Agro BUSINESS

UE a deschis porţile pentru livrările de carne de porc din România. Chiar dacă ministrul Agriculturii Valeriu Tabără susţine că disponibilul ar fi de până la 100.000 de tone, nu ai cum să nu te întrebi cine ar putea face aceste livrări. Mai ales că deficitul pe piaţa locală este de circa 240.000 de tone – acoperit din importuri –, adică un pic mai puţin decât producţia internă. Importurile au fost totuşi influenţate de scandalul dioxinei – pentru că o mare parte din carnea adusă în ţară a provenit din Germania, ţara unde a fost depistată substanţa –, dar şi de creşterea spectaculoasă a preţurilor în toamnă.

Şeful ANSVSA, optimist

Ridicarea barierei comerciale impuse României din cauza pestei porcine ar putea aduce, în primul an de export, între 600 milioane şi un miliard de euro, estimează Radu Roatiş, preşedintele Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor (ANSVSA), care se bazează pe prognozele făcute de reprezentanţii industriei autohtone a cărnii.

Potrivit datelor ANSVSA, mai multe ferme din vestul ţării – din judeţele Timiş, Caraş-Severin, Arad şi Bihor – au solicitat deja ieşirea pe piaţa UE (n. red.– este vorba de ferme aparţinând grupului Smithfield). Livrările româneşti de carne şi produse procesate din carne de porc fuseseră interzise în anul 2003, deoarece în România a fost folosită vaccinarea porcilor pentru eradicarea pestei porcine clasice. Efectivele de porci sunt în scădere, ridicându-se în prezent la circa 4,5 milioane de capete, dintre care aproximativ 1,4 milioane în ferme industriale.

Măsura, mai degrabă politică, vine nu doar în sprijinul crescătorilor de porci, ci şi al producătorilor de mezeluri ale căror produse vor putea fi livrate în ţările UE. Rămâne totuşi întrebarea: de ce să vândă crescătorii români în străinătate carnea, dacă există cerere la intern şi la preţuri bune?

Topul producătorilor
Noul Comtim

La aproape opt ani de la intrarea pe piaţa internă, americanii de la Smithfield au reuşit să readucă la viaţă vechiul Comtim, cel mai mare combinat de creştere a porcilor din Europa de pe vremea comuniştilor, cu efective de peste un milion de capete. Chiar dacă ritmul de derulare a investiţiilor anunţat de americani – peste un miliard de euro – nu se ridică încă la nivelul aşteptărilor, poate şi din cauza pestei porcine apărute în 2008, Smithfield este de departe cel mai mare crescător de porci din România, cu efective de circa 850.000 de animale sacrificate anual. Compania a reuşit să pună la punct un sistem integrat de producţie, de la agricultură –  firma lucrează circa 20.000 ha de teren agricol – până la zootehnie, abatorizare, procesare primară şi distribuţie.

Smithfield are în România circa 50 de ferme proprii, precum şi două fabrici de furaje şi abator. Ceva mai prost a mers însă planul de realizare a fermelor în parteneriat cu fermieri locali, care ar fi urmat să asigure aproape jumătate din producţia firmei, acestea fiind numărate pe degete. Principalii clienţi ai Smithfield sunt producătorii români de mezeluri.

Obiectivul Marex: piaţa internă

Marin Moraru, patronul grupului de firme Marex din Brăila, este nu doar unul dintre cei mai mari producători de mezeluri din România, ci şi unul dintre principalii crescători de porci. La momentul actual, Vegetal Trading, parte a grupului Marex, dispune de un efectiv de circa 200.000 de capete, insuficient însă pentru a-şi asigura necesarul pentru procesare. De altfel, acesta asigură aproximativ 70% din materia primă a fabricii de mezeluri, cu o producţie de peste 30 de tone pe zi.

Este şi motivul pentru care Moraru nu ia în calcul deocamdată exportul de carne. Nu exclude acest lucru, însă peste câţiva ani, când ar putea să-şi mărească efectivele la circa 250.000 de capete în urma unui program important de investiţii. Moraru se numără printre puţinii crescătorii de animale care spun că obţin profit de pe urma zootehniei, mai ales că dispune de un sistem integrat, până şi dejecţiile de la animale folosindu-le ca îngră­şământ natural pentru producţia de orez.

An dificil pentru Caruz

Anul 2011 a fost mai mult decât prost pentru omul de afaceri Gheorghe Caruz (foto), patronul grupului de firme Caruz Group. Nu doar că a fost nevoit să-şi reducă dramatic efectivele de animale, pe fondul scumpirii cerealelor şi a lipsei subvenţiilor în ultimii ani, dar a pierdut şi poziţia de preşedinte al Patronatului Român al Cărnii de Porc. De altfel, Caruz anunţa în prima parte a anului că şi-a redus efectivele la circa 70.000 de animale, comparativ cu peste 200.000 de capete în urmă cu vreo patru ani. Între timp, a mai închis şi câteva ferme, semn că lucrurile nu-şi revin pe făgaşul normal. Nici viitorul nu se întrevede prea luminos, în condiţiile în care investiţiile pentru respectarea normelor de mediu sunt încă deficitare. În atare condiţii, nici nu poate fi vorba de export. Omul de afaceri nici nu vrea să audă de faliment, sperând să găsească pe ultima sută de metri un posibil investitor.

O altă companie afectată puternic de criză este şi Romsuintest Periş, care ajunsese să mai aibă în 2011 doar 17.000 porci, faţă de cei 87.000 în urmă cu ceva vreme. În 2012 n-ar fi exclus ca societatea să-şi închidă porţile. Jucători importanţi pe această piaţă mai sunt şi firmele Europig, parte a grupului Sergiana, şi Nutricom Olteniţa.

Ioana GUŢE

În loc să gestioneze 27 de politici şi bugete separate pentru agricultură, statele membre îşi pun în comun resursele pentru a gestiona o singură politică europeană, cu un buget unic european. Rezultă, în mod firesc, că bugetul PAC reprezintă o parte semnificativă din bugetul UE. Această abordare este însă mai eficientă şi mai rentabilă decât o abordare naţională necoordonată.

Arhitectura noii politici de plăţi directe din cadrul pilonului I al PAC

În vederea atingerii obiectivelor reformei PAC, regulamentul va da posibilitatea statelor membre să implementeze şase scheme de sprijin, unele dintre acestea având caracter facultativ.

a) O plată de bază pentru fermieri (denumită în continuare „schema de plată de bază“ cu implementare obligatorie) sau plata de bază pentru susţinerea veniturilor – pentru care statele membre pot aloca între 50 şi 65% din pachetul financiar naţional, în funcţie de specificităţile sale şi de deciziile sale de alocare a pachetelor financiare pentru restul schemelor de sprijin din noul sistem de plăţi (b – schema de plată pentru mediu, c – schema de plată pentru tinerii fermieri şi d – schema pentru fermele mici).

Această schemă va menţine principiul ecocondiţionalitate, în sensul că fermierii vor trebui să respecte condiţiile de ecocondiţionalitate la fel ca şi până în prezent, conform art. 6 din Regulamentul 73/2009.

Această schemă de plată este obligatorie pentru statele membre şi se doreşte a răspunde obiectivelor strategice generale multianuale vizate de prezenta propunere: de pro­ducţie alimentară viabilă, gestionarea durabilă a resurselor naturale şi acţiunile de combatere a schimbărilor climatice şi de dezvoltare teritorială echilibrată, de a gestiona bugetul UE (al PAC) în conformitate cu standarde ridicate de gestiune financiară. Obiectivele specifice ale prezentei scheme sunt de a contribui la veniturile fermelor, limitându-le variabilitatea.

Condiţii pentru creşterea sustenabilităţii agriculturii UE

b) O plată pentru fermierii care aplică practici agricole benefice pentru climă şi mediu, obligatoriu de implementat de către Statele Membre. Pentru această plată SM trebuie să aloce 30% din pachetul financiar naţional. Pentru ca fermierii să fie eligibili pentru acest sprijin suplimentar plăţii de bază, trebuie să respecte 3 condiţii pentru creşterea sustenabilităţii agriculturii UE, şi anume:

• Diversificarea culturilor sau rotaţia culturilor pe înţelesul agricultorilor, în vederea lărgirii paletei producţiei agricole vegetale şi conservării solului. Această condiţie prevede ca suprafaţa arabilă a unei ferme să fie cultivată cu cel puţin trei culturi diferite. Niciuna dintre aceste trei culturi nu trebuie să acopere mai puţin de 5% din terenul arabil, iar cultura principală nu trebuie să depăşească 70% din terenul arabil.

• Pajiştile permanente – agricultorii menţin ca pajişte permanentă suprafeţele din exploataţiile lor declarate ca atare pentru anul de cerere 2014, denumite în continuare „suprafeţe de referinţă cu pajişti permanente“. Suprafeţele de referinţă cu pajişti permanente trebuie mărite în cazul în care fermierul are obligaţia să reconvertească suprafeţele în pajişti permanente în 2014 şi/sau în 2015. Fermierii trebuie autorizaţi să convertească în teren pentru culturi agricole cel mult 5% din suprafeţele lor de referinţă cu pajişti permanente.

• Zonele de interes ecologic – fermierii se asigură că cel puţin 7% din hectarele lor eligibile, astfel cum sunt definite la articolul 25 alineatul (2), cu excepţia suprafeţelor cu pajişte permanentă, reprezintă zone de interes ecologic, precum pârloage, terase, elemente de peisaj, zone de protecţie şi zone împădurite.

c) O plată facultativă pentru fermierii din zonele care se confruntă cu constrângeri naturale specifice, pentru care SM poate aloca până la 5% din plafonul naţional anual. Modul de delimitare a acestor zone este identic cu modul de delimitare în scopuri legate de dezvoltarea rurală. Prin această plată se recunoaşte că este necesar un ajutor pentru venit pentru a menţine prezenţa în zonele care se confruntă cu constrângeri naturale specifice şi se completează sprijinul existent în cadrul dezvoltării rurale.

Plăţile de mai sus, b) şi c), constituie componenta de înverzire a noului PAC, care îşi propune consolidarea durabilităţii sectorului agricol din punct de vedere ecologic şi recompensarea eforturilor fermierilor pentru aceasta. Astfel, practicile impuse de Comisie în conduita fermierilor vor eficientiza aportul agriculturii la ecologizarea spaţiului rural european.

d) Plata pentru tinerii fermieri, obligatoriu de implementat de SM -  pentru funcţionarea acestei scheme de plată, un stat membru va aloca 2% din pachetul financiar naţional. Această măsură se va concretiza într-un cuantum suplimentar la plata de bază pentru venituri, pentru fermierii de sub 40 de ani care încep o activitate agricolă. Aceste plăţi suplimentare se acordă tinerilor fermieri doar pentru o suprafaţă maxim stabilită, care, în cazul României, este de numai de 25 hectare pe fermă.

Statul alocă până la 10%

e) Plata pentru micii fermieri – implementarea acesteia este obligatorie pentru Statul Membru. Însă pentru fermieri schema este facultativă. Regulamentul prevede o schemă simplificată destinată micilor fermieri (până la 10% din plafonul naţional anual), care pot primi astfel o plată forfetară care înlocuieşte toate plăţile directe şi simplifică sarcina administrativă prin reducerea obligaţiilor acestor fermieri legate de ecologizare, de ecocondiţionalitate şi de controale. Pentru funcţionarea acestei scheme de plată, statul membru poate aloca până la 10% din pachetul financiar naţional – contribuie activ la simplificare, astfel sprijinul acordat micilor fermieri se va acorda fermierilor indiferent de dimensiunea exploataţiei (1, 2 sau 3 ha) printr-o plată forfetară cuprinsă între 500-1.000 euro, în funcţie de nivelul subvenţiei din statul membru (în cazul RO – aproximativ 600 euro/ha suma fixă pe fermă).

În plus, va fi încurajat transferul de terenuri de la micii fermieri care îşi încetează activitatea agricolă către alte exploataţii care doresc să îşi restructureze fermele. Un astfel de fermier, dacă doreşte să-şi cedeze ferma unui alt fermier pentru mărirea suprafeţei lucrate de acel fermier, cel mic va putea să-şi menţină suma respectivă şi după ce şi-a cedat ferma. Va păstra subvenţia de 600 de euro/anual sub forma unei rente viagere sau pensionări anticipate.

