Agro BUSINESS

Agricultorii români se aşteaptă la o producţie bună de sfeclă de zahăr în acest an şi, prin urmare, la venituri bune. Cu o condiţie însă: să obţină minimum 40 de tone la hectar. Şi contextul mondial pare destul de favorabil, numai dacă ţinem cont de producţia mai mică de zahăr din Brazilia, de cererea în creştere din partea ţărilor asiatice, dar şi de faptul că nu există surplusuri în ceea ce priveşte stocurile mondiale.

Cota, doar 20% din consum

„Dacă cultivi sfecla de zahăr cum trebuie, adică dacă faci munca profesionist, atunci obţii şi profit“, spune Nagy Iuhasz Mihai, un agricultor din judeţul Arad care are cultivate circa 30 ha de sfeclă. În acest an se aşteaptă la o producţie normală, după cum îi place să spună, respectiv 50-60 de tone la hectar. Chiar dacă în volum este mai mică decât cea de anul trecut, pe fondul secetei – în Arad n-a mai plouat din iulie – Nagy speră să obţină venituri mai mari pentru că digestia (conţinutul de zahăr) este mai bună. Sfecla o vinde la fabrica de zahăr din Oradea cu care are un contract semnat din primăvară. Nu-şi face deloc griji în privinţa aceasta.

În judeţul Arad, suprafeţele cultivate s-au redus semnificativ în ultimii ani, în prezent ridicându-se la circa 500 de hectare. Şi asta după ce în ultimii ani mulţi fermieri au renunţat la această cultură din cauza lipsei subvenţiilor, dar şi a problemelor legate de relaţia cu fabricile procesatoare, lucru care se întâmplă şi în alte regiuni. În plus, este vorba şi de o cultură specială, care necesită utilaje specifice, susţine Nagy, iar aceasta ar putea fi încă o explicaţie pentru motivele reducerii suprafeţelor însămânţate.

Fermierii din Arad vând în general producţia la fabrica din Oradea. Chiar dacă mulţi evită să spună cât primesc pe tona de sfeclă – pentru că de multe ori preţul obţinut este rezultatul negocierilor directe cu procesatorul – se pare că preţul este de circa 34 de euro pe tonă.

Un fermier din zonă susţine – sub protecţia anonimatului – că primeşte 26,9 euro pe tona de sfeclă, la care se adaugă bonificaţii, ajungându-se în final la circa 34 de euro. Un nivel oricum superior celui din 2010 datorită bonificaţiilor în plus, mai spune fermierul. Cultivatorii au primit în acest an şi o subvenţie de 574 de euro/ha din partea UE şi a statului român. Valoarea ajutorului, de câteva ori mai mare raportat la alte culturi, ar trebui să fie un motiv suficient să convingă agricultorii să se îndrepte spre cultura sfeclei.

În prezent, suprafeţele cultivate cu sfeclă în România se ridică la circa 22.000 ha, adică aproape jumătate dacă ne raportăm la primii ani de după 1989. Ioan Armenean, preşedintele Asociaţiei Române a Producătorilor de Zahăr din Sfeclă, susţine că nu dimensiunea suprafeţelor cultivate ar trebui să ne intereseze, ci calitatea producţiei. Nu de alta, dar România nu poate produce, cel puţin până în 2016 – când ar putea interveni unele modificări în privinţa acordării cotelor de producţie la nivel UE – decât 104.000 de tone de zahăr din sfeclă, ceea ce reprezintă doar 20% din consumul intern.

Potrivit estimărilor oficiale ale Ministerului Agriculturii, pentru recolta din acest an sunt estimate producţii medii de 37,5 tone pe hectar, în scădere cu 2,2% comparativ cu 2010, dar mai mult cu 12,8% peste media ultimilor cinci ani.

