi nu numai. Se pare că sforile ar fi trase de marile companii transnaţionale care au acaparat piaţa zahărului în Uniunea Europeană. Cu sprijinul lor (ne)dezinteresat, foarte curând România va rămâne până şi fără licenţa intercomunitară care îi permitea importul de zahăr brut fără taxă vamală.

La un deficit total de peste 400.000 tone zahăr rafinat, României i s-a acordat în 2010 o licenţă de import de numai 80.000 tone. Restul putem să-l cumpărăm de pe piaţa liberă extracomunitară. Adică din ţările mari producătoare, unde nu mai avem cum să pătrundem fără aprobarea şi şpaga pretinsă de „mafia albă“. Dacă am încerca să-i înfruntăm, nu am face decât să ne falimentăm cu propria mână. A importa astăzi zahăr brut pe această filieră ar însemna să ridicăm la 7 lei preţul kilogramului de zahăr la consumator, ceea ce este de neînchipuit.

Aşa stând lucrurile, nu ne rămâne decât să închidem fabricile şi să importăm zahăr rafinat. De unde?

Exact din ţările comunitare, care fie produc excedentar, fie prin intervenţiile „catolice“ la Înalta Poartă a Bruxelles-ului au un regim preferenţial la obţinerea licenţelor pentru importul de zahăr brut extracomunitar. Adică exact de acolo de unde aduceam şi noi până în 2009, când beneficiam de o clauză specială din partea Uniunii Europene.

Cântul de pe urmă al Lebedei

Întristată de durerea celor mulţi, Lebăda şi-a mutat cuibul şi cântul în lanurile cultivatorilor de zahăr. Ea presimte dezastrul dezrădăcinării şi a început să cânte prohodul dinaintea înhumării. S-ar putea să se întâmple încă din primăvară.

Mihai Dimitriu, directorul executiv al Federaţiei Cultivatorilor de Sfeclă din România, încearcă temerea că fermierii români vor renunţa definitiv la această cultură. Asta după ce străbunii şi părinţii lor au reuşit să-şi asigure subzistenţa timp de 130 ani pe seama acestei culturi. În anii ‘30, ei cultivau deja peste 25.000 ha, aprovizionând la capacitate maximă cele 13 fabrici de zahăr existente pe teritoriul României. Perioada lor de glorie avea să fie atinsă în anii ‘70-’80, când cultura a fost extinsă la 250.000 ha, iar producţia totală de sfeclă la 6,9 milioane tone. A fost o perioadă de muncă extrem de grea, dar în acele vremuri cele 33 de fabrici asigurau în totalitate consumul intern, ţintuit şi astăzi la 500.000 tone zahăr rafinat pe an.

După 1990, în marea lor majoritate aceste fabrici se dezvăluie privirii ca nişte relicve industriale atât de stranii, încât nu pot fi folosite nici ca obiecte de muzeu. Astăzi se mai află în funcţiune doar 8 fabrici, dintre care trei mai procesează zahăr din sfeclă. Cota lor de producţie pentru 2010 este fixată la 105.000 tone zahăr alb şi există şanse reale ca ea să fie depăşită datorită recoltelor bune prognozate de cultivatori. Este puţin totuşi, în comparaţie cu cererea pieţei. Dacă până mai ieri evoluţiile de pe piaţa cultivatorilor erau mai mult decât încurajatoare, astăzi avem în faţă colapsul.

Facilităţi legale

1. Sprijin la cultura sfeclei de zahăr în anul 1009:

Sprijin din fonduri europene, conform H.G. 1211/2009

– 71,12 euro/ha – plata unică pe suprafaţă;
– 186,76 euro/ha (142,12 = 44,64), plăţi naţionale complementare decuplate de producţie;
– 165,89 euro/ha – plata separată pentru zahăr.
Total = 423,77 euro/ha
423,77 x 4,218 (cursul euro) = 1788,309 lei

2. Sprijin la cultura sfeclei de zahăr în anul 2010 (estimat):

Sprijin din fonduri europene
– 83,17 euro/ha – plata unică pe suprafaţă (FEGA);
– 189,5 euro/ha – plata separată pentru zahăr (FEGA).