Obiectivul schemei respective trebuie să fie sprijinirea structurii agricole existente a fermelor mici din Uniune, fără a împiedica dezvoltarea spre structuri mai competitive. Din acest motiv, accesul la schemă trebuie limitat la exploataţiile existente.

f) Propunerea de Regulament prevede o schemă de sprijin cuplat facultativ pentru anumite tipuri de activităţi agricole sau pentru anumite sisteme agricole care se confruntă cu anumite dificultăţi şi care sunt deosebit de importante din motive economice şi/sau sociale; sprijinul se acordă în măsura în care este necesar pentru a menţine nivelurile actuale de producţie (până la 5% din plafonul naţional anual, cu posibilitatea de depăşire a acestuia în cazuri particulare).

Totul pentru simplificare

În plus faţă de plăţile enumerate mai sus, noul Regulament menţine posibilitatea acordării plăţilor directe naţionale complementare pentru Bulgaria şi România şi include o plată specifică pentru bumbac.

Din perspectiva simplificării, noile plăţi directe se vor baza pe un singur tip de drepturi la plată şi vor raţionaliza normele privind transferul, simplificând astfel gestionarea acestora; armonizarea dispoziţiilor privind plăţile cuplate în cadrul unei singure rubrici face cadrul juridic mai uşor de utilizat, iar schema destinată micilor fermieri, cu cerinţele şi procedurile sale simplificate, va reduce birocraţia cu care se confruntă fermierii şi va spori competitivitatea acestora.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

Utilizarea organismelor modificate genetic şi perspectivele oferite de acestea sunt numeroase şi sunt prezente, printre altele, în industria producătoare de medicamente, în terapia genetică etc. Munca depusă în direcţia modificărilor aduse plantelor a început în anul 1980, odată cu descoperirea utilizării posibile a bacteriei din sol, Agrobacterium tumefaciens, în transferul genelor.

Prima plantă modificată genetic a fost obţinută în anul 1983. Este vorba despre o plantă de tutun care a fost modificată în direcţia creşterii rezistenţei la un antibiotic. Prima plantă modificată genetic comercializată a fost o tomată (FlavrSavr) cu maturare întârziată, pusă pe piaţa SUA şi pe cea a Canadei în anul 1994. Această tomată a fost retrasă de pe piaţă în anul 1997, fiind considerată prea scumpă, nu neapărat periculoasă pentru sănătatea omului.

Există astăzi varietăţi modificate genetic ale principalelor plante de cultură: porumb, orez, bumbac, rapiţă, sfeclă, cartof, soia, bumbac, in etc.

Utilizările agricole actuale ale OMG-urilor

Majoritatea transformărilor genetice vizate a se realiza sau realizate au la bază următoarele:

• Toleranţă la erbicide. Agricultura utilizează astăzi, printre altele, şi erbicide totale, adică acele produse chimice active care distrug un spectru larg de plante (chiar şi plantele cultivate). Se caută, prin intermediul modificărilor genetice, creşterea gradului de protecţie a plantelor cultivate faţă de principiile active conţinute de erbicide. Acest lucru permite tratarea culturilor cu produse care distrug buruienile şi asigură o protecţie totală plantelor cultivate. Numeroase specii vegetale cum sunt rapiţa, porumbul, sfecla sau soia au beneficiat de această tehnică, devenind rezistente la erbicidele totale, precum glufosinatul şi glifosatul (substanţe active ale erbicidelor, aşa cum este Roundup).

• Rezistenţă pentru insecte şi boli. Randamentele culturilor pot fi afectate serios prin atacul dăunătorilor (insecte precum coleopterele sau omizile) sau boli (cele produse de fungi). Protecţia culturilor necesită tehnici de prevenţie (urmărirea în câmp, practicile culturale etc.) şi curative, urmate fiind de aplicarea insecticidelor sau fungicidelor. Este posibil, prin intermediul geneticii, ca plantele să se apere singure împotriva atacului insectelor ca urmare a producerii de către acestea a proteinelor insecticide, aşa cum este cazul proteinelor Bt secretate de bacteria din sol (Bacillus thuringensis). Aşa este cazul porumbului MON 810 rezistent la Ostrinia şi Diabrotica. Pe baza aceluiaşi principiu, biotehnologiile sunt direcţionate în lupta împotriva virusurilor, bacteriilor fitopatogene, micoplasmelor şi ciupercilor. Rezultate au fost obţinute mai ales în cazul cartofului (atins de mucegai) sau în via atinsă de filoxera.

Utilizările potenţiale ale OMG-urilor

Numeroase alte întrebuinţări ale geneticii în domeniile agricole, agroalimentare şi forestiere sunt în faza de dezvoltare, mai mult sau mai puţin avansate. Este posibil să se întocmească următorul clasament, după marile domenii urmărite:

- Ameliorarea dezvoltării plantelor şi creşterea randamentelor. Încercările de ameliorare a randamentelor plantelor au în vedere ameliorarea capacităţii de absorbţie a îngrăşămintelor, la nivelul rădăcinilor sau a altor substanţe, prin intermediul bacteriilor utilizate.

- Rezistenţa pentru stresul de mediu. O mare parte din suprafaţa de teren a planetei are condiţii nefavorabile pentru practicarea agriculturii ca urmare a secetei, frigului, salinităţii etc. Biotehnologiile caută să dezvolte plante modificate genetic capabile să suporte mai bine stresul.

- Ameliorarea sănătăţii animalelor. Modificările aduse de genetică furajelor destinate animalelor pot fi un mijloc de luptă împotriva bolilor. Aceste alimente vor putea produce direct anticorpi sau vaccinuri. Lupta împotriva bolilor se poate realiza direct de către animal: patrimoniul său genetic poate fi modificat pentru a produce anticorpi specifici destinaţi prevenirii bolilor de origine virală.

- Ameliorarea calităţii alimentelor. Introducerea de noi gene poate duce la ameliorarea calităţii alimentelor pe plan nutriţional (creşterea cantităţii de vitamine în anumite plante, cum este cazul orezului, diminuarea conţinutului în acizi graşi saturaţi al plantelor oleaginoase, creşterea conţinutului în omega-3 din soia etc.), pe plan alergic (inhibarea exprimării proteinelor alergogene din orez, din soia sau din arahide), pe planul conservării (maturarea întârziată), pe planul calităţii organoleptice (modificarea culorii, a conţinutului în zaharuri, a acidităţii etc.) sau pe plan digestiv (ameliorarea digestibilităţii furajelor de către animale).

- Ameliorarea anumitor caracteristici industriale. Genetica poate duce la creşterea randamentului microorganismelor de fermentare utilizate în industria agroalimentară (produsele lactate, bere, vin, pâine etc.) sunt încercări în direcţia modificării nivelului de lignin din anumiţi arbori care servesc la fabricarea pastei de hârtie, odată cu îmbunătăţirea randamentului acesteia şi diminuarea cantităţii utilizate de produse chimice de extracţie şi albire. Transgeneza are în vedere punerea la punct a industriei producătoare de lubrifianţi, detergenţi şi alţi polimeri în direcţia utilizării plantelor industriale (rapiţa modificată al cărei ulei are o concentraţie puternică de acid lauric, utilizat în industria detergenţilor).

Numeroşi partizani ai OMG-urilor au scos în evidenţă faptul că nu există dovezi prin care alimentele provenite din plante modificate genetic sunt mai periculoase decât cele rezultate din procesarea plantelor convenţionale. Trăgând concluziile în urma lecţiei oferite de criza „vacii nebune“ din Europa, opozanţii răspund că nu există alimente periculoase, aşa cum nu există alimente sigure, lipsite de pericole. Cel mai bun lucru pe care-l poate face ştiinţa este să reducă incertitudinea de o parte sau de alta.

Riscul de a crea „superburuieni“, susţinut de adversarii OMG-urilor, este exagerat în conformitate cu opiniile oamenilor de ştiinţă. Însă aceştia sunt de acord că poate exista riscul dezechilibrului ecologic rezultat dintr-o cultură din ce în ce mai axată pe speciile modificate genetic.

Deşi puţini oameni cred că biotehnologiile sunt un lucru rău, în special în domeniul medical, alimentele modificate genetic suscită anumite îngrijorări. Mulţi oameni de ştiinţă gândesc că riscurile sunt ipotetice, în timp ce măsurile de protecţie actuale sunt adecvate. Din ce în ce mai mulţi susţinători ai OMG-urilor solicită cercetarea riscurilor legate de sănătate şi cer introducerea unui sistem de supraveghere care să permită detectarea rapidă a problemelor, inclusiv pe termen lung.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

Uniunea Europeană nu încetează să dea dovadă de voinţă proprie pentru a face să avanseze negocierile internaţionale, în ciuda unui ciclu Doha muribund. Odată cu relansarea negocierilor bilaterale dintre UE şi Mercosur, agricultura revine în avanscena evenimentelor. Pentru porumbul european, riscurile sunt importante, fiind în joc dependenţa alimentară a Europei, este de părere Asociaţia Generală a Producătorilor de Porumb din Franţa.

- Semnarea acordului

UE-Mercosur ar duce la pierderi de 3-5 miliarde de euro pentru toată economia comunitară.

Cererea, tot mai mare

Datele statistice arată că cererea de porumb pentru boabe a Uniunii Europene se situează în jur de 60-62 milioane tone/an. Această cantitate este necesară pentru acoperirea sectorului zootehnic şi celui industrial. Din punctul de vedere al producţiei mondiale, oferta de porumb este aproape monopolizată de numai trei ţări. Astfel, SUA, Brazilia şi Argentina aprovizionează 80% din piaţă. Ultimele două au înregistrat o producţie explozivă în ultimii 15 ani şi, de acum înainte, au capacitatea de a exporta peste 20 milioane tone de porumb.

Ce se întâmplă la nivel european

La nivel comunitar există deja mecanisme de reducere a taxelor vamale. Cel mai important este aşa-numitul „abatimento“, care permite acordarea unor reduceri de taxe vamale pentru a facilita aprovizionarea Peninsulei Iberice cu porumb provenit din ţări terţe. Reamintim că aceste contingente reprezintă 2,5 milioane tone de porumb şi 300.000 tone de sorg.

În cadrul Pactului de stabilitate din Balcani, importurile de porumb ale UE din Serbia şi Croaţia se realizează fără taxe vamale. E de precizat că aceste două ţări au, împreună, aproape 1,5 milioane ha de porumb.

Franţa cere protecţie

Potrivit francezilor, nu ar trebui să deschidem piaţa şi mai mult, atât timp cât se ştie că, anul acesta, peste 50% din importurile de porumb ale UE vor veni din Brazilia şi Argentina. Mai mult, s-ar impune o protecţie la frontiere, care să limiteze riscul de dumping, fără a afecta prin aceasta consumatorii europeni.

Calculul taxei de import se bazează pe diferenţa dintre un preţ-prag (155% din preţul de intervenţie) şi cel al porumbului american în portul Rotterdam. Acest mecanism de protecţie nu funcţionează decât atunci când piaţa este sub acest prag şi nu supralicitează preţul porumbului, în cazul unei creşteri bruşte a preţului cerealelor. El garantează, deci, protecţia pieţei porumbului numai atunci când preţurile sunt scăzute şi-i permite Europei să-şi păstreze o capacitate de producţie, evitând acţiunile de dumping ale unor ţări terţe. Pe de altă parte, de îndată ce preţul de piaţă depăşeşte 157 euro/tonă, taxa vamală este zero. Consumatorii au, aşadar, acces la porumb din diferite surse, fără constrângeri tarifare.

Consecinţele liberalizării pieţei cerealelor

Conform Asociaţiei Generale a Producătorilor de Porumb din Franţa, consecinţele unei liberalizări a pieţei cerealelor, prin acordul cu Mercosur, ar fi dramatice pentru sectorul european al porumbului, din mai multe motive.

În primul rând, acordul ar împiedica UE să devină autonomă din punct de vedere alimentar, în pofida potenţialului ei de producţie. Odată cu extinderea, UE a primit în rândul membrilor săi mari ţări producătoare de porumb, precum Ungaria, România şi Bulgaria. La creşterea puterii acestor ţări est-europene, se va adăuga o concurenţă exacerbată pe pieţele comunitare, ceea ce va complica situaţia.

De asemenea, acordul s-ar concretiza printr-o pierdere de 3-5 miliarde de euro pentru sectorul porumbului comunitar, deci pentru toată economia europeană. Totodată, semnarea acordului ar conduce, până la urmă, la o dublă dependenţă a sectoarelor zootehnice europene de sursele de soia şi de porumb, care le-ar fragiliza şi mai mult poziţia pe piaţă. Nu în ultimul rând, acordul ar oferi o pârghie importantă Statelor Unite, pentru a solicita aceleaşi avantaje la următoarele negocieri internaţionale.