Mai avem doar patru fabrici

Odată cu reducerea suprafeţelor cultivate cu sfeclă, a avut loc şi dispariţia unităţilor de procesare. Dacă până în 1989 România avea peste 30 de fabrici de zahăr, în prezent mai funcţionează doar patru, dintre care cea mai mare parte cu acţionariat străin. Între acestea se şi împart de altfel cotele de producţie de zahăr din sfeclă alocate de UE. Cea mai mare cantitate a primit-o Zahărul Luduş -33.391 de tone echivalent zahăr alb, urmată de Zahărul Oradea – 28.651 de tone, Agrana România – 24.240 de tone şi Fabrica de Zahăr Bod – 18.406 de tone. România poate să producă 104.000 de tone de zahăr din sfeclă pe an, potrivit normelor alocate de UE, la care se adaugă alte 329.000 de tone care pot fi obţinute din prelucrarea de zahăr brut. Fabricile din Bod şi Luduş pot procesa doar sfeclă, în timp ce Agrana şi Zahărul Oradea fac şi rafinare.

Armenean mai spune că, pentru a putea lucra eficient, fabricile trebuie să-şi găsească fermieri în apropiere, pentru a reduce costurile de transport. Nu în ultimul rând, costurile energetice trebuie ţinute neapărat sub control, acestea având o pondere de 20% în preţul final al zahărului.

Nebunia preţurilor

Analiştii se aşteaptă ca preţul la zahăr să crească şi în perioada următoare, fără însă să mai atingă nivelurile record din urmă cu câţiva ani. Motivele pentru majorarea preţurilor sunt în primul rând cererea în creştere din ţări asiatice precum India şi China, dar şi recolta mai mică din acest an din Brazilia, cel mai mare producător mondial de trestie de zahăr. În plus, stocurile au început să se reducă. La nivelul Uniunii Europene, de exemplu, anul trecut a fost raportată o producţie de 14,8 milioane tone, cu 1,6 milioane tone mai puţin decât în urmă cu două sezoane. Însă, în acest an, suprafaţa s-a mărit cu 4%, fiind estimată o producţie de peste 17 milioane de tone metrice. Uniunea Europeană a înregistrat în ultimii patru ani o scădere a producţiei de sfeclă de zahăr, după ce Organizaţia Mondială a Comerţului a limitat exporturile. În tot acest timp preţurile au crescut spectaculos, iar companiile au rămas fără materie primă.

„Preţul nu se formează în România“, afirmă Ioan Armenean, preşedintele Patronatului Procesatorilor din România, oarecum pentru a justifica scumpirea zahărului cu circa 20% în acest an pe piaţa locală. Astfel, de exemplu, pe plan mondial, preţul la zahăr brut s-a majorat de la 9 cenţi livra la peste 30 de cenţi pe livră în acest an, motiv pentru care şi preţurile la produsul final s-au majorat. Procesul pare însă că s-a potolit şi nu se mai întrevăd majorări semnificative de preţuri.

Ioana GUŢE

Cel mai mare procesator de sfeclă de zahăr din România a marcat debutul campaniei din acest an cu un simpozion la care au participat cultivatori din judeţele Bacău şi Neamţ.

Localitatea băcăoană Aldeşti a găzduit, pe 20 septembrie, simpozionul „Prezentare de hibrizi de sfeclă de zahăr 2012“. Organizată de SC Agrana România SA în colaborare cu firmele producătoare de seminţe KWS România, Strube şi Maribo Seed, manifestarea a reunit, pe terenurile societăţii Fastagri SRL, fermieri din judeţele Neamţ şi Bacău.

În deschiderea simpozionului, Tiberiu Pichler, şeful Departamentului Agricol al Agrana România, a anunţat startul oficial al campaniei de toamnă în cadrul societăţii pe care o reprezintă. „Oficial, noi începem campania de recoltare de astăzi, 20 septembrie, transportul pe 21 septembrie, iar procesarea pe 24.

După estimările noastre, avem în jur de 270.000 – 300.000 tone de sfeclă. Ca volum avem aceeaşi cantitate ca anul trecut, dar cu un conţinut mult mai bun. Avem peste 1,8 procente calitate mai bună decât anul trecut. În această campanie vom utiliza acelaşi număr de combine ca şi anul trecut, mai exact 15, dar vom avea şi un încărcător în plus“, a precizat Tiberiu Pichler.