Pierdem o mare şansă

Organizaţiile care activează în sectorul zahărului au reuşit să facă din sfeclă una dintre cele mai rentabile culturi. S-a început cu asocierea producătorilor, ajungându-se la nivelul ţării ca suprafaţa medie a unei exploataţii să depăşească 17 ha. A urmat apoi sprijinul financiar substanţial primit din partea statului şi Uniunii Europene, care în 2009 ar fi trebuit să ajungă la aproape 424 euro/ha. Această schemă de sprijin cuprindea 71,12 euro/ha, plata unică pe suprafaţă, la care se adaugă 186,76 euro/ha plăţi naţionale complementare, decuplate de producţie. Fapt este că, pe lângă subvenţia europeană pe suprafaţă, cultivatorilor li s-a promis un sprijin bugetar de 30 lei/tonă, ceea ce la un randament de 40 tone, cât s-a obţinut în 2009, revenea o subvenţie de 12.000 lei/ha.

Din motive care la prima vedere s-ar părea că ţin de birocraţie, cultivatorii nu au încasat această ultimă subvenţie şi, după cum decurg ostilităţile, nu au nicio şansă s-o primească.

Această ultimă batjocură, cum o numesc ei, este cea care a umplut paharul amărăciunii într-atât încât sunt decişi să abandoneze, începând cu 2011, cultivarea sfeclei.

Cum şi de ce s-a ajuns la acest conflict economic, în umărul viitor al analizei revistei noastre.

Iosif POP

În contextul situaţiei excepţionale de pe piaţă, Comisia Europeană propune mărirea exportului de zahăr peste cotă, în anul de comercializare 2009-2010. Astfel, producătorii din UE scapă de reducerea finală a cotei, se arată în proiectul de regulament pe care comisarii europeni l-au prezentat Comitetului de gestiune.

Se estimează că exportul de zahăr, peste cotă, va creşte cu 500.000 de tone în acest an, care se încheie la 31 iulie 2010. Luarea acestei măsuri temporare, aflate în deplină conformitate cu obligaţiile internaţionale ale UE, este posibilă pe fondul condiţiilor speciale de pe piaţa zahărului din UE şi la nivel mondial.

Totul a pornit de la scăderea producţiei mondiale de zahăr sub nivelul consumului şi diminuarea stocurilor. Ca urmare, preţul a crescut fără precedent, în detrimentul consumatorilor. Aşa că, având în vedere preţurile la zahăr pe piaţa UE şi pe cea mondială, precum şi costurile de producţie la sfeclă şi la zahăr în UE, zahărul produs peste cotă în UE poate fi exportat fără încălcarea angajamentelor UE la OMC privind subvenţiile.

Menţionăm că UE a avut o recoltă foarte bună în 2009, astfel încât producţia de zahăr peste cotă a fost mai mare decât se prevăzuse.

Contingent destinat industriei chimice

În acelaşi timp, CE pregăteşte un regulament pentru a autoriza importul fără taxe vamale de pe piaţa internaţională a unei cantităţi de 400.000 tone de zahăr, pentru o eventuală utilizare în industria chimică, în anul de comercializare 2010-2011. Se planifică astfel pe termen lung aprovizionarea cu materie primă a acestui sector, consumator tradiţional al zahărului peste cotă din Uniunea Europeană.

Contingent pentru industria de rafinare

De asemenea, se va facilita accesul la zahărul brut, pentru rafinare, în cadrul contingentelor de import CXL. În acest scop, în 2009-2010, la importurile din Brazilia, Australia şi Cuba se va suspenda condiţia de prezentare a licenţelor de export emise de aceste ţări. Un certificat de origine va fi de ajuns.

Traian DOBRE