Ar mai fi de precizat că, în acelaşi timp, Uniunea Europeană negociază şi cu Canada. Orientarea ar putea fi către o liberalizare a pieţei cerealelor şi în special a cerealelor furajere. Ca urmare, acest sector ar putea rămâne prins ca într-o menghină, între porumbul sud-american şi grâul furajer canadian.

Acuzaţii

Christophe Terrain, preşedintele Confederaţiei Europene a Producătorilor de Porumb (CEPM), este de părere că strategia urmată de Comisia Europeană, în cadrul negocierilor internaţionale, este disimulată şi detestabilă. „Comisia merge înainte, fără mandatul statelor-membre, şi comite mai multe erori politice grave. Principiul european a fost întotdeauna de a utiliza acordurile bilaterale în completarea negocierilor multilaterale. Or, în acest caz, se procedează invers. Al doilea aspect de care trebuie să ţinem cont este interesul de a oferi o piaţă de 500 milioane de consumatori unui grup de ţări care sunt incapabile să construiască o piaţă comună sau să realizeze o uniune vamală. Organizaţia Mercosur se află tocmai în această situaţie. În acest context, Europa semnează un acord de dependenţă alimentară“, a declarat Terrain.

Domnia sa este de părere că nu-i normal ca agricultura europeană să fie oferită pe tavă unor „căpcăuni agricoli ca Brazilia şi Argentina“. „Comisia Europeană trebuie să-şi asume răspunderea pentru faptul că este dispusă să ajute la constituirea monopolurilor pe pieţele agricole internaţionale, deci să favorizeze puternica fluctuaţie a preţurilor, concentrând oferta. Comisia Europeană acţionează împotriva intereselor consumatorilor europeni, construindu-le dependenţa. Mai rău, în timp ce sectoarele europene de producţie sunt supuse unor reglementări stricte, pentru garantarea calităţii produselor, noi, europenii, am fi gata să importăm din ce în ce mai multe produse din ţări care nu garantează trasabilitatea şi care folosesc şi resurse de producţie interzise în Europa, cum ar fi hormoni sau produse fitosanitare periculoase. Ca să nu mai vorbim de reglementările de ordin social şi de mediu“, a afirmat preşedintele CEPM.

De asemenea, consideră că este absolut necesară oprirea acestor negocieri. Motivul ar fi că piaţa europeană este deja deschisă. Mai mult, este doar o chestiune de timp până când UE va avea capacitatea de producţie necesară pentru a fi autonomă.

„Să avem încredere în agricultura noastră şi în capacitatea ei de a da produse de calitate, care să alimenteze piaţa europeană. Trebuie ca, la Bruxelles, să aibă loc o reanalizare a agriculturii, ca sector economic important, şi să nu mai vindem ieftin producţia agricultorilor şi sectoarelor noastre în negocieri internaţionale“, a conchis Christophe Terrain.

Traian DOBRE

Comisia Europeană are în vedere posibilitatea reînceperii negocierilor comerciale cu statele membre Mercosur (Brazilia, Argentina, Paraguay, Uruguay). Mercosur este un important furnizor de produse pentru UE, mai ales de materii prime (minereuri de fier şi neferoase, lemn, inclusiv lemn preţios, cereale, oleaginoase), produse agroalimentare (cafea, fructe tropicale etc.), produse agroalimentare (cafea, fructe tropicale, zahăr, uleiuri vegetale etc.). La rândul ei, UE exportă aici mai ales autovehicule, produse electronice şi electrotehnice, echipamente industriale, produse de lux etc.

Consecinţe

O asemenea mişcare ar avea consecinţe extrem de păgubitoare pentru agricultura Uniunii Europene şi ar trimite un mesaj complet greşit multora dintre partenerii comerciali având în vedere motivele următoare.

Uniunea Europeană a accentuat în mod repetat faptul că negocierile multilaterale din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului reprezintă cea mai bună modalitate de a garanta faptul că toate ţările vor beneficia în mod cinstit de beneficiile aduse de creşterea comerţului. Acordarea de concesii preferenţiale într-un acord bilateral cu ţările ai căror comercianţi sunt cei mai puternici din lume ar face ca viitorul „fermei-familie“ din Europa să fie mult mai precar decât este în acest moment.

Exporturile comerciale ale Argentinei şi Braziliei provin din ferme de dimensiuni foarte mari şi din unităţi de prelucrare în care munca se desfăşoară în condiţii dubioase.

Această afacere a ţărilor membre Mercosur cu UE ar conduce la importuri mărite în ceea ce priveşte carnea de vită, carnea de porc, de păsări, de grâu, de soia şi citrice mult mai mari decât posibilele interese ofensive ale UE. În plus, concesiile privind biocombustibilii ar pune în pericol sectorul tânăr de energie regenerabilă al statelor membre UE.

Impactul în plan social

O contracţie substanţială este inevitabilă nu numai în ceea ce priveşte sectorul agricol al Uniunii Europene, ci şi în sectorul agro-alimentar pe de-a-ntregul. N-ar trebui să fie uitat faptul că, în prezent, peste 30 milioane de oameni îşi găsesc de muncă în cadrul fermelor europene şi ceva mai mult de 10 milioane îşi găsesc de lucru în sectorul agroalimentar.

În plus, Mercosur nu este o piaţă sigură. Condiţiile de export şi alte elemente legate de activităţile comerciale, de mare importanţă pentru Uniunea Europeană, cum ar fi posibilitatea de protejare a indicaţiilor geografice, ar fi extrem de îndoielnice.

Siguranţa alimentară

Externalizarea producţiei de procesare a Uniunii Europene ar însemna ca aceasta să piardă controlul în ceea ce priveşte trasabilitatea şi standardele bunăstării animalelor cu un risc mărit de răspândire a bolilor. Ar însemna, de asemenea, un nou impuls dat defrişărilor din ţările Mercosur ca urmare a dorinţei acestora de a produce tot mai mult.

Agricultorii din Uniunea Europeană se străduiesc din răsputeri să producă alimente la cel mai înalt grad de siguranţă alimentară, de mediu şi de bunăstare a animalelor într-un mod care să aibă un impact pozitiv asupra mediului şi zonelor rurale.

Agricultorii îşi văd poziţia competitivă erodată în mod continuu pe măsură ce Uniunea Europeană duce o politică de deschidere a pieţelor sale, cu puţine dovezi care să arate că cetăţenii Uniunii Europene au de câştigat de pe urma adoptării acestor măsuri (de exemplu, preţul zahărului). Ca rezultat, veniturile agricultorilor sunt în scădere (mai jos de nivelurile de sub 2000 în multe state membre) şi ca atare dependenţa lor de plăţile directe este din ce în ce mai mare.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

Cel puţin până în 2020, când se va încheia viitorul exerciţiu financiar al Uniunii Europene, fermierii români nu vor primi subvenţii la hectar la nivelul celor din ţările occidentale, a afirmat Dacian Cioloş, comisarul european pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, în cadrul unei recente conferinţe de presă susţinute la Bucureşti.

O creştere mică pentru săracii UE

„Pentru statele membre, ale căror subvenţii la hectar sunt sub media europeană, comisia va propune o creştere. Însă, în perioada bugetară 2014-2020, nu se va ajunge la o egalizare“ – a precizat Cioloş.

Conform celor spuse, pe de o parte, o egalizare matematică este greu de justificat, pentru că există condiţii diferite de producţie, de la un stat la altul şi chiar de la o regiune la alta. În sistemul care se va propune, va exista posibilitatea acordării de subvenţii diferite, în interiorul aceluiaşi stat, între diferite regiuni, în funcţie de specificul lor.

Pe de altă parte, alocările bugetare comunitare trebuie să ţină cont de realizarea unor echilibre, pentru că există niveluri diferite de participare la formarea bugetului ale statelor membre. Orice creştere acordată unei ţări înseamnă diminuarea altor cote, cum ar fi, de exemplu, cea pentru coeziune. Însă se vor căuta toate mecanismele de flexibilitate, astfel încât producătorii să fie cât mai puţin afectaţi.

Bani pentru investiţii

„Vreau să subliniez un lucru. Când vorbim de alocarea financiară pentru agricultorii din România nu trebuie să ne gândim doar la subvenţii, chiar dacă sunt importante, esenţiale. De aceea, toată partea de investiţii în modernizarea agriculturii este la fel de importantă. Dacă ar creşte foarte mult subvenţia pentru fermieri şi nu s-ar mai acorda aproape deloc bani pentru investiţii, nu s-ar mai achiziţiona maşini şi utilaje, nu s-ar mai construi unităţi de procesare. De asemenea, nu ar mai exista fonduri pentru instalarea tinerilor fermieri şi altele. Astfel, agricultorii ar intra sub presiunea competitivităţii europene cu ţări în care aceste investiţii s-au făcut deja“ – a declarat comisarul european.

În opinia sa, dacă se iau în considerare alocarea medie pe fermier, subvenţii la hectar şi investiţii pentru dezvoltare, dezechilibrul între România şi vechile state nu mai este chiar aşa de mare.

În cazul investiţiilor, pentru a evita birocraţia, este posibil să se ajungă la o finanţare europeană mai mare sau la o finanţare de obiective, nu de proiecte. De asemenea, sunt luate în calcul finanţări mai consistente pentru grupurile de producători.

Se analizează diferite posibilităţi privind niveluri diferite de cofinanţare naţională pentru pachete de măsuri cu scopul de a stimula statele membre să folosească mai mult anumite măsuri de interes european.

Mai multe se vor şti în toamnă, când vor fi terminate proiectele de legislaţie privind reforma politicilor comune, de coeziune şi agricole.

Traian DOBRE

Politica de coeziune a UE, în valoare de aproape 350 miliarde de euro pe o perioadă de 7 ani, sprijină 455 de programe naţionale şi regionale de dezvoltare în întreaga Uniune. În contextul atât al revizuirii bugetului UE cât şi al strategiei Europa 2020 se află în discuţie o serie de opţiuni de reformare a politicii începând cu 2013, moment în care perioada actuală de finanţare se încheie. Cel de-al cincilea Forum privind Coeziunea, desfăşurat la Bruxelles, reprezintă ultima ocazie pentru statele membre şi regiunile UE de a-şi face auzite opiniile, înainte de prezentarea de către Comisie a propunerilor legislative referitoare la politica de coeziune viitoare, prevăzute pentru vara lui 2011. La acest eveniment, care se organizează din trei în trei ani, Comisia a invitat factori politici de nivel înalt din cele 27 de state membre.

Reprezentarea oficială, la cel mai înalt nivel

La lansarea forumului, alături de Johannes Hahn, comisarul pentru politică regională, şi de László Andor, comisarul pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune, s-au aflat José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, Viktor Orban, prim-ministrul Ungariei, şi Donald Tusk, prim-ministrul Poloniei – ţări care deţin preşedinţia UE în 2011 –, precum şi Andrius Kubilius, prim-ministrul Lituaniei.

Înaintea evenimentului, comisarul Hahn a declarat: „Uniunea are nevoie, cu precădere în această perioadă economică dificilă, de investiţii solide şi adecvate în regiunile sale, prin intermediul politicii de coeziune. Forumul privind Coeziunea oferă o ocazie crucială reprezentanţilor de la nivel naţional, regional şi local, precum şi altor factori interesaţi, de a face schimb de idei cu privire la politica viitoare. Concluziile rezultate în urma consultărilor şi discuţiilor desfăşurate în timpul Forumului ne vor ajuta să elaborăm o politică de coeziune şi mai eficientă, mai bine adaptată situaţiei economice actuale, care să sprijine contribuţia noastră la obiectivele ambiţioase ale strategiei Europa 2020.”

Comisarul Andor a adăugat: „Am văzut că politica de coeziune poate avea o contribuţie reală la ocuparea forţei de muncă, la oportunităţile în materie de educaţie şi în ceea ce priveşte incluziunea. Ea favorizează creşterea şi competitivitatea şi sprijină progresul social, însă trebuie să se adapteze pentru a răspunde provocărilor cu care se confruntă ţările şi cetăţenii noştri pe măsură ce ieşim din perioada de criză. Strategia Europa 2020 este cadrul pe care l-am stabilit de comun acord, iar politica de coeziune trebuie să sprijine cele mai importante priorităţi ale acesteia în materie de reformă.”

Proiecţia până în 2020

Evenimentul a analizat în special rolul politicii de coeziune în realizarea strategiei Europa 2020, care stabileşte planul de dezvoltare economică durabilă a UE pe parcursul deceniului următor. Pe parcursul evenimentului au existat patru grupuri tematice, prezidate de comisari UE, care s-au concentrat asupra componentelor-cheie ale strategiei Europa 2020, şi anume: creştere economică inteligentă, creştere economică ecologică, creştere economică favorabilă incluziunii şi dimensiunea teritorială a strategiei Europa 2020.