Sfecla de zahăr, în zodia profitului

După prezentarea de către reprezentatul SC Fastagri, Gheorghe Gheorghiu, a tehnologiei aplicate pe lotul experimental cu suprafaţa de 6 ha, înfiinţat cu sprijinul Agrana şi a unor firme furnizoare de seminţe, preşedintele executiv al Federaţiei Cultivatorilor de sfeclă de zahăr din România (FCSZR), Mihai Dimitriu, a vorbit participanţilor despre trendul actual în cultura sfeclei de zahăr, anticipând pentru anul viitor un salt spectaculos în privinţa suprafeţelor cultivate în întreaga ţară. „Suprafaţa de teren necesară, având în vedere media din ultimii ani, ar fi de 23.000-25.000 ha. În 2011 avem un an de excepţie negativ, undeva sub 18.000 de ha. Anticipez că anul următor va marca o revitalizare şi vom cultiva 22.000-23.000 ha“, a specificat Mihai Dimitriu.

Argumentul şefului FCSZR, care a reprezentat în acelaşi timp şi firma Maribo Seed, este valoarea ridicată a subvenţiei acordată pentru această cultură, a doua ca valoare după cea a tutunului. „Sfecla de zahăr este cea mai subvenţionată cultură din ţară, cu 647 euro/ha. După calculele noastre, cultivatorii ar trebui să aibă un profit între 600 şi 800 euro pe ha, ceea ce nu-i puţin astăzi. Sfecla tinde să devină una dintre cele mai profitabile culturi, aşa cum a fost ani la rând şi în Europa, unde era numită regina culturilor“, a menţionat Mihai Dimitriu, care a făcut totodată şi un scurt istoric al acestei culturi în România, precizând că „acum 10 ani, Agrana, avea în zona Moldovei în jur de 12.000 de fermieri, iar astăzi are sub 100. Noi am avut în România în jur de 20.000-25.000 de cultivatori. Astăzi avem în jur de 1460. Media pe ţară este de 14.6 ha. Suprafaţa era de 130.000-140.000 ha“.

Agrana, pro mărirea cotei

SC Agrana România SA este un susţinător important al măririi cotei de zahăr alocate ţării noastre, făcând toate demersurile în acest sens către autorităţile locale şi centrale. Agrana este singura fabrică din ţară care a de­păşit cota de zahăr alocată cu cca 15.000 t de zahăr alb.

Cota de zahăr alocată României este de 104.688,8 tone, alcătuită din Zahărul Oradea – 28.651,4 tone, Zahărul Luduş – 33.391,4 tone, Fabrica de zahăr Bod – 18.406 tone, Agrana România SA – 24.240 tone, dar consumul României este de 500.000 tone zahăr alb. „România nu produce cât consumă, iar noi vrem să producem mai mult. Vrem să extindem suprafaţele. Noi stabilim un preţ, bineînţeles cu fermierii, în funcţie de piaţa zahărului, după care îl sprijinim pe fermier cu sămânţă, cu îngrăşământ şi cu consultanţă profesională din partea inginerilor care se află în toate zonele unde cultivăm. Mai mult decât atât, asigurăm atât recoltatul, încărcatul cât şi transportul sfeclei“, a conchis Tiberiu Pichler.

SC Agrana România are de la 1 martie un nou management, în funcţia de director general fiind numită Gabriela Petre.

Camelia MOISE

Cum va pieri industria zahărului din România?

Materialul pe care îl supunem atenţiei provine din interiorul cultivatorilor de sfeclă şi producătorilor de zahăr. Recunoaştem că forma de redactare este greoaie, dar uşor de perceput pentru oamenii cu oarecare pregătire economică.

Scenariul scoaterii României de pe piaţa intracomunitară a fost gândit imediat după 1990, când companiile transnaţionale au decis să ne scoată de pe piaţă. Cu 32 de fabrici şi o capacitate de procesare de 600.000-700.000 tone de procesare a zahărului rafinat, România devenea concurentul cel mai temut pe piaţa europeană. Nu atât pentru guvernele ce decideau asupra politicii alimentare europene, cât pentru firmele din interiorul comunităţii constituite într-un cartel mondial care astăzi controlează tot ce se mişcă pe piaţa zahărului.

Marea conjuraţie

În această conjuraţie, României nu i s-a hărăzit nici măcar locul de outsider. Era prea periculos pentru ei ca o ţară agroalimentară cu condiţii ideale pentru cultivarea sfeclei şi cu o bază de procesare cu un asemenea potenţial să le strice afacerile. Aşa se face că, în anul de referinţă 2010, România, cu aportul nedezinteresat al cozilor de topor pe care le are în interiorul ţării, este pe cale să pregătească prohodul acestei industrii. Cum şi în ce condiţii? Prin instituirea la nivel naţional a unui sistem de fraudare de tip mafiot. Fermierii şi procesatorii din România, câţi au mai rămas, încearcă să dezvăluie acţiunile mafiei zahărului la nivel mondial, pornind de la două întrebări de bun simţ:

• De ce zahărul din import este mai ieftin decât cel produs în România, deşi costurile de producţie sunt aceleaşi, la care se mai adaugă şi transportul?

• De ce produsele alimentare de orice gen, care se vând repede, sunt mai ieftine importate decât produse în România?

Răspuns: pentru că guvernanţii noştri cu bună ştiinţă îi sprijină în primul rând pe cei care reprezintă interesele mafiei internaţionale.

Pornind de la reglementarea europeană

Să începem cu elementul cel mai nociv: scutirea plăţii TVA-ului. Reglementarea europeană în vigoare prevede ca, la importurile comunitare, firmele să nu plătească TVA la momentul importului (în vamă).

Scenariile fraudării

Ţara A. Să presupunem că un produs este realizat de firma A1 din ţara A, ţară de origine din spaţiul comunitar. Să presupunem că preţul de import era de 100 euro/tonă, fără TVA. Cu TVA de 19% de până acum, produsul costă pe piaţa românească 119 euro.

Ţara B. Produsul este importat de firma B1, din România, unde TVA era de 19%.

Firma B1 plăteşte firmei A1 100 de euro/tonă. La momentul importului, firma B1 nu plăteşte TVA.

Firma B1 vinde marfa în România cu 108 euro, dar de data aceasta cu TVA inclus, firmei B2.

După care firma B1 dispare (nu mai plăteşte TVA şi nici impozit pe profit).

Aşadar, firma B2 înregistra marfa cu valoarea de 90,7 euro/ tonă şi TVA 17,3 euro.

Firma B2 punea marfa în vânzare cu preţul de 95 euro, la care se calculează TVA corespunzător de 18 euro. Firma B2 câştiga 4,3 euro.

Preţul pe piaţă este acum de 113 euro/tonă, faţă de preţul de producţie de 119 euro. Marfa se vinde imediat.

Concluzie: de câte ori marfa trece o graniţă, ea se ieftineşte fraudulos, cu valoarea TVA a ţării importatoare. Prima firmă importatoare dispare, iar firma care pune marfa în vânzare are un preţ foarte bun, mult sub preţul corect al pieţei.

Firma B1 a câştigat 8 euro x 10.000 tonă/import = 80.000 euro. Fără niciun impozit sau taxă.

Firma B2 a câştigat 4,3 euro x 10.000 tonă /import = 43.000 euro. Şi a compensat TVA de 180.000 euro.

O combinaţie stranie

O marfă care se produce în România cu 119 euro/t se vinde „printr-un import fictiv“ cu 113 euro.

Combinaţia cea mai eficientă este atunci când marfa pleacă fictiv din România, adică doar pe hârtie, se exportă în ţara cutare, apoi hârtiile se reimportă în România. Costul de transport este minim (marfa nici nu a părăsit depozitul), iar plimbarea hărtiilor prin vămi a dus la ieftinirea ei cu suma valorilor TVA din ţările „străbătute“. E drept, mai sunt costuri legate de înfiinţarea firmelor care trebuie să dispară imediat ce importul a fost făcut, plus micile atenţii în vămi pentru camioanele care nu vor trece niciodată pe acolo. Dacă „pierderea de TVA“ s-a realizat într-o altă ţară, controlul naţional devine foarte dificil de realizat. Totodată, firma importatoare care „dispare“ trebuie să aibă clientul asigurat pentru a face vânzarea repede. Aceasta plăteşte repede, aşteptând cu banii pregătiţi.

Marele perdant

Cine pierde? Pierd producătorii corecţi şi pierde România, pe teritoriul căreia se vinde marfa. Dacă marfa ar fi fost corect importată, fără intermedierea firmei care „dispare“ şi cu plata corectă a TVA-ului, marfa ar fi costat minimum 119 euro/tonă.