Odată cu publicarea celui de-al cincilea raport de coeziune în noiembrie 2010, Comisia şi-a prezentat ideile de început pentru o mai bună simplificare şi eficientizare a sistemului de aplicare a politicii de coeziune, precum şi pentru îmbunătăţirea procesului de evaluare, derulare şi obţinere de rezultate printr-o stabilire mai eficientă a obiectivelor.

Cu toate acestea, pentru politica de coeziune viitoare, Comisia a propus ca finanţarea să se concentreze pe priorităţile-cheie ce corespund obiectivelor strategiei Europa 2020, pentru a maximiza impactului ei. Toate opţiunile prezentate în raport vor fi analizate în detaliu în cadrul grupurilor.

Politica de coeziune a adus o contribuţie importantă la creşterea economică şi prosperitate, demonstrând cu ajutorul cifrelor modul în care aceasta a sprijinit crearea a aproximativ 1,4 milioane de noi locuri de muncă, reintegrarea a aproape 34 milioane de şomeri. Ea a contribuit la îmbunătăţirea competenţelor a 36 de milioane de persoane, a finanţat 4.700 km de autostrăzi şi 1.200 km de căi ferate de mare viteză, a asigurat tratarea apelor uzate pentru un număr suplimentar de 23 milioane de persoane, a permis accesul la apă potabilă pentru un plus de 20 milioane de persoane, a oferit cursuri de dezvoltare a competenţelor pentru 10 milioane de oameni pe an, accentul punându-se pe grupurile vulnerabile.

Distincţii

În timpul Forumului, preşedintele Barroso a prezentat, de asemenea, primele premii din categoria „Regiuni de excelenţă” cu ocazia unei ceremonii care a avut loc după sesiunea de deschidere. Lituania, Ţara Galilor (Marea Britanie) şi Brandenburg (Germania) sunt câştigătoarele distincţiilor şi au fost reprezentate de prim-ministrul Andrius Kubilius, prim-ministrul Carwyn Jones şi, respectiv, de ministrul pentru economie şi afaceri europene Ralf Christoffers. Premiile „Regiuni de excelenţă” recompensează regiunile şi ţările care au implementat cu succes politicile, programele şi proiectele ce corespund strategiei Europa 2020 pentru creştere economică inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii. Regiunile câştigătoare au fost selectate, ca având rezultatele globale cele mai bune, dintre regiunile cărora le-au fost acordate premiile anuale ale UE, începând din 2008.

Comisarul european pentru agricultură, Dacian Cioloş, rămâne imperturbabil la ameninţările din partea Germaniei şi Franţei, care au obiecţii la reforma Politicii Agricole Comune (PAC), notează publicaţia germană Der Spiegel.

Comisia Europeană doreşte reforma PAC, care consumă aproape jumătate din bugetul UE şi de care beneficiază în primul rând fermele mari din „vechile“ state membre. Dar Germania şi Franţa se opun demersurilor de a schimba sistemul astfel încât să favorizeze fermele mai mici, inclusiv cele ecologice.

Motivul confruntărilor

Puţine subiecte au declanşat atâtea controverse în cadrul UE ca PAC. Nu este o surpriză, având în vedere că în joc sunt o mulţime de bani, subliniază Der Spiegel. Aproximativ 56 miliarde de euro – aproape jumătate din întregul buget al UE – a mers de la Bruxelles spre agricultura europeană în 2009.

Negocierile asupra reformelor politicii agricole sunt programate să înceapă în primul trimestru din 2011 şi sunt susceptibile să implice tocmeli mai dure decât oricând înainte. Este deja evident că vor fi mai puţini bani disponibili în total, începând cu 2014, în timp ce Parlamentul European va avea un cuvânt de spus în egală măsură în aceste negocieri, pentru prima dată, datorită punerii în aplicare a Tratatului de la Lisabona.

Lobby-ul francezilor şi al nemţilor

Multe capitale, printre care Berlinul şi Parisul, doresc ca lucrurile să rămână aşa cum sunt. Ambele guverne sunt influenţate de un lobby agricol puternic. Alţii ar dori mai degrabă eliminarea în întregime a ajutorului de stat. Un lucru este cert: nu a existat un motiv convingător pentru afluxul de subvenţii de la Bruxelles pentru o lungă perioadă de timp. Sistemul nu este doar ineficient şi nedrept, dar are, de asemenea, un impact îndoielnic asupra mediului ambiant, consideră Spiegel.

Discrepanţe care acuză

În prezent, agricultorii din „vechile” state membre ale UE primesc, în medie, de trei ori mai mult în plăţi directe la hectar decât vecinii lor din Europa de Est. Suma în Franţa este de două ori mai mare decât în Ungaria, în timp ce este de patru ori mai mare în Olanda decât în Slovacia. Liderul pachetului este Grecia, unde fermierii obţin de 10 ori mai mult la hectar decât omologii lor din România. În plus, cu cât o fermă este mai mare, cu atât încasează mai multe subvenţii.

Ce vrea, de fapt, Cioloş?

Comisarul Dacian Cioloş a propus un pachet ambiţios de reforme, relevă publicaţia germană. Cioloş vrea să redistribuie fonduri de la vechile către noile state membre ale UE, să reducă subvenţiile pentru operaţiuni la scară largă, sprijinind în schimb fermierii activi şi fermele mici, şi să coreleze plăţile directe mai strâns de cerinţele de protejare a mediului.

Până în prezent, agricultorii pot obţine prime de la Bruxelles chiar dacă şi-au îndeplinit doar standardele minime de protejare a mediului. „E ca şi cum ai plăti şoferii doar pentru că se opresc la culoarea roşie a semaforului”, a spus un strateg de mediu din guvernul german.

(V.Ş)

Întotdeauna au existat şi continuă să existe motive clare ce justifică existenţa PAC. Această politică a evoluat în mod constant pentru a reflecta atât necesităţile sectorului agricol, cât şi pe cele ale societăţii ca întreg.

Decizii de forţă majoră

PAC îşi are rădăcinile în Europa de Vest a anilor ‘50, unde societatea fusese profund marcată de anii de război şi unde agricultura era paralizată, împiedicând astfel aprovizionarea cu alimente. Iniţial, PAC a pus accentul pe încurajarea creşterii productivităţii agricole, pentru a le asigura consumatorilor o aprovizionare constantă cu produse alimentare la preţuri accesibile, dar şi pentru a crea un sector agricol viabil pentru Uniunea Europeană.

Datorită PAC, agricultorii beneficiau de subvenţii şi sisteme care le garantau preţuri ridicate ce îi stimulau să producă mai mult. De asemenea, se acordau ajutoare financiare pentru restructurarea agriculturii. De exemplu, au sprijinit investiţiile în ferme, în scopul dezvoltării şi gestionării capacităţilor lor tehnologice, astfel încât să se poată adapta la condiţiile economice şi sociale ale vremii.

Anumite măsuri au fost introduse sub forma unor ajutoare pentru pensionarea anticipată, pentru formarea profesională şi pentru regiunile defavorizate.

Deceniul de referinţă ’80

PAC şi-a atins cu succes obiectivul de autoaprovizionare a Uniunii Europene începând cu anii ’80. Cu toate acestea, UE a ajuns să se confrunte dintr-o dată cu excedente aproape permanente din principalele produse agricole, dintre care unele au fost exportate (cu ajutorul subvenţiilor), în timp ce altele au trebuit depozitate sau dispersate în interiorul UE.

Aceste măsuri au atras cheltuieli bugetare ridicate, au distorsionat anumite pieţe mondiale, nu au servit întotdeauna cel mai bine intereselor agricultorilor, devenind astfel nepopulare în rândul consumatorilor şi contribuabililor.

În acelaşi timp, societatea a devenit tot mai preocupată de durabilitatea agriculturii în contextul protecţiei mediului, Summitul mondial de la Rio (1992) fiind, în acest sens, un reper important la începutul anilor ‘90.

PAC trebuia să se schimbe… şi s-a schimbat!

Multe dintre schimbările importante ale PAC avuseseră deja loc în anii ’80, dar s-au accentuat în special la începutul anilor ‘90. Limitarea producţiei a contribuit la reducerea excedentelor (cotele de lapte din 1983) şi s-a pus un accent pe agricultura ecologică.

Pentru a beneficia de ajutoare directe, agricultorii au fost nevoiţi să îşi îndrepte atenţia spre piaţă şi să răspundă noilor priorităţi ale publicului (reforma MacSharry din 1992).

Această schimbare de strategie, care a avut loc în 1999 prin reforma „Agendei 2000“ şi care favorizează competitivitatea agriculturii europene, include, de asemenea, un element fundamental nou – o politică de dezvoltare rurală destinată să încurajeze numeroase iniţiative rurale. Ea a ajutat agricultorii să îşi restructureze fermele şi să diversifice şi să îmbunătăţească comercializarea produselor.

Reforma fundamentală

S-a stabilit un plafon bugetar pentru a asigura contribuabilii că nicio cheltuială legată de PAC nu va scăpa de sub control. În 2003 s-a convenit, în cele din urmă, asupra unei reforme fundamentale noi.

Agricultorii nu mai sunt plătiţi doar pentru a produce produse alimentare. Astăzi, cererea este principala forţă motrice a PAC. Ea ţine seama pe deplin de preocupările consumatorilor şi ale contribuabililor, lăsând în acelaşi timp agricultorilor din UE libertatea de a-şi adapta producţia la cerinţele pieţei.

În trecut, cu cât agricultorii produceau mai mult, cu atât primeau mai multe subvenţii. În viitor, majoritatea ajutoarelor destinate fermierilor vor fi plătite independent de cantităţile produse. În cadrul noului sistem, agricultorii vor continua să primească plăţi directe cu scopul de a menţine stabilitatea veniturilor, dar legătura cu producţia a fost eliminată.

Noile exigenţe

În afara de aceasta, agricultorii trebuie să respecte standarde de protecţie a mediului, de siguranţă a alimentelor şi de protecţie a plantelor şi animalelor. În cazul nerespectării acestor standarde, vor risca reduceri ale plăţilor directe de care beneficiază (o condiţie cunoscută sub denumirea de „eco-condiţionalitate“). Eliminarea legăturii dintre subvenţii şi producţie (denumită de obicei „decuplare“) se speră că-i va face pe agricultorii UE mai competitivi şi mai orientaţi către piaţă.

Această serie de reforme a conturat un viitor mai limpede pentru PAC, evidenţiind şi mai mult valoarea pe care o are pentru întreaga societate.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

Comisia Europeană a publicat zilele trecute o comunicare privind „Politica Agricolă Comună (PAC) în perspectiva anului 2020 – Cum răspundem provocărilor viitorului legate de alimentaţie, resurse naturale şi teritorii”. Scopul reformei este ca sectorul agricol european să devină mai dinamic, competitiv şi eficient în contribuţia sa la viziunea strategiei Europa 2020 privind stimularea creşterii durabile, inteligente şi favorabile incluziunii. Documentul schiţează trei opţiuni pentru continuarea reformei. În urma discuţiilor pe marginea acestor idei, Comisia va prezenta propuneri legislative formale la jumătatea anului 2011.

Cele trei obiective principale

În prezentarea comunicării, comisarul UE pentru agricultură şi dezvoltare rurală Dacian Cioloş a subliniat că este important ca PAC să devină „mai ecologică, mai echitabilă, mai eficientă şi mai eficace”. În continuare, acesta a declarat: „PAC nu este doar pentru agricultori, este pentru toţi cetăţenii UE, în calitate de consumatori şi contribuabili“.

În prima parte a acestui an, Comisia a organizat o dezbatere publică şi o importantă conferinţă privind viitorul PAC. Din majoritatea covârşitoare a contribuţiilor au reieşit trei obiective principale pentru PAC:

* producţia alimentară fiabilă (asigurarea aprovizionării cu alimente sigure şi suficiente, în contextul cererii în continuă creştere la nivel mondial, al crizei economice şi al volatilităţii mult mai mari a pieţei, pentru a contribui la securitatea alimentară);

* gestionarea durabilă a resurselor naturale şi politicile climatice (adesea, agricultorii trebuie să ţină seama mai mult de aspectele legate de mediu decât de cele economice, dar aceste costuri nu sunt compensate de piaţă);

* menţinerea echilibrului teritorial şi a diversităţii zonelor rurale (agricultura rămâne un motor economic şi social major în zonele rurale şi un factor important pentru menţinerea unui spaţiu rural activ).

Precizări privind plăţile directe

Comunicarea analizează instrumentele viitoare care ar putea fi adecvate pentru îndeplinirea acestor obiective în condiţii optime.

În privinţa plăţilor directe, comunicarea arată importanţa redistribuirii, reproiectării şi orientării mai exacte a sprijinului pe baza unor criterii obiective şi echitabile, uşor de înţeles de către contribuabili. Aceste criterii ar trebui să fie atât economice (să ţină cont de elementul „ajutor pentru venit” al plăţilor directe), cât şi de mediu (să reflecte bunurile publice furnizate de agricultori), sprijinul fiind mai bine orientat spre agricultorii activi. Ar trebui organizată o distribuire mai echitabilă a fondurilor, într-un mod mai fezabil din punct de vedere economic şi politic, cu o perioadă de tranziţie, pentru a se evita o perturbare majoră.

O abordare ar fi aceea de a prevedea plata unui ajutor pentru venitul de bază (care ar putea fi uniform într-o regiune – dar nu o sumă forfetară în întreaga UE – pe baza unor criterii noi şi cu un anumit plafon);
o plată obligatorie de mediu pentru acţiuni suplimentare (anual), care depăşesc normele de bază referitoare la ecocondiţionalitate (precum învelişul vegetal, rotaţia culturilor, păşunile permanente sau scoaterea terenurilor din circuitul agricol în scop ecologic);
plus o plată pentru compensarea constrângerilor naturale specifice (definite la nivelul UE) şi care să completeze sumele plătite prin intermediul măsurilor de dezvoltare rurală);
o opţiune de plată „cuplată” limitată, pentru tipuri de agricultură deosebit de sensibile (asemănătoare opţiunii actuale introduse în temeiul articolului 68 în bilanţul de sănătate al PAC). O schemă de sprijin simplă şi specifică ar spori competitivitatea exploataţiilor agricole mici, ar reduce birocraţia şi ar contribui la vitalitatea zonelor rurale.

Măsurile de piaţă

În privinţa măsurilor de piaţă, precum intervenţiile publice şi ajutoarele pentru depozitarea privată, ar putea fi puse în aplicare nişte măsuri de raţionalizare şi simplificare şi ar putea fi, eventual, introduse elemente noi care să vizeze îmbunătăţirea funcţionării lanţului alimentar. Deşi aceste mecanisme au fost instrumentele tradiţionale ale PAC, reformele ulterioare au accentuat orientarea spre piaţă a agriculturii UE şi au redus aceste măsuri la nivelul unor plase de siguranţă,

într-atât încât depozitele publice au fost aproape complet eliminate. În vreme ce măsurile de piaţă au constituit 92% din cheltuielile PAC în 1991, doar 7% din bugetul PAC a fost cheltuit pe măsuri de piaţă în 2009.

Dezvoltare rurală

Politica de dezvoltare rurală a permis creşterea sustenabilităţii economice, de mediu şi sociale a sectorului agricol şi a zonelor rurale, dar au fost lansate apeluri insistente în favoarea integrării depline a aspectelor referitoare la mediu, schimbările climatice şi inovare în toate programele, în manieră orizontală. Se atrage atenţia asupra importanţei vânzărilor directe şi a pieţelor locale, precum şi asupra nevoilor specifice ale tinerilor agricultori şi ale nou-veniţilor în sectorul agricol.

Abordarea LEADER va fi şi mai puternic integrată. Pentru mai multă eficacitate, se vehiculează ideea trecerii la o abordare mai clar orientată spre rezultate, eventual cu obiective cuantificate. Un nou element al viitoarei politici de dezvoltare rurală ar trebui să fie setul de instrumente pentru gestionarea riscurilor, pentru a face faţă mai eficient incertitudinilor legate de venituri şi volatilităţii pieţei. Statele membre ar trebui să dispună de diverse opţiuni de gestionare a riscurilor legate de producţie şi de venituri, variind de la un nou instrument de stabilizare a veniturilor compatibil cu OMC şi până la sprijinul sporit pentru instrumentele de asigurare şi fondurile mutuale. Ca şi în cazul plăţilor directe, ar trebui să se facă o nouă alocare a fondurilor, pe baza unor criterii obiective, evitând renunţarea prea bruscă la sistemul actual.

Opţiunile viitoare

Pentru a face faţă acestor provocări majore, comunicarea schiţează trei opţiuni pentru viitoarea orientare a PAC: 1) ajustarea celor mai presante deficienţe ale PAC, prin schimbări treptate, 2) transformarea PAC într-o politică mai ecologică, mai echitabilă, mai eficientă şi mai eficace şi 3) renunţarea la ajutorul pentru venit şi la măsurile de piaţă şi concentrarea asupra obiectivelor referitoare la mediu şi la schimbările climatice. În cazul tuturor celor trei opţiuni, Comisia prevede menţinerea sistemului actual format din doi piloni: un prim pilon, care cuprinde plăţi directe şi măsuri de piaţă şi în cazul căruia normele sunt definite clar la nivelul UE, şi un al doilea pilon, care cuprinde măsuri de dezvoltare rurală multianuale şi în cazul căruia se stabileşte un cadru de opţiuni la nivelul UE, dar deciziile finale privind schemele sunt luate de statele membre sau de regiuni în cadrul unei gestiuni comune.

Un alt element comun al celor trei opţiuni este ideea că viitorul sistem de plăţi directe nu poate să se bazeze pe perioade istorice de referinţă, ci ar trebui să fie legat de criterii obiective. „Actualul sistem prevede norme diferite pentru UE-15 şi UE-12, situaţie care nu poate continua după 2013”, a insistat astăzi comisarul Cioloş. De asemenea, sunt necesare criterii mai obiective pentru alocările destinate dezvoltării rurale.

Îmbunătăţirea eficienţei fermelor şi stimulentele oferite de PAC au condus la o creştere majoră a producţiei alimentare din anii ‘60 încoace. S-au înregistrat creşteri spectaculoase ale nivelurilor de producţie şi autoaprovizionare. În acelaşi timp, au crescut veniturile fermelor, în multe cazuri prin creşterea dimensiunii acestora pe măsură ce unii agricultori părăseau sectorul agricol, iar fermele se uneau.

Producem aproape totul

Europa poate produce aproape toate produsele agricole. Pentru unele produse, Europa este considerată lider mondial, de exemplu în sectorul uleiului de măsline, în cel al cărnii, al vinurilor, al whisky-ului şi al altor băuturi spirtoase. Cu toate acestea, UE este şi un mare importator de diverse tipuri de produse.

Aceste avantaje naturale, împreună cu beneficiile aduse de PAC, au condus la îmbunătăţiri rapide ale productivităţii, la sporirea producţiei, la o siguranţă alimentară în cazul majorităţii produselor şi, în final, la o producţie excedentară de numeroase produse agricole.

Excedentele au fost retrase de pe piaţă prin subvenţionarea depozitării produselor (sistemul de intervenţie publică) sau prin exportarea subvenţionată a produselor în terţe ţări pentru a evita o cădere a preţurilor la poarta fermei.

Bariere în calea supraproducţiei

În perioada anilor ‘80-’90, UE a introdus în politica agricolă unele măsuri ce încercau să limiteze producţia de produse excedentare.

S-au utilizat diverse măsuri:

- cote fixe la producţia de lapte, cu penalizări în caz de depăşire;

- limitarea suprafeţelor cultivate/numărului de animale pentru care un agricultor putea cere subvenţii;

- scoaterea terenurilor din circuitul agricol, iniţial voluntară, apoi obligatorie, pentru a le impune agricultorilor să lase o parte din terenuri necultivate.

Treptat, aceste politici au dat rezultate, iar excedentele s-au redus. Reformele PAC din anii ‘90, care au permis reducerea decalajului dintre preţurile UE şi cele practicate la nivel mondial, precum şi rezultatele acordului privind agricultura încheiat cu Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) în 1995 au redus gradul de utilizare a subvenţiilor la export (respectiv prin compensarea exportatorilor care exportau produse la preţurile pieţei mondiale, care erau mai mici decât preţurile UE).

Ca rezultat al acestor iniţiative, UE a reuşit să îşi reducă gradul de utilizare a subvenţiilor la export, menţinând în acelaşi timp şi chiar sporind, în anumite cazuri, volumul exporturilor de produse agricole. Cu toate acestea, UE rămâne un importator net de produse agricole, în special din ţările în curs de dezvoltare.

Încurajarea alimentelor de calitate

Europa este cunoscută pentru diversitatea culturilor şi produselor sale agricole, datorată mediului natural şi metodelor de cultivare perfecţionate de-a lungul secolelor. Alături de gastronomia rafinată, mâncarea şi băuturile europene joacă un rol major în definirea identităţii culturale a popoarelor şi regiunilor Europei. Calitatea superioară este principalul avantaj al agriculturii UE.

Europa are multe regiuni diferite. Condiţiile de realizare a producţiei agricole variază, diversele regiuni dispunând de metode de producţie şi tradiţii culinare specifice.

Atât consumatorii europeni, cât şi cei din întreaga lume manifestă un interes tot mai mare pentru calitatea acestor produse alimentare. UE joacă un rol principal în ameliorarea nivelului de înaltă calitate.

UE protejează în diverse moduri calitatea alimentelor, de exemplu prin măsuri de sporire a siguranţei şi igienei, prin norme clare de etichetare, prin reglementări privind sănătatea animalelor şi plantelor şi bunăstarea animalelor, prin controlul reziduurilor de pesticide şi al aditivilor din alimente, precum şi prin furnizarea de informaţii privind calităţile nutritive ale alimentelor.

Metoda folosită de UE include sisteme stricte de supraveghere şi control, asigurând în acelaşi timp funcţionarea eficientă a pieţei unice europene.

Priorităţi

Îmbunătăţirea calităţii produselor alimentare a fost întotdeauna unul dintre obiectivele PAC, începând cu introducerea etichetei de calitate pentru vinuri în anii ‘80 şi continuând cu extinderea ulterioară a acesteia în sectorul uleiului de măsline, al fructelor şi al legumelor.

Aceste eforturi se află în prezent în centrul politicii agricole.

În toate sectoarele PAC se depun eforturi pentru îmbunătăţirea calităţii produselor alimentare.

Iată câteva exemple:

- Sisteme de identificare a bovinelor şi norme de etichetare a cărnii de vită, destinate să permită urmărirea întregului traseu al cărnii din magazin şi până la ferma de origine;

- Stimulente financiare acordate în cadrul politicii de dezvoltare rurală pentru ca agricultorii să îmbunătăţească nivelul de calitate a produselor;

- Măsuri specifice de încurajare a conversiei către agricultura ecologică.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

Logistica sectorului este un element-cheie pentru piaţa europeană a cerealelor, care trebuie să fie unică şi eficace. Investiţii importante sunt necesare şi trebuie să fie promovate prin Politica Agricolă Comună odată cu dezvoltarea capacităţilor de depozitare şi de transport în Uniunea Europeană. Se urmăreşte acest lucru pentru a reuşi ca producţia din anumite regiuni să fie valorificată pe întreg spaţiul Uniunii Europene la un preţ minim, odată cu respectarea mediului.

Menţinerea competitivităţii producţiei de cereale

Uniunea Europeană exportă cca 20 milioane de tone de cereale (grâu şi orz). Echilibrul de pe piaţa cerealelor depinde de realizarea acestui flux de exporturi. Astfel, exporturile realizate, fără a primi restituţii, trebuie să fie susţinute în cazul grâului comun, grâului dur, orzului pentru bere.

Este necesar să se menţină o politică de promovare activă pentru aceste produse în ţările terţe Uniunii Europene. Trebuie să fie posibil să se includă măsura în cadrul documentelor Organizaţiei Mondiale a Comerţului, secţiunea consacrată exporturilor, sau în cadrul Regulamentului specific care are drept scop promovarea produselor agricole.

Uniunea Europeană nu trebuie să abandoneze restituţia la export în 2013 fără a găsi soluţii paralele. Trebuie găsite instrumente cum ar fi: creditele de export sau crearea unui fond specific destinat finanţării promovării cerealelor europene în lume (acesta este considerat a fi un aspect tehnic).

Eliminarea măsurilor opţionale

Principiul condiţionalităţii permite agricultorilor să dovedească că ei respectă bunele practici agricole odată cu respectarea mediului. Totodată, Bilanţul de Sănătate al PAC din 2008 a introdus elemente din ce în ce mai subiective şi voluntare. Este necesar să se limiteze aspectul subiectiv la un minim strict, pentru a evita interpretările la nivel naţional şi distorsionarea concurenţei. Măsurile opţionale trebuie să fie eliminate.