În cazul zahărului, de exemplu, marfa ce provine din Grecia şi care tranzitează Bulgaria poate ajunge în România mai ieftină cu valoarea TVA de la bulgari (20%) şi cu TVA-ul din România de până acum de 19% – în mod real apare pe piaţă cu un preţ puţin mai mic decât preţul pieţei, cât să se vândă repede. Profitul se extrage de importatorul care „dispare“ din valoarea TVA neplătită.

Cum va pieri industria zahărului din România?

Exact aşa cum s-a întâmplat în Ungaria, unde au fost închise toate fabricile de zahăr.

Aşadar, la un preţ de cost (valoarea produsului la poarta fabricii, preţ european) de 520 de euro/tona de zahăr, preţ fără TVA, o cantitate de 10.000 tone de zahăr adus din Grecia în formula frauduloasă de mai sus poate ajunge la noi la un preţ de 360 euro/tonă în România (433 euro/t în Bulgaria fără TVA). TVA pierdută de statul român: cel puţin 10.000 t zahăr x 520 euro/t x 19% TVA = 988.000 euro, dintr-un singur exerciţiu de import.

Aşa găsim astăzi în rafturi două preţuri la zahăr: preţul zahărului produs în România, care până la începutul lunii era de 3,49-3,89 lei/kg, şi preţul zahărului „din străinătate“ importat şi ambalat în România sau Bulgaria, de 2,5-2,65 lei/kg. Acesta, mai ieftin, se vinde primul. Fabricile româneşti pierd. Deţinătorii de magazine, deşi cunosc provenienţa şi metoda, acceptă afacerea, de dragul preţului mic.

Cât pierde statul român?

Statul nu pierde numai valoarea TVA la cantităţile importate, cât mai ales dimensiunea consecinţelor. Apreciem că, în primele trei luni ale anului 2010, au intrat în ţară cca 150.000 t, adică trei sferturi din producţia naţională.

Evident, fabricile de zahăr româneşti vor da faliment, iar fermierii cultivatori de sfeclă de zahăr vor lua drumul Spaniei, în căutare de locuri de muncă.

Dar Statul? Statul, „care nu are bani de pensii şi salarii“, îşi permite să piardă de pe urma acestor tranzacţii fictive aproape 166 milioane de euro.

Au consemnat Iosif Pop, Dana Măcriş

Da! Este foarte probabil ca ai noştri guvernanţi să le ofere supuşilor în această toamnă ultima raţie de zahăr românesc. Ajunşi în pragul disperării economice, cultivatorii susţin că renunţă definitiv la această cultură. Iar dacă ei nu vor produce, vor capitula şi puţinele fabrici de zahăr aflate în funcţiune.

Care este motivaţia?

În primul rând, batjocura de care au parte aceşti oameni din partea guvernanţilor şi nu numai. Se pare că sforile ar fi trase de marile companii transnaţionale care au acaparat piaţa zahărului în Uniunea Europeană. Cu sprijinul lor (ne)dezinteresat, foarte curând România va rămâne până şi fără licenţa intercomunitară care îi permitea importul de zahăr brut fără taxă vamală.

La un deficit total de peste 400.000 tone zahăr rafinat, României i s-a acordat în 2010 o licenţă de import de numai 80.000 tone. Restul putem să-l cumpărăm de pe piaţa liberă extracomunitară. Adică din ţările mari producătoare, unde nu mai avem cum să pătrundem fără aprobarea şi şpaga pretinsă de „mafia albă“. Dacă am încerca să-i înfruntăm, nu am face decât să ne falimentăm cu propria mână. A importa astăzi zahăr brut pe această filieră ar însemna să ridicăm la 7 lei preţul kilogramului de zahăr la consumator, ceea ce este de neînchipuit.

Aşa stând lucrurile, nu ne rămâne decât să închidem fabricile şi să importăm zahăr rafinat. De unde?

Exact din ţările comunitare, care fie produc excedentar, fie prin intervenţiile „catolice“ la Înalta Poartă a Bruxelles-ului au un regim preferenţial la obţinerea licenţelor pentru importul de zahăr brut extracomunitar. Adică exact de acolo de unde aduceam şi noi până în 2009, când beneficiam de o clauză specială din partea Uniunii Europene.