Condiţionalitatea nu trebuie să cuprindă serviciile de mediu suplimentare (biodiversitatea) care nu sunt plătite de piaţă. Aceste servicii trebuie să fie voluntare şi să corespundă plăţilor specifice din cel de-al doilea pilon al Politicii Agricole Comune.

Este necesar să se lase o marjă de manevră suficientă agricultorilor pentru ca ei să fie în măsură să adapteze practicile lor agricole în funcţie de condiţiile economice, pedologice şi climatice pentru a evita apariţia riscurilor sanitare.

Ţinând cont de constrângerile producţiei în cultura mare, cu impact direct asupra veniturilor exploataţiilor agricole, cum ar fi: proiectul de Directivă în favoarea protejării solului şi Directiva pentru utilizarea durabilă a produselor fitosanitare, Uniunea Europeană nu trebuie să mai facă concesii tarifare suplimentare în cadrul negocierilor din Organizaţia Mondială a Comerţului. Toate aceste concesii nu fac decât să slăbească competitivitatea sectorului culturii mari. Politica de autorizare a bunurilor care conţin produse interzise în Uniunea Europeană, în cantităţi echivalente limitelor maxime ale reziduurilor, trebuie să fie revizuită.

Să nu renunţăm la plăţile directe!

Producătorii europeni nu sunt pe picior de egalitate cu cei din ţările terţe Uniunii Europene în ceea ce priveşte concurenţa. Agricultorii din Europa sunt ţinuţi la respect de normele europene ridicate în materie de producţie, de siguranţa alimentelor şi de protecţia mediului, în timp ce regulile vamale, în cazul importurilor de cereale, permit subvenţionarea agriculturii din multe state concurente Uniunii Europene.

Plăţile directe decuplate destinate agricultorilor reprezintă o compensare a costului de producţie suplimentar şi o plată pentru gama de servicii publice garantate de condiţionalitate. În ciuda numeroaselor eforturi depuse de agricultori pentru a deveni mai puţin dependenţi de ajutorul public, plăţile directe reprezintă încă o parte importantă din venitul agricol şi sunt cheia capacităţii de rezistenţă a exploataţiilor agricole în faţa volatilităţii, totdeauna mari, de pe pieţe. Plăţile directe decuplate trebuie să rămână o piesă centrală a noii PAC după 2013.

Toate mecanismele Politicii Agricole Comune susceptibile de a duce la dispariţia plăţilor directe pe suprafaţă trebuie să fie limitate ca amploare şi intensitate.

Piaţa la termen trebuie să fie în stare să permită agricultorilor crearea propriei lor securităţi financiare. Este necesar ca agricultorii să aibă posibilitatea să pună „de o parte“ plăţile directe în anii favorabili şi să utilizeze această rezervă financiară defiscalizată în anii dificili. Un cadru comunitar destinat a încuraja o armonizare fiscală europeană ar reprezenta un subiect ce trebuie luat rapid în discuţie.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

Sătenii din comuna prahoveană Râfov nu au, precum semeni de-ai lor care se ocupă de creşterea porcilor sau oilor, probleme cu integrarea în Uniunea Europeană şi cu normele pe care le impune aceasta. Şi asta pentru că ţăranii de aici s-au axat de mulţi ani pe confecţionarea măturilor, împletitul de rogojini şi realizarea mobilierului din răchită. Fapt este că UE nu a impus restricţii în sensul celor de mai sus.

În timp ce alţi ţărani se dau de ceasul morţii să nu supere Europa cu tradiţiile şi obişnuinţa lor de mai bine de 2000 de ani, cei din Râfov fac liniştiţi mături şi rogojini. Ei vând o mătură cu 50.000-60.000 de lei vechi „de la poartă“, cum spune primarul Mircea Chivu, şi o rogojină cu 100.000 de lei vechi. Şi nimeni nu le-a impus ca mătura să aibă un număr de paie ori rogojina un anumit model.

Din acest punct de vedere, ţăranii din Râfov par cei mai fericiţi.

(N.M.)

Bugetul Politicii Agricole Comune trebuie stabilit astfel încât să poată duce la realizarea obiectivelor, aşa cum a fost subliniat în Tratatul de la Lisabona. De dimensiunea lui depinde în fapt asigurarea securităţii alimentare a Uniunii Europene.

Factorii limitativi

Situaţia pe pieţe variază de la un produs la altul, mai mulţi factori comuni fiind identificaţi în acest sens:

- Perspectivele pe termen mediu pentru piaţa mondială a cerealelor vor fi influenţate de creşterea prognozată a populaţiei şi a veniturilor. Producătorii au de jucat un rol esenţial pentru a răspunde cererii mondiale de produse alimentare, pentru ameliorarea securităţii alimentare, toate cu conservarea cât mai bună a mediului. Este vorba de a produce mai mult, dar cu reducerea impactului acestei producţii asupra mediului;

- Piaţa europeană este uşor influenţată de piaţa mondială a cerealelor în ceea ce priveşte preţul;

- Impactul raportului de schimb dintre euro şi dolarul american poate limita competitivitatea producţiei europene pe piaţa mondială şi chiar pe piaţa comună;

- Există o foarte puternică dependenţă a pieţei cerealelor de piaţa producerii furajelor, deoarece aceasta reprezintă principalul debuşeu în materie de cantitate. Înlocuirea unei cereale cu alta în producerea furajelor duce la creşterea concurenţei între sectoare;

- Organizaţiile producătorilor trebuie să reprezinte o concentrare a tuturor operatorilor din sector şi să garanteze într-o anumită măsură fluiditatea pieţei;

Influenţele mediului

- Producţia de cereale este tributară condiţiilor climatice. Răspunsul ofertei la fluctuaţiile pieţei este întârziat din cauza ciclului lung de producţie. Acest lucru antrenează dezechilibre pe piaţă, cum ar fi fluctuaţiile mari de preţ. Numeroase state caută să constituie şi să menţină rezerve pentru a garanta astfel aprovizionarea cu cereale;

- Climatul european şi, în consecinţă, producţia de cereale variază mai puţin decât în alte mari regiuni producătoare de cereale. Acest lucru semnifică o responsabilitate particulară asumată de producătorii europeni cu privire la securitatea alimentară;

- Uniunea Europeană este un mare importator de proteină vegetală modificată genetic (de exemplu, 9,3 milioane de tone de porumb în anul de piaţă 2007/2008). Aceste proteine sunt esenţiale pentru competitivitatea sectorului de creştere a animalelor, însă în prezent nu există permisiunea cultivării în masă a tuturor hibrizilor de porumb modificat genetic. Regulile şi reglementările europene în materie de autorizare trebuie, în continuare, să fie guvernate la nivel comunitar, iar autorizarea trebuie să aibă la bază un argument ştiinţific şi să garanteze libertatea de alegere a agricultorilor.

În căutarea unor noi pieţe

Acest obiectiv este necesar pentru sectorul culturii mari, în măsura în care principala piaţă interioară, cea a furajării animalelor, este susceptibilă de a nu avea o creştere constantă în viitor. Experţii au scos în evidenţă faptul că previziunile pentru sectoarele de creştere a porcului şi pasării, care reprezintă peste 79% din cantitatea de alimente consumate la nivel european, indică o creştere mică, sub 1% pe an, de acum şi până în 2016.

Astăzi, provocarea pentru sectorul de producerea cerealelor constă în dezvoltarea filierei care să permită înlocuirea cărbunelui provenit din surse fosile cu un cărbune provenit din surse regenerabile, odată cu producerea de subproduse destinate furajării animalelor.

Astfel, paradoxul „mărfuri alimentare contra carburanţi“ poate fi transformat în „mărfuri alimentare şi carburanţi“.

Se estimează ca de acum şi până în 2017, între 7 şi 9% din cantitatea totală de cereale va fi utilizată pentru producerea de mărfuri nonalimentare.

Modificări posibile

Principala provocare este reprezentată de garantarea unei bune funcţionări a pieţei de cereale, astfel încât exploataţiile agricole să poată rezista de pe urma vânzării producţiei agricole. Pentru a realiza această dinamică de piaţă este necesar să se menţină competitivitatea exploataţiilor din cultura mare pentru a asigura un venit agricultorilor.

Cerealele, într-o dinamică moderată

Piaţa cerealelor reprezintă locul de aprovizionare principal al producătorilor de furaje pentru animale. Este deci necesar să se menţină o anumită competitivitate a producţiei pentru a evita „sufocarea“ sectorului de creşterea animalelor, odată cu prevenirea scăderii preţului cerealelor la un nivel foarte mic, precum şi evitarea reducerii potenţialului de producţie al Uniunii Europene, pe termen mediu.

Prin urmare:

a) sistemul actual de intervenţie publică, cu un preţ de referinţă al grâului de 101 euro/tonă, nu reprezintă în niciun caz un motiv de creştere a producţiei, deoarece costul de producţie, în medie pentru cele 27 de state membre, este cu mult mai mare faţă de preţul de referinţă, care trebuie să fie menţinut pentru a continua să fie, oficial, o plasă de siguranţă.

b) raportul cost/eficacitate necesită să considerăm procesul de depozitare ca o prioritate. Dacă urmărim ceea ce s-a întâmplat în ultimii 10 ani la nivelul Uniunii Europene, volumul mediu al intervenţiei publice la grâu este net superior celor 3 milioane de tone aprobate la nivel european (în anul de piaţă 2004/05, cantitatea depozitată în intervenţia publică a fost de cca 10 milioane de tone de grâu). Sistemul actual de adjudecare a rămas foarte deschis şi permite Comisiei să fixeze preţul de cumpărare pentru stocul de intervenţie, fără a avea o limită inferioară. În aceste condiţii, sistemul de cerere de ofertă nu funcţionează ca o „plasă de siguranţă“. Din contră, el penalizează cererile de ofertă cele mai mici, iar acest lucru nu este un obiectiv al Uniunii Europene. Pentru a rezolva această problemă, solicităm instaurarea unui plafon de 95% din preţul de referinţă pentru sistemul de licitaţie. Ca şi în cazul altor sectoare, calea depozitării private nu a fost suficient de bine explorată.

c) piaţa cerealelor este deja mondializată. Perturbaţiile de pe piaţă nu sunt strict legate de nivelul producţiei europene, ci de un complex de factori. Prin urmare, o criză profundă pe piaţă poate interveni în afara perioadei de aplicare a sistemului de intervenţie publică.

Transparenţa pe piaţa europeană a cerealelor constituie un aspect important pentru sector. Pentru a realiza acest lucru, trebuie să se amelioreze sistemul de informare cu privire la piaţă şi la dezvoltarea activităţilor pe pieţele la termen. În cazul revizuirii Directivei cu privire la instrumentele financiare, cooperativele agricole şi agricultorii nu trebuie să fie consideraţi operatori financiari.

La ora actuală, pieţele la termen în Europa nu sunt extrem de eficiente, exceptând piaţa grâului de panificaţie şi a rapiţei. Trebuie depuse eforturi pentru dezvoltarea pieţelor la termen pentru: porumb, orz, grâu dur şi floarea-soarelui.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

Sistemul Rapid de Alertă pentru Alimente şi Furaje (SRAAF) este constituit în baza Regulamentului (CE) nr.178/2002, care prevede principiile şi cerinţele generale ale legislaţiei privind alimentele. El are scopul de a furniza autorităţilor de control competente din statele membre ale Uniunii Europene un instrument util pentru schimbul de informaţii asupra măsurilor dispuse în domeniul siguranţei alimentelor.

Schimbul de informaţii în cadrul reţelei sistemului se realizează prin intermediul notificărilor, care sunt de trei tipuri: notificări de alertă, notificări informative şi notificări de respingere la frontieră.

În perioada 1 ianuarie 2010 – 7 septembrie 2010 au fost evaluate şi arhivate în baza de date a punctului naţional de contact din România, pentru sistemul rapid de alertă pentru alimente şi furaje, un număr de 16 notificări de respingere la frontieră.

Notificările au fost transmise de către Posturile de Inspecţie la Frontieră: Constanţa Nord şi Sud, Halmeu, Otopeni, Punctul de Intrare Galaţi, spre punctul de contact din România şi spre celelalte posturi de inspecţie la frontieră ale Uniunii Europene, iar alimentele sau furajele care au făcut obiectul acestor notificări au fost fie returnate, fie distruse, în funcţie de decizia exportatorului sau a importatorului, după caz.

Motivaţia

Motivele pentru care au fost transmise notificările de respingere la frontieră au fost:

- certificate sanitare veterinare necorespunzătoare pentru hrana pentru animale;
- lipsă certificat pentru izolatul proteic de soia
- lipsă documente peşte congelat;
- lipsă certificat de sănătate pentru extract de propolis;
- infestare cu insecte a mazării uscate;
- eroarea mărcii de sănătate pentru un transport de peşte;
- controlul deficitar al temperaturii şi întreruperea lanţului frigorific, precum şi condiţii de igienă necorespunzătoare pentru macroul congelat.

Notificări de alertă

Acestea sunt transmise atunci când un aliment sau furaj prezintă un risc, se află pe piaţă şi se impun acţiuni imediate. Alertele sunt iniţiate de unul dintre judeţele României sau de un alt stat membru al Uniunii Europene care detectează o problemă şi dispune măsuri relevante, cum ar fi retragerea de pe piaţă sau, în cazuri excepţionale, retragerea direct de la consumator. Notificarea de alertă are scopul de furniza membrilor reţelei SRAAF informaţii pentru a verifica dacă produsul incriminat se află sau nu pe piaţa naţională a unui stat membru, astfel încât acesta să poată dispune la rândul său măsurile necesare.

Notificări informative

Aceste notificări privesc alimente sau furaje care au fost puse pe piaţă şi pentru care a fost identificat un risc, dar pentru care alţi membri ai reţelei nu trebuie să întreprindă măsuri imediate deoarece produsul nu a ajuns pe piaţa lor sau nu este prezent pe piaţă ori, datorită naturii riscului, nu necesită acţiuni imediate.

Notificări de respingere la frontieră

Acestea privesc transporturile de alimente şi furaje care au fost testate, controlate şi respinse la punctele de frontieră al unui stat membru al Uniunii Europene, atunci când a fost identificat un risc pentru sănătatea consumatorilor.

Laura DOBRE ZMARANDA

Date de referinţă

- Teren agricol – 29,57 mil. ha (53,75% din suprafaţa totală a ţării).
- Teren arabil – 18,5 mil. ha (33,64% din suprafaţa totală).
- Pajişti – 10,7 mil. ha.
- Păduri – 23,2 mil. ha.
- Populaţia totală – 61,03 mil.
- Populaţia activă agricolă – 1,14 mil.
- Agricultura Franţei deţine locul I în Europa, fiind reprezentată de cultura cerealelor, plantelor tehnice, creşterea animalelor şi viticultură.

Structura exploataţiilor agricole

- Agricultura franceză este bazată pe proprietatea privată asupra pământului. Proprietarului pământului îi revine întreaga responsabilitate cu privire la modul în care îl foloseşte.
- Cu ocazia recensământului din anul 1988, în Franţa au fost definite patru tipuri de exploataţii agricole:

Exploataţii agricole de tip industrial

- Au o suprafaţă medie de 120 ha.
- Numărul şi suprafaţa acestora este în continuă creştere (în anul 2000 erau înregistrate 120.000 de exploataţii).
- Majoritatea exploataţiilor mari se întâlnesc în bazinele cerealiere din câmpiile franceze.
- Au forţă de muncă foarte puţină, dar au dotări foarte moderne.

Exploataţii agricole de tip familial

- Au o suprafaţă medie de 45 ha şi sunt în continuă scădere din punct de vedere numeric. Astfel, în anul 2000 existau 200.000 de exploataţii agricole de tip familial, faţă de 540.000, câte existau în anul 1988.
- Suprafaţa medie a unei exploataţii a crescut de la 27 ha în 1988 la 45 ha în 2000.
- Se întâlnesc în zonele apropiate marilor aglomerări urbanistice.

Înzestrarea tehnică

- Dotare tehnică de ultimă oră în toate tipurile de exploataţii.
- Fermierul poate, după câţiva ani de folosinţă a unui utilaj agricol, să îl schimbe cu unul nou, mai performant, fermele care comercializează aceste produse primind, pentru utilajul nou, utilajul folosit şi diferenţa de bani.

Rolul statului

- În ultimii 30 de ani, agricultura franceză a cunoscut două perioade grele pe care le-a depăşit cu ajutorul statului:
- în 1974, ca urmare a creşterii preţului materiilor prime;
- după 1984, din cauza scăderii preţurilor produselor agricole.
- Pentru a face faţă concurenţei din Piaţa Agricolă Comună, statul duce o politică de sprijinire a fermierilor şi acordă prime de compensare exploataţiilor agricole din zonele defavorizate sau mai puţin fertile.

Guvernul României, foarte interesat în asocierea fermierilor, ar putea să se inspire din experienţa franceză, mai ales în ceea ce priveşte facilităţile acordate tinerilor fermieri. În discuţie se află însă desfăşurarea întregului proces de concentrare a producţiei agricole, sprijinit cu sume considerabile de guvernele franceze din perioada comasării suprafeţelor agricole.

Prof. univ. dr. Ioan Alecu

Aşa cum afirmam într-un articol precedent, una dintre dezbaterile care va anima şi animă deja scena publică europeană este legată de reforma Politicii Agricole Comune (PAC) în contextul adoptării unui nou cadru financiar pentru perioada 2013-2020. Implicit, negocierile asupra acestui subiect vor avea în prim plan resursa financiară acordată PAC. Reforma are însă ambiţia de a merge şi mai departe: revizuirea schemelor de ajutor direct, echilibrarea subvenţiilor şi ajutoarelor pentru dezvoltare rurală, includerea pe baze mai ample a temelor ecologice sau ameliorarea competitivităţii agriculturii europene sunt doar câteva dintre marile teme ale dezbaterilor care au început deja să aibă loc. În acest context, ne propunem să evaluăm în cele ce urmează poziţiile diverşilor actori implicaţi în acest proces, cu scopul de a furniza o figură de ansamblu asupra echilibrului de forţe la nivel european.

În aceeaşi tabără cu Franţa

Deşi am numit-o „tabără conservatoare“, trebuie spus că această faţetă a spectrului de interese asupra PAC dispune şi ea de elemente de reformă. Desigur, de această parte a masei de negocieri vom regăsi în primul rând Franţa, ţara care a beneficiat şi beneficiază cel mai mult de pe urma PAC, dar şi ţări precum Grecia sau majoritatea statelor noi membre din Europa de Est, inclusiv România. Acest grup de state susţin, aşa cum preşedintele francez, Nicolas Sarkozy, spunea de curând, „o nouă Politică Agricolă Comună fondată pe preţuri şi pe preferinţa comunitară“, ceea ce înseamnă, în limbaj mai concret, păstrarea status-quo-ului.

Rolul esenţial al lobby-ului agricol

Această poziţie conservatoare a diverselor state membre este, bineînţeles, susţinută foarte activ de puternicul lobby agricol de la nivel european, care aduce în prim plan cifre prin care apără o agricultură europeană bine finanţată. Potrivit acestora, agricultura europeană, ce produce 30 milioane de locuri de muncă în întreaga UE, trebuie să rămână puternică şi bine finanţată pentru a continua nu doar să producă alimente, ci şi să creeze bunuri publice, precum protejarea mediului şi a biodiversităţii, ameliorarea şi protejarea cadrului natural, inclusiv prin crearea de condiţii specifice de luptă împotriva inundaţiilor şi a deşertificării.

Plutonul de state condus de Franţa susţine, astfel, păstrarea la aceleaşi standarde a bugetului agricol comunitar (aproximativ 40% din totalul bugetului european) și apără în același timp Pilonul I de subvenţii pentru producţie în dauna unei prioritizări a dezvoltării rurale via Pilonul II.

Elementele de noutate pe care acest grup, totuşi, neomogen, de state le susţin includ măsuri aflate „în trend“ precum: protejarea biodiversităţii, ameliorarea condiţionalităţii ecologice pentru obținerea de finanţări europene, o mai bună conectare a agriculturii de piaţă. În interiorul acestui grup regăsim o grupare aparte, formată din noile state membre care, apărând subvenţiile, militează activ pentru simplificarea şi armonizarea alocării acestora.

Reformiştii uită de beneficiile de până acum

De cealaltă parte a spectrului de interese găsim un grup de actori condus de Marea Britanie, critic tradiţional al PAC, susţinută de ţări ca Danemarca, Suedia sau Olanda. Atât britanicii, cât şi olandezii sau danezii se prefac că uită de sprijinul financiar al PAC de până acum.

Potrivit acestora, Politica Agricolă Comună trebuie să fie profund reformată, astfel încât să ţină cont de noile condiţii economice din Europa, ce presupun o reevaluare a priorităţilor în cadrul UE. Astfel, prioritatea esenţială a Europei în noul context este ameliorarea competitivităţii economice, inclusiv în zona agricolă, ceea ce s-ar traduce prin reducerea substanţială a subsidiilor agricole în favoarea unui sistem de finanţare mai flexibil, bazat pe principii contractuale, în care ecocondiţionalitatea să fie ameliorată şi care să pună accentul pe multifuncţionalitatea agriculturii.

În termeni mai exacţi, acest grup de ţări susţine nu doar scăderea subvenţiilor, ci şi o modulare obligatorie care să transfere din ce în ce mai multe fonduri dinspre Pilonul I către Dezvoltarea rurală şi (co)finanţarea de proiecte precise şi ușor evaluabile. În sfârşit, potrivit acestora, un Pilon II de dezvoltare rurală puternic, bazat pe principiul ecocondiţionalităţii şi orientat spre piaţă ar contribui şi mai bine la ameliorarea luptei împotriva schimbărilor climatice.

Acestea fiind spuse, se poate observa o linie de demarcaţie în interiorul acestui grup. Astfel, în timp ce Marea Britanie s-a pronunţat deja în mod energic pentru o reducere semnificativă a plicului bugetar acordat PAC, aliatele sale obișnuite nu au urmat-o, ci s-au poziţionat, cel puţin deocamdată, alături de tabăra tradiţionalistă, care susţine conservarea bugetului PAC la standardele actuale.

Tabăra moderată

În această încleştare de interese între tabăra reformistă şi cea tradiţionalistă putem regăsi şi cel puţin doi actori care au o poziţie mai degrabă moderată. Primul dintre ei este, în mod oarecum natural, Comisia Europeană, care trebuie să modereze diversele interese într-o propunere legislativă echilibrată pentru a facilita un viitor consens al legislatorilor (Parlamentul European are putere de codecizie în domeniul agricol după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona). În acest sens, Comisarul pentru Agricultură, Dacian Cioloş, a demonstrat că are o poziţie de mijloc, în ciuda temerilor privind partizanatul său cu tabăra conservatoare.

Opţiunea pentru moderaţie

Pe de altă parte, cel puţin până în prezent, Parlamentul European pare să se fi situat pe aceeaşi linie de moderaţie când vine vorba de reforma PAC. Într-o rezoluţie adoptată recent cu o largă majoritate, deputaţii europeni susţin menţinerea aceluiaşi nivel al finanţării „cel puţin în următoarea perioadă de programare financiară“ (2013-2020).

Era de așteptat ca teme ecologice precum protejarea biodiversităţii sau ecocondiţionalitatea să fie prezente în poziţia Parlamentului (acestea fiind, în mod uzual, apanajul PE), însă ceea ce surprinde este susţinerea oarecum sub aşteptări pe care deputaţii o acordă dezvoltării rurale.

Alin Cristian Mituţa
Coordonator Agricultură şi Dezvoltare Regională
alin.mituta@europuls.ro

Una dintre dezbaterile care va anima în perioada următoare scena publică europeană o va constitui reformarea post 2013 a Politicii Agricole Comune (PAC). Pentru România aceasta este o şansă nu doar de a se afirma şi a contribui la crearea strategiei de viitor a uneia dintre cele mai importante politici europene, dar şi de a-şi reforma, prin prisma noilor orientări ale PAC, propriul sector agricol, aflat astăzi în criză. Ştiu însă autorităţile române să profite de această ocazie?

Pornind de la starea de fapt

Înainte de a discuta despre care ar trebui să fie priorităţile României în perspectiva reformării PAC, să aruncăm o privire la situaţia sectorului agricol românesc. Dintr-un raport al Eurostat putem afla că în România există un total de aproximativ 4 milioane de exploataţii agricole de diferite dimensiuni în care lucrează aproape 2 milioane de persoane, adică 30% din populaţia activă a României. Cu toate că aceste cifre sunt profund disproporţionate în raport cu media europeană (doar 5,6% din populaţia activă lucrează în agricultură în UE-27), acestea nu reprezintă un motiv de îngrijorare în sine. Problemele apar însă atunci când încercăm să diseminam structura acestor exploataţii şi sustenabilitatea lor economică. Datele sunt cel puţin îngrijorătoare: din cele 4 milioane de gospodării, aproximativ 2,5 milioane deţin sub 1 hectar şi doar aproximativ 900.000 au cel puţin gradul minim de rentabilitate economică (1 ESU). Cu toate acestea, din cele 900.000 de ferme „rentabile“, aproximativ două treimi produc doar pentru consumul propriu.