Cântul de pe urmă al Lebedei

Întristată de durerea celor mulţi, Lebăda şi-a mutat cuibul şi cântul în lanurile cultivatorilor de zahăr. Ea presimte dezastrul dezrădăcinării şi a început să cânte prohodul dinaintea înhumării. S-ar putea să se întâmple încă din primăvară.

Mihai Dimitriu, directorul executiv al Federaţiei Cultivatorilor de Sfeclă din România, încearcă temerea că fermierii români vor renunţa definitiv la această cultură. Asta după ce străbunii şi părinţii lor au reuşit să-şi asigure subzistenţa timp de 130 ani pe seama acestei culturi. În anii ‘30, ei cultivau deja peste 25.000 ha, aprovizionând la capacitate maximă cele 13 fabrici de zahăr existente pe teritoriul României. Perioada lor de glorie avea să fie atinsă în anii ‘70-’80, când cultura a fost extinsă la 250.000 ha, iar producţia totală de sfeclă la 6,9 milioane tone. A fost o perioadă de muncă extrem de grea, dar în acele vremuri cele 33 de fabrici asigurau în totalitate consumul intern, ţintuit şi astăzi la 500.000 tone zahăr rafinat pe an.

După 1990, în marea lor majoritate aceste fabrici se dezvăluie privirii ca nişte relicve industriale atât de stranii, încât nu pot fi folosite nici ca obiecte de muzeu. Astăzi se mai află în funcţiune doar 8 fabrici, dintre care trei mai procesează zahăr din sfeclă. Cota lor de producţie pentru 2010 este fixată la 105.000 tone zahăr alb şi există şanse reale ca ea să fie depăşită datorită recoltelor bune prognozate de cultivatori. Este puţin totuşi, în comparaţie cu cererea pieţei. Dacă până mai ieri evoluţiile de pe piaţa cultivatorilor erau mai mult decât încurajatoare, astăzi avem în faţă colapsul.

Facilităţi legale

1. Sprijin la cultura sfeclei de zahăr în anul 1009:

Sprijin din fonduri europene, conform H.G. 1211/2009

– 71,12 euro/ha – plata unică pe suprafaţă;
– 186,76 euro/ha (142,12 = 44,64), plăţi naţionale complementare decuplate de producţie;
– 165,89 euro/ha – plata separată pentru zahăr.
Total = 423,77 euro/ha
423,77 x 4,218 (cursul euro) = 1788,309 lei

2. Sprijin la cultura sfeclei de zahăr în anul 2010 (estimat):

Sprijin din fonduri europene
– 83,17 euro/ha – plata unică pe suprafaţă (FEGA);
– 189,5 euro/ha – plata separată pentru zahăr (FEGA).

Pierdem o mare şansă

Organizaţiile care activează în sectorul zahărului au reuşit să facă din sfeclă una dintre cele mai rentabile culturi. S-a început cu asocierea producătorilor, ajungându-se la nivelul ţării ca suprafaţa medie a unei exploataţii să depăşească 17 ha. A urmat apoi sprijinul financiar substanţial primit din partea statului şi Uniunii Europene, care în 2009 ar fi trebuit să ajungă la aproape 424 euro/ha. Această schemă de sprijin cuprindea 71,12 euro/ha, plata unică pe suprafaţă, la care se adaugă 186,76 euro/ha plăţi naţionale complementare, decuplate de producţie. Fapt este că, pe lângă subvenţia europeană pe suprafaţă, cultivatorilor li s-a promis un sprijin bugetar de 30 lei/tonă, ceea ce la un randament de 40 tone, cât s-a obţinut în 2009, revenea o subvenţie de 12.000 lei/ha.

Din motive care la prima vedere s-ar părea că ţin de birocraţie, cultivatorii nu au încasat această ultimă subvenţie şi, după cum decurg ostilităţile, nu au nicio şansă s-o primească.

Această ultimă batjocură, cum o numesc ei, este cea care a umplut paharul amărăciunii într-atât încât sunt decişi să abandoneze, începând cu 2011, cultivarea sfeclei.

Cum şi de ce s-a ajuns la acest conflict economic, în umărul viitor al analizei revistei noastre.

Iosif POP