Dintr-un calcul simplu rezultă că, din cele 4 milioane de gospodării româneşti, doar 312.000, adică 8%, sunt viabile economic şi conectate la piaţă (în special mari ferme agro-industriale), în timp ce restul de 92% sunt, în marea lor majoritate, gospodării de subzistenţă.

O constatare îngrijorătoare

În spatele a ceea ce s-ar putea numi „agricultura supradimensionată românească“ stă de fapt un fenomen al sărăciei ascunse. Mare parte din cei 2 milioane de români care lucrează, statistic, în agricultură nu sunt decât tot atâţia (pseudo)agricultori ce trăiesc la limita sau sub pragul sărăciei şi care constituie un rezervor nestins de emigraţie. Rezultatul deja vizibil îl putem numi „tragedia satului românesc“. Ţăranul român nu doar că nu se transformă în fermier modern, dar dispare treptat şi, împreună cu el, şi şansa unei agriculturi sănătoase.

Soluţia europeană?

În acest context, am putea spune că una dintre priorităţile majore, dacă nu cea mai importantă, atunci când vorbim de reforma agricolă în România, ar trebui să fie rezolvarea problemei structurale a satului românesc. Atâta vreme cât acesta se află într-o tendinţa continuă de „golire“, alimentată de lipsa fundamentală de mijloace economice de supravieţuire, dezvoltarea agriculturii este imposibilă, dat fiind că atât resursa umană fundamentală cât şi interesul pentru dezvoltarea agricolă lipsesc.

Apartenenţa la Uniunea Europeană ne oferă posibilitatea de a beneficia de o Politicã Agricolă Comună înzestrată cu un buget generos. Mai mult decât atât, în contextul reformării post 2013 a PAC ne putem aduce şi contribuţia la redefinirea acesteia în funcţie de nevoile noastre specifice. Iar contrar opiniei publice larg răspândite potrivit căreia prezenţa lui Dacian Cioloş în Executivul european este suficientă pentru a rezolva această problemă, este datoria şi responsabilitatea României de a veni cu o strategie coerentă şi de a o susţine în dezbaterea reformării PAC, care se anunţă deja extrem de aprinsă.

Direcţia este inversă trendului european

Până în prezent însă, România nu doar că pare să fi înţeles exact pe dos problemele agriculturii naţionale, ci s-a şi încăpăţânat să meargă într-o direcţie inversă trendului european, minimizandu-şi astfel şansele de reuşită. Spre exemplu, ţara noastră a susţinut până în prezent următoarele tipuri de măsuri:

- mărirea sau păstrarea la aceleaşi proporţii a subvenţiilor pe suprafaţă, deşi marea majoritate a fermelor româneşti sunt prea mici pentru a putea profita de aceste subvenţii;

- a fost împotriva modulării progresive care ar aduce mai mulţi bani pentru dezvoltarea rurală pentru care a şi obţinut de altfel o exceptare până în 2016;

- s-a opus plafonării sumelor pentru fermele foarte mari, împiedicând astfel suplimentarea fondurilor pentru dezvoltarea fermelor mici şi medii.

Observăm astfel o tendinţă a autorităţilor române de a-şi concentra atenţia în special pe dezvoltarea macroagricolă, de tip industrial, mizând în special pe dezvoltarea de mari exploataţii agricole, care să le permită acestora dobândirea unui acces mai amplu la subvenţiile europene din pilonul I al PAC. Trebuie spus că acest obiectiv este unul legitim, dacă ţinem cont de fărămiţarea externă a suprafeţelor agricole în România. Pe de altă parte, concentrarea suprafeţelor nu va putea soluţiona problema structurală a agriculturii, care depăşeşte sfera strict agricolă.

Aşa cum afirmam mai devreme, o problemă esenţială a agriculturii românesti este „golirea“ satelor şi lipsa cronică de şanse a ţaranului/fermierului român. În acest context, strategia autorităţilor române ar trebui reechilibrată în mod decisiv şi orientată mai degrabă către dezvoltarea rurală (Pilonul II al PAC) decât înspre subvenţionarea marilor suprafeţe.

Opţiunea pentru Pilonul II

În mod concret, pilonul II de dezvoltare rurală al PAC ar oferi posibilitatea finanţării de proiecte de infrastructură şi de devoltare care ar aduce în mediul rural canalizare, igienizare, apă potabilă. În plus, aspectele de promovare a unei agriculturi „multifuncţionale“ incluse în pilonul II al PAC ar putea oferi României şansa de a-şi prezerva specificitatea cadrului natural, tradiţional şi ecologic şi de a-l promova şi integra în scheme de eficientizare economică şi de nişă, precum agricultura organică, turismul ecologic şi tradiţional, promovarea de produse locale şi regionale etichetate etc.

În plus, această strategie ar fi şi în acord cu tendinţele generale de reformă a PAC, ceea ce ne asigură astfel că nu am mai merge, ca până acum, într-o direcţie opusă celei majoritare şi ne-am maximiza astfel şi şansele de reuşită.

În acest fel, agricultura româneasca ar putea fi revigorată de la baza ei şi, în plus, ar putea rezolva pe termen mediu şi lung problematica importantă a subdezvoltării şi alienării satului românesc.

Alin Cristian Mituţa
Coordonator Agricultură şi dezvoltare regională
alin.mituta@europuls.ro

Europarlamentarul PSD Cătălin Ivan a fost desemnat de către Partidul Socialist European ca membru plin în Comisia specială privind provocările şi resursele bugetare pentru o Uniune Europeană sustenabilă după 2013. Este vorba de una dintre cele mai influente comisii ale Parlamentului European. Forul în care europarlamentarul PSD a fost ales prin vot va decide durata viitorului cadru bugetar, domeniile finanţate din bugetul UE şi inclusiv viitorul acord de Politică Agricolă Comună.

Opţiuni posibile

Comisia specială privind provocările şi resursele bugetare pentru o Uniune Europeană sustenabilă după 2013 are ca obiectiv discutarea diverselor opţiuni posibile pentru viitorul cadru financiar al Uniunii Europene. Printre subiectele importante pe care activitatea Comisiei se va concentra în următoarea perioadă putem sublinia discutarea şi stabilirea resurselor proprii de care va dispune Uniunea Europeană, derogările bugetare ce ar putea fi acordate, durata viitorului cadru bugetar sau domeniile finanţate din bugetul Uniunii Europene.

Numirea lui Cătălin Ivan în această Comisie este o urmare a interesului constant arătat de europarlamentarul PSD pe probleme de acest tip, atât la nivelul instituţiilor europene cât şi la nivelul Uniunii Europene. În acest sens, trebuie amintit faptul că, pe data de 10 iunie, Cătălin Ivan a organizat la Bucureşti dezbaterea „România – Proactivă în Europa“, la care au participat Victor Ponta, Adrian Năstase, reprezentanţi importanţi din partea partidelor politice din România şi numeroşi specialişti români.

Promisiuni

În urma dezbaterii de la Bucureşti, Cătălin Ivan a anunţat că va susţine prelungirea viitorului cadru bugetar de la şapte la zece ani. Această propunere va fi discutată la o nouă dezbatere organizată de Cătălin Ivan la Bruxelles, împreună cu specialişti importanţi ai Uniunii Europene şi reprezentanţi ai partidelor europene. De asemenea, această propunere va fi susţinută în cadrul Comisiei din care europarlamentarul PSD face parte. În cazul în care ar fi acceptată, această prevedere ar prelungi termenul în care fondurile europene pot fi atrase de către autorităţile române, astfel crescând şansele unui grad de absorbţie ridicat.

„Mă bucur că voi avea şansa de a reprezenta interesele României în comisia care poate decide cum se folosesc fondurile europene în viitorul cadru bugetar. Din această postură, am şansa de a propune prelungirea acestui cadru bugetar la zece ani, ceea ce ar putea contrabalansa incapacitatea guvernului de a atrage fonduri europene. Din cauza corupţiei, a politizării aparatului administrativ sau poate doar a incompetenţei, actualii guvernanţi nu au reuşit să se folosească de fondurile europene puse la dispoziţia României. Prin prelungirea termenului de absorbţie la zece ani, putem spera că România va avea destul timp să atragă mai mulţi bani, indiferent de numele sau competenţa guvernului“, a declarat Cătălin Ivan.

Grupul de experţi la nivel înalt în domeniul lactatelor, creat în octombrie anul trecut ca urmare a crizei care a afectat sectorul produselor lactate în 2009, a finalizat raportul asupra deliberărilor sale, ce cuprinde o serie de recomandări adresate Comisiei pentru șapte aspecte distincte. Printre recomandări se numără și invitaţia de a propune măsuri concrete pentru a încuraja utilizarea contractelor scrise în lanţul de aprovizionare cu produse lactate, precum şi de a lua în calcul propuneri în vederea creşterii puterii de negociere colective a producătorilor de lapte şi produse lactate.

Direcţii de acţiune

Recomandările pe care grupul la nivel înalt le-a prezentat Comisiei vizează următoarele aspecte:

- În relaţiile contractuale dintre producătorii şi prelucrătorii de lapte să se încurajeze utilizarea contractelor formale scrise, încheiate în avans, pentru livrările de lapte crud (precizând preţul, volumul, calendarul și durata livrărilor), prin intermediul unor orientări sau al unei propuneri legislative, cărora statul membru să le poată conferi, eventual, un caracter obligatoriu.

- Adaptarea unui sistem de conlucrare care să mărească puterea de negociere colectivă a producătorilor. Aceasta ar permite organizaţiilor de producători formate din fermierii producători de lapte să negocieze în mod colectiv clauzele contractelor încheiate cu fabricile de produse lactate, inclusiv preţurile. Indiferent de natura lor (permanente sau temporare, însă cu o durată suficient de lungă), dispoziţiile trebuie să fie revizuite.

- Posibilul rol al organizaţiilor interprofesionale în sectorul produselor lactate: să se analizeze dacă există dispoziţii în vigoare aplicabile organizaţiilor interprofesionale din sectorul fructelor şi legumelor care se pot aplica şi în sectorul produselor lactate.

- Transparenţa în lanţul de aprovizionare cu produse lactate: presupune perfecţionarea instrumentului european de monitorizare a preţurilor alimentelor. În acest sens ar trebui să se analizeze posibilitatea ca EUROSTAT și institutele naţionale de statistică să furnizeze mai multe informaţii (de exemplu, asupra volumului de produse lactate).

- Măsuri de piaţă şi pieţe la termen: reducerea volatilităţii veniturilor, inclusiv posibilitatea de a recurge la pieţe la termen, în special prin programe specifice de formare.

- Standarde de comercializare şi indicarea originii pe etichete: în cadrul activităţii desfășurate în prezent de Comisie în materie de etichetare, aceasta trebuie să analizeze fezabilitatea diferitelor opţiuni de indicare pe etichete a locului de provenienţă agricolă a produselor lactate și trebuie să prevadă o etichetă diferită pentru produsele lactate de imitaţie.

- Inovarea și cercetarea vizează o mai bună comunicare a posibilităţilor existente de inovare și cercetare în cadrul actualelor programe-cadru de dezvoltare rurală şi de cercetare. Părţile interesate trebuie să stabilească priorităţi clare de cercetare în sectorul produselor lactate, pentru a permite o mai bună coordonare a programelor de cercetare naţionale şi comunitare.

Prognoza până în 2015

Ca urmare a situaţiei dificile prin care a trecut piaţa produselor lactate în 2009, comisarul a creat, în octombrie anul trecut, un grup de experţi la nivel înalt (GNI), al căror scop este să discute măsurile pe termen mediu şi lung ce trebuie luate în acest sector, ţinând cont de faptul că, la 1 aprilie 2015, cotele de lapte vor dispărea. Ținând seama de rezultatul bilanţului de sănătate al PAC, GNI a fost invitat să analizeze posibilitatea unor măsuri de reglementare care ar putea contribui la stabilizarea pieţei și a veniturilor producătorilor şi care ar putea creşte gradul de transparenţă a pieţei. Din octombrie 2009 până în iunie 2010 s-au organizat zece reuniuni. În luna mai s-a prezentat un proiect de raport care cuprindea o sinteză a rezultatelor discuţiilor şi o serie de recomandări. Raportul a fost adoptat astăzi în unanimitate.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU