Agro BUSINESS

Estimările Uniunii Europene pentru anul 2009 arată că venitul real pe muncitor în agricultură a scăzut în România cu 15,1% faţă de 2008, ceea ce situează ţara noastră pe locul al 11-lea în clasamentul comunitar. Media declinului la nivelul UE-27 a fost de 12,2%, după ce mai coborâse cu 2,5% în 2008 faţă de 2007, conform Eurostat – Oficul de statistică al UE.

Cea mai mare reducere a venitului real, de 35,6%, s-a înregistrat în Ungaria, urmată de Italia şi Luxemburg, cu 25,3%, respectiv 25,1%. Singurele ţări în care venitul real a înregistrat creşteri sunt Grecia, Cipru, Finlanda, Malta şi în special Marea Britanie (14,3%).

Să mai spunem că, la nivelul UE 27, indicele venitului real s-a aflat la 98,3% faţă de anul de referinţă 2005. În România, indicele a fost de 95,4.

Conform Eurostat, reducerea venitului real pe lucrător a apărut ca urmare a scăderii veniturilor în agricultură, în medie cu 14,2%, şi a angajărilor în domeniu cu 2,2%.

Micşorarea veniturilor în agricultură este, în principal, rezultatul descreşterii valorii producţiei agricole, a preţurilor (-10.9%), în timp ce şi costurile de intrare în termeni reali au coborât (-9,2%). Producţia vegetală a pierdut 13.2%, iar cea animală 9,7%.

Volumul producţiei vegetale a scăzut cu numai 0,8%, dar la preţuri procentul a fost de 12,4%. Cele mai mari căderi de preţuri s-au înregistrat la cereale (-27,5%), culturi tehnice (-15,6%), ulei de măsline (-14,7%) şi fructe (-12,3% ).

În cazul producţiei animale, preţurile au scăzut cu 8,7%. Produsele cele mai afectate au fost laptele (-20,3%), porcii (-4,2%) şi bovinele (-1,8%). Volumul producţiei s-a redus în medie cu doar 1,1%, dar a rămas acelaşi pentru lapte, aproape stabil pentru porci (-0,3%) şi mai mic pentru bovine (-2,9%).

Traian DOBRE

Nu este o exagerare cu iz patriotic, ci un adevăr de care vă puteţi convinge sorbind din licoarea rubinie a lui Zetea, pe care o găseşti în marile restaurante din România. De la o vreme, faima ţuicii fabricate de Zetea, într-una dintre cele mai moderne distilerii din România, a depăşit hotarele ţării şi este de aşteptat ca nu peste mult timp să devină un brand mondial.

Specialiştii în materie, cu deosebire degustătorii de tărie, susţin că sunt puţine distilate în lume atât de valoroase ca ţuica lui Zetea. Participând pentru prima dată la Concursul Mondial al distilatelor naturale, Bruxelles, Zetea a obţinut medalia de argint pentru licoarea sa rubinie. Asta se întâmpla în anul 2001. De atunci şi până acum, Zetea a lucrat mult la perfecţionarea procesului tehnologic şi cu deosebire pentru ridicarea activităţii de marketing la nivelul cerinţelor internaţionale.

Dovada este faptul că astăzi ţuica lui Zetea se găseşte mai ales în reţeaua restaurantelor de lux. Şi nu oricum, ci la un preţ care depăşeşte băuturile străine importate în România.

Pălinca transilvăneană, o replică la otrăvurile alchimiştilor

În părţile Sătmarului, fabricarea pălincii pare a fi un cult. Nicăieri în ţară nu s-a dezvoltat o „mişcare“ atât de mare pentru producerea şi îmbunătăţirea acestei băuturi ca aici. Fiecare zonă, inclusiv cea de câmpie, încearcă să-şi dovedească întâietatea în materie de palincă. Concursurile judeţene şi interjudeţene au menirea de a face din pălinca sătmărenilor o marcă de referinţă pentru întreaga Transilvanie.

Disputa este mare, pentru că în competiţie se află pălincarii bihoreni, sălăjeni, maramureşeni şi bistriţeni. Îmbucurător este că aria producătorilor de băuturi naturale din fructe se extinde, iar producţia acesteia are darul să înlăture de pe piaţă o bună parte a spirtoaselor nocive.

Metamorfoza prunelor

Pentru a explica metamorfoza „prunelor albastre“, culese din pomii bătrâni crescuţi în vatra localităţii Medieşu Aurit, în licoarea rubinie a lui Zetea ar trebui să decriptăm reţeta de fabricaţie. Încercarea este imposibilă, pentru că Silviu Zetea este o persoană foarte binevoitoare în a da explicaţie turiştilor care-l vizitează, inclusiv gazetarilor, dar numai până la un punct. Adică până la secretul reţetei de fabricaţie. Când îl întrebi care ar fi acesta, el zâmbeşte jovial şi te invită la un pahar de degustare. Desfătarea are loc într-o sală de protocol ce te duce cu gândul la cramele de lux, unde Zetea îţi povesteşte totul. Cum lasă prunele să se supracoacă în pom, cum şi cât le ţine la fermentat, cum le introduce în cazanul său tradiţional de fierbere cu foc direct. În explicaţiile sale, el vorbeşte de caracterul manufacturier al producţiei într-un proces de distilare obişnuit la prima vedere.

Pentru omul de rând, producerea ţuicii nu pare nimic obişnuit. Acelaşi cazan de aramă la suprafaţă, acelaşi circuit al descompunerii borhotului în ţuică de la prima distilare. Una dintre noutăţile sale o reprezintă serpentina de răcire a vaporilor alcoolici care este din inox şi nu din aramă, cum se obişnuieşte.

Secretul de fabricaţie începe totuşi în faza de distilare, dar mai ales în faza maturării ţuicii. Distilatul lui Zetea este incolor, dar devine rubiniu după cele 10-12 luni păstrat în butoiul de stejar.

În schema de personal a firmei lui Zetea nu figurează niciun oenolog, semn că atribuţiile acestuia şi le asumă Zetea. Lângă el se află şi fiul său, student în probleme de marketing, fapt ce lasă să se înţeleagă că rubiniul lui Zetea de Transilvania va dăinui multă vreme de acum încolo, cel puţin în forma actuală. În paranteză fie spus, familia Zetea face palincă de 100 de ani şi se pare că la fiecare generaţie ea a cunoscut transformări calitative care i-au asigurat întâietatea în zonă.

„Piaţa mea este România“

Prin metode simple, dar corecte, Zetea a reuşit să cucerească piaţa de lux a distilatelor naţionale. Pentru el, marea provocare o reprezintă imposibilitatea de a satisface cererile venite din partea beneficiarilor, care cresc spectaculos. În condiţiile de criză ale anului trecut, vânzările au sporit cu 50%, iar cererea este în creştere.

Mai nou, rubiniul său are o căutare foarte mare pe „piaţa diplomatică“ a României. Aproape că nu există manifestare oficială externă, unde să nu fie pe masă ţuica lui Zetea, îmbuteliată în ambalaje de sticlă ce iau faţa băuturilor occidentale de lux.

Încă de la început, Zetea a înţeles că reuşita este legată de o politică de marketing care să pună în valoare faima produselor sale. Pentru a fi cunoscut, el şi-a dus produsele la faţa locului. Adică în restaurantele de lux,

acordându-le posibilitatea de a le vinde la preţuri promoţionale. Nu mică i-a fost mirarea când s-a văzut în faţa unor comenzi la care răspunde astăzi cu multă greutate. Primii parteneri au prioritate în aprovizionare, dar preţul este acelaşi pentru toţi beneficiarii.

Fiind cuprins într-un program turistic transfrontalier, Zetea are şansa de a-şi prezenta produsele străinilor care-l vizitează, tocmai la el acasă. Conştient că România duce lipsă de produse reprezentative ce pot fi oferite în străinătate, Zetea răspunde oricărei comenzi din partea românilor care călătoresc prin lume.

Afacerea lui Zetea este una de familie. Deci, nu foarte mare ca dimensiune, dar impresionantă în planul impactului comercial. Poate chiar din 2010, afacerea sa se va diversifica prin asimilarea unei activităţi de agroturism organizat.

I. POP, Mihaela GHIŞA

Interviu cu Mihai Vişan, director executiv Romalimenta. În 2009, România şi întreaga lume aveau să se confrunte cu una dintre cele mai severe crize economice. Efectele s-au făcut simţite aproape imediat: reorganizarea structurilor instituţionale, scăderea puterii de cumpărare şi implicit a consumului. Foarte multe unităţi au ieşit din competiţie, iar cele care au mai avut puterea financiară de a rămâne pe piaţă au avut parte de o perioadă în care profitul a fost condiţionat de noile reguli economice.

Ca urmare a acestei stări de fapt au avut de suferit atât consumatorii cât şi producătorii. Nici pentru anul acesta, veştile nu sunt foarte bune, dacă ţinem seama de faptul că se prevăd o serie de scumpiri. Despre aceste probleme delicate şi despre previziunile economice actuale am discutat cu directorul executiv Romalimenta, domnul Mihai Vişan

Nu există motive de panică

– Să începem cu ce doare cel mai mult: se vor scumpi sau nu alimentele?

– Pentru început, ar trebui să facem o precizare foarte importantă. Anul 2009 s-a dovedit a fi unul foarte dificil pentru producătorii români, o parte dintre aceştia neavând niciun profit. Deşi pe fundalul acestui peisaj economic am fi înclinaţi să credem că scumpirile au drept motivaţie dorinţa de recuperare a profitului pierdut, temeiul real este strâns corelat de slaba putere de cumpărare a românilor. În mod inevitabil, creşterea accizelor se va regăsi în costul de producţie a alimentelor, iar consecinţele vor fi condiţionate de ponderea pe care aceste costuri de producţie o au în total.

O influenţă la fel de mare o pot avea inflaţia şi cursul leului, dar cum prognozele ţintesc stabilitatea, rămâne de văzut dacă ele se vor adeveri.

În termeni simpli, trebuie spus că producătorii se află într-o competiţie economică în care fie se adaptează regulilor de joc, fie falimentează.

– Există, totuşi, grupe de alimente predispuse la scumpire?

– Este greu de făcut o astfel de precizare, dar există o certitudine: cu cât alimentele sunt mai energointensive, cu atât influenţa accizelor va fi mai mare. O influenţă mare asupra preţurilor o va avea şi cursul de schimb, efectele resimţindu-se la nivelul importurilor, sectorul cărnii de porc fiind printre primele afectate.

Creşterea accizelor defineşte preţurile

– În fapt, care este motivaţia economică a creşterilor preţurilor?

– Unul dintre cei mai importanţi factori determinanţi în creşterea accelerată a preţurilor la alimente este scumpirea materiilor prime, a energiei sau, în cazul de faţă, creşterea accizelor.

O altă motivaţie de tip economic este necesitatea acumulărilor de capital. Trebuie să fim conştienţi că România a pornit într-o competiţie economică cu un handicap tehnologic foarte mare. Cu toate acestea, avem ferme şi fabrici care pot concura cu succes unităţile occidentale, unde sprijinul financiar de care au beneficiat a fost incomensurabil mai mare. Oamenii prezintă o notă de scepticism când aud cuvântul profit. Ar trebui să fim educaţi să înţelegem acest concept ca un motor al economiei, ca un mecanism al dezvoltării şi progresului pus în funcţiune de bani.

Între giganţii europeni şi evazioniştii autohtoni

– Care va fi impactul acestor scumpiri asupra consumatorilor, dar mai ales asupra producătorilor români?

– Adevărul este că românii au venituri foarte modeste comparativ cu occidentalii, iar actuala criză economică nu este decât o altă problemă majoră cu care trebuie să ne luptăm. Efectele ei se resimt la fel de puternic atât în rândul cumpărătorilor, dar şi al producătorilor, între cele două părţi existând o relaţie condiţionată de cei dintâi. În lipsa unor venituri care să permită un trai decent, vom avea parte de o scădere drastică a consumului sau vom face rabat la calitate. În România, instituţiile sunt obişnuite să scoată profit din piatră seacă, implementând tot felul de legi care fac discrepanţă cu starea economică a ţării şi cu a consumatorului, în sine.  

Cât despre producătorii români, ei se află între ciocanul competiţiei industriei europene, gigantice, bine puse la punct, şi menghinea concurenţei neloiale a economiei subterane, care prosperă cu atât mai mult cu cât preţurile, taxele şi impozitele cresc.

Supraproducţia, doar o aparenţă

– Privind spre galantarele româneşti, prima impresie ar fi că piaţa din România este deja suprasaturată…

– Aş spune că doar în unele subsectoare avem un exces de capacităţi de producţie, determinat de puţinătatea pieţei şi de dificultatea exporturilor. Cert este că există un dezechilibru între numărul unităţilor de sacrificare şi procesare şi efectivele de animale pe care le avem la nivel naţional. Dar nu putem decât să sperăm că vom ajunge la autosuficienţă. Supraproducţia de carne este determinată de slaba putere de cumpărare şi de imposibilitatea românului de a-şi permite să ajungă la consumul mediu european.

– O altă problemă spinoasă este şi cea a importurilor mari de alimente.

– Este o problemă serioasă, cu multiple cauze, însă situaţia nu este atât de gravă. În anii 2008 şi 2009 deficitul comercial agroalimentar a stagnat şi chiar a început să scadă.

Exceptând importurile de produse exotice, precum cafeaua, ponderea lor nu este atât de mare cum relevă cifrele oficiale. Unul dintre primele importuri valorice, de exemplu carnea de porc, reprezintă jumătate din consumul urban. Dar importul de carne de porc este o problemă a cărei rezolvare ţine doar de noi, şi mă refer aici la pesta porcină. Atât timp cât nu rezolvăm cu adevărat această problemă care ne ţine sub embargo, nimeni nu îşi va asuma riscul de a investi într-o „industrie închisă“, care nu are voie să vândă în afara ţării şi care nu are acces la măsurile de sprijin ale Uniunii Europene.

Perspective

– Cât timp ne vom confrunta cu aceste distorsiuni economice?

– Rezolvarea nu stă, aşa cum s-ar putea crede, în stoparea importurilor, ci în echilibrarea balanţei prin exporturi suficiente. Este drept că nu este un lucru uşor să pătrunzi pe o piaţă europeană, mai ales în condiţiile în care ai drept competitor un producător puternic subvenţionat, aşa cum este cazul celor din Europa, dar nici nu este imposibil.

Sunt însă câteva reguli economice şi logistice care trebuie îndeplinite.

Companiile trebuie să aibă o anumită dimensiune şi posibilitatea de a investi masiv în publicitate. Este necesar şi un control strict al calităţii, pentru că europeanul admite orice, dar nu variaţia calităţii.

Laura DOBRE

Soia are încă multe de spus în agricultura românească. Ce-i drept, este greu să-i lămureşti pe fermieri să revină, cel puţin pentru moment, la sistemul clasic de cultivare, după ce au prins gustul soiurilor transgenice, mult mai productive şi eficiente. Dacă nu în 2010, atunci până cel târziu în 2013 soia modificată genetic va fi legiferată şi în Europa. Nu există forţe care să oprească progresul genetic, oricât de mult ar fi susţinute de către cei care îşi văd lezate interesele financiare.

Peste toate aceste anticipări se află însă considerentele agrotehnice şi economice.

Nu vom insista asupra acestora, ci vom apela la datele statistice şi calculele de eficienţă care demonstrează că, la un randament de numai 2.100 kg/ha, obţinut în urmă cu 40 de ani la nivelul agriculturii de stat, soia este şi astăzi profitabilă. În condiţii de irigare se poate obţine şi mai mult, mai ales în câmpiile din sudul şi vestul ţării.

Preţul la soia se îndreaptă spre 400 $/t.

La finele anului 2009, cotaţiile pentru soia, la FOB/Golful Mexic, au atins 390 $/t, în timp ce estimările pentru luna martie oscilează între 397 şi 416 $/t.

Dacă ne-am fi menţinut pe piaţa internaţională cel puţin la nivelul producţiei de acum 20 ani, când am obţinut peste 300.000 tone, atunci am fi putut exporta aproximativ 150.000 tone soia, ceea ce ar fi adus ţării un venit de 60 milioane dolari.

Rechizitoriu la guvernanţi

Acuzarea vine din partea cultivatorilor autohtoni şi îi vizează pe acei guvernanţi care nu au fost în stare să apere interesele atunci când Bruxelles-ul le-a cerut să scoată din cultură soia modificată genetic. Alături de floarea-soarelui, acestea erau singurele plante care prin oferta de produse erau în măsură să dicteze până şi preţul pe principalele burse agricole ale Europei. Asta se întâmpla prin anul 2007, imediat dupa aderare, când România devenise cea mai mare cultivatoare de soia a Europei. Rezultatul a fost de-a dreptul cutremurător: producătorii au abandonat în masă această cultură, iar România s-a transformat din ţară exportatoare într-unul dintre cei mai mari importatori de şroturi provenite din America, adică din zonele în care soia modificată genetic devenise dominantă. Ar mai fi de subliniat că Uniunea Europeană, ai cărei experţi ne-au obligat să abdicăm de la acest gen de plante, reprezintă în prezent cel mai mare importator de seminţe şi făină de soia modificată genetic.

Experţii în materie de siguranţă alimentară afirmă că mai bine de 80% din produsele expuse în supermarketurile Europei au o legătură directă sau indirectă cu genetica viitorului.

A fost şi rămâne planta-minune

Apărută târziu în structura culturilor agricole, soia s-a impus rapid ca fiind cea mai completă plantă în asigurarea hranei omenirii. Mai întâi ca furaj, apoi ca aliment. Ea a venit să scoată lumea dezvoltată de sub dependenţa uleiurilor exotice şi să asigure, în acelaşi timp, cea mai valoroasă resursă proteică pentru complexele de creştere a animalelor în sistem intensiv.

Strategia pe termen lung elaborată de experţii Departamentului pentru Agricultură a Statelor Unite prognoza, încă din 1995, o creştere rapidă a exporturilor de făină de soia începând din 2000. Adică exact din anul în care savanţii americani au reuşit să creeze primele soiuri de soia modificată genetic.

Evoluţiile ulterioare aveau să demonstreze că fermierii români nu au fost străini de această prognoză, ei extinzând în următorii doi ani cultura de soia la peste 144.000 ha, adică la o suprafaţă dublă faţă de 1995. Apariţia soiei genetice în România a reprezentat semnalul unei relansări care, în cel mult 5 ani, putea să readucă România la apogeul anilor ’80, când suprafaţa cultivată a fost extinsă la 500.000 ha, iar producţia de soia depăşea 430.000 tone. La vremea respectivă, nicio ţară europeană nu avea în cultură o suprafaţă şi o producţie atât de mare precum România.

Impactul economic

El este dat de pierderile valutare imense înregistrate în ultimii ani cauzate atât de lipsa disponibilităţilor la export, dar mai ales de importurile masive de şroturi de soia.

Preţul boabelor de soia la Bursa din Chicago nici n-a crescut nici n-a scăzut vreme de 15 ani. El a oscilat între 175 $/t în perioada recoltării şi 232 $/t în sezonul de vară. Cotaţiile soiei au crescut vertiginos în ultimii ani, ele atingând în luna decembrie un nivel de 360 $/t, adică aproape dublu faţă de 1998, când noi încă mai contam pe piaţa comercială a Europei. În 2009, România cultivă doar 41.000 ha cu soia şi obţine o producţie totală de 71.000 tone. Cât am fi putut câştiga dacă extindeam cultura de soia la un nivel raţional şi cât am pierdut de pe urma abandonului nu este greu de calculat, dar întrebarea este: cui folosesc asemenea estimări? Absolut nimănui, atât timp cât guvernanţii se comportă ca nişte milogi la înalta poartă a Bruxelles-ului, acolo unde se înnoadă şi se desfac sforile noii configuraţii agricole a Uniunii Europene.

Ar mai fi de spus că uleiul din soia a înregistrat în ultima perioadă, la Bursa din Rotterdam, cotaţii ce depăşesc 870 €/t, nivel care asigură acestei plante cea mai înaltă eficienţă.

Tabelele le găsiţi în Revista Lumea Satului pe bază de abonament.
Contactaţi redacţia.

Iosif Pop, Dana Măcriş

Judeţul Satu Mare este beneficiarul unei noi investiţii străine. Este vorba despre o fabrică de ciocolată, reconstruită în comuna Odoreu. Unitatea aparţine concernului Wawi din Germania, producător de ciocolată cu o tradiţie din 1957. Firma deţine în prezent şase fabrici de ciocolată în Germania şi câte una în Canada, Rusia, Australia şi China. La inaugurarea de miercuri au participat patronul Walter Müller, managerul Burian Camil, primarul Dumitru Dorel Pop, alături de reprezentanţi ai Parlamentului României şi Consiliului Judeţean Satu Mare.

În prima etapă, unitatea de la Odoreu va produce doar 4-5 sortimente de ciocolată cu adaosuri de grâu şi orez expandat, care în bună parte se vor vinde direct prin magazinul care va funcţiona în incinta fabricii. Acolo se va putea cumpăra marfă proaspătă la preţ de producător, fără a include cheltuieli de transport.

Walter Müller, patronul firmei Wawi din Germania, a ţinut să sublinieze faptul că investiţia de la Odoreu este evaluată la 4,3 milioane de euro, din care 1,3 milioane de euro reprezintă fonduri europene atrase, nerambursabile.

Este un lucru deosebit de important faptul că această firmă care deţine 1% din producţia mondială de ciocolată s-a decis să investească la Odoreu. Fabrica de la Odoreu va fi cea care va asigura ciocolată pentru piaţa românească, dar există preocupări şi în sensul de a exporta acest produs dulce în Bulgaria, Ucraina şi Serbia.

Ioan VEZENTAN

Datele statistice comparative, pe care ne propunem să le supunem atenţiei în cele ce urmează, au două scopuri principale. Primul este de a oferi o imagine asupra evoluţiei agriculturii din ultimii 50 de ani. Al doilea, şi cel mai delicat, ţine de evidenţierea unei realităţi de-a dreptul cutremurătoare: în timp ce potenţialul productiv al soiurilor şi hibrizilor cultivaţi în România practic s-a dublat, randamentele şi producţiile totale au rămas la nivelul anilor ’70. Dacă în acele vremuri de „tristă amintire“ agricultura reprezenta, prin exporturile sale masive, cea mai importantă garanţie în faţa instituţiilor financiare mondiale, astăzi nu suntem în stare să garantăm securitatea alimentară a naţiunii. Aici nu este vorba de aprecieri cu nuanţe nostalgice, ci de adevăruri pe care statistica le reflectă prin date şi cifre nefardate.

Referindu-ne strict la cea mai importantă cultură naţională, grâul, ajungem la constatarea jenantă că, în anul de referinţă 2007, producţia totală şi randamentele înregistrate erau sub realizările anului 1952.

Altfel spus, o agricultură pentru dezvoltarea căreia s-au investit în ultimii ani sume de ordinul miliardelor de euro nu numai că nu a progresat măcar cu o tonă de grâu, dar produce mai puţin decât în condiţiile unor practici arhaice de acum aproape şase decenii.

Dacă ar fi să explicăm cauzele, atunci ar trebui să începem cu modul în care noile autorităţi tratează cea mai mare problemă a naţiunii: asigurarea hranei. În timp ce la finele anului agricol 1988-1989 în silozurile statului se aflau înmagazinate peste 7 milioane tone de grâu, la numai doi ani după aceea România s-a văzut obligată să importe 2,5 milioane de tone. De atunci şi până acum evoluţia producţiei de grâu a fost condiţionată de condiţiile climatice. Oricum, în anul de referinţă 2009, România a înregistrat o producţie totală cu mai puţin de 1 milion de tone decât în 1996.

O analiză a stării zootehniei pune în evidenţă fapte care nu-şi găsesc echivalent în ţările care au trecut de la comunism la capitalism. Sectorul de creştere a porcinelor, altădată cel mai performant, a înregistrat o descreştere dramatică a efectivelor, de la 14,3 milioane capete, în 1989, la 6 milioane de exemplare în 2009. Numărul ovinelor numărate la ultimul recensământ este de două ori mai mic decât în urmă cu 25 de ani, în timp ce la bovine efectivele au scăzut de la 6,7 milioane de capete, la 2,7 milioane de animale.

I. POP, D. MĂCRIŞ

Diferenţa este de aproximativ 30 milioane de tone şi ea ar mai putea creşte cu 10 milioane în cazul în care ţările din emisfera sudică vor obţine o recoltă normală la capătul secerişului care se apropie. Analiştii apreciază că stocurile de grâu la începutul campaniei de seceriş 2010 vor depăşi 180 milioane de tone. SUA, Canada şi Uniunea Europeană rămân în continuare cei mai mari furnizori mondiali de grâu la export. Vin din urmă Rusia, Ucraina şi Kazahstanul, care concurează piaţa mondială nu atât prin excedentele de care dispun, cât prin preţ. Federaţia Rusă anunţă un excedent de grâne de cel puţin 10 milioane de tone.

Fapt este că, la ora actuală, exporturile de la Marea Neagră depăşesc cu 10-15 milioane de tone pe cele ale Uniunii Europene. În plus, acestea sunt mult mai ieftine şi, chiar dacă nu au calitatea grâului american sau a celui din UE, reprezintă o atracţie pentru ţările consumatoare de grâu din lumea a treia.

România intră în această ecuaţie a comerţului mondial cu un excedent teoretic de 1,3 milioane tone de grâu, a cărui eficienţă finală este greu de estimat. Preţul grâului pe piaţa internă se situează în jurul cifrei de 0,40 lei/kg, adică sub nivelul cotaţiilor de la bursele mondiale, dar acceptabile pentru producătorii agricoli performanţi. Asta dacă avem în vedere şi faptul că de la Bursa din Chicago până la Portul Constanţa, şi de aici până la fabrica de pâine, preţul grâului aproape că se dublează. În mod normal, nici nu ar trebui să luăm în discuţie problema importului de grâu, în condiţiile în care, în anii normali de producţie, România îşi asigură în totalitate consumul intern. Acest consum este apreciat la 5 milioane de tone, nivel care în anul 2008, bunăoară, a fost cu 2 milioane de tone sub oferta reală de grâu.

Marea distorsiune apare pe piaţă. Într-un an agricol de excepţie, cum a fost cel din 2008, România a importat aproape 200.000 tone de grâu, în condiţiile în care excedentul intern depăşea 2 milioane de tone. Ce va fi de acum şi până la marea recoltă din 2010 nu este greu de anticipat, în condiţiile în care producătorii agricoli se lasă greu de convins de a mai vinde grâu intermediarilor, la actualul preţ de batjocură.

De acum este cert că România se înscrie pe piaţa comunitară a grânelor cu un minim de suprafaţă estimat la 500-600.000 ha, iar dacă cumva anul agricol va fi unul secetos, atunci rămânem la mâna importatorilor.

Tabelele la gasiti in Revista Lumea Satului.
Pentru abonamente contactati redactia.

I. POP, D. MĂCRIŞ

Se numeşte Constantin Dumbravă (foto), are 34 de ani şi este absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Administrarea Afacerilor. După ce şi-a încercat norocul prin câteva unităţi economice, a hotărât să-şi ia soarta în propriile mâini. A revenit în satul natal, Comarna din judeţul Iaşi, unde avea moştenire o bucată de pământ. „N-am aşteptat sprijinul pentru tinerii care se întorc la sat, despre care se face atâta caz şi care, până la urmă, se dovedeşte, ca atâtea altele, o vorbă goală, ne spune domnia sa, şi m-am apucat de treabă“. Plecând de la ideea că 60-70% din ciupercile care se consumă în ţară sunt din import, Constantin Dumbravă a hotărât să producă „proteina vegetală“.

„Brandul Ciupercuţa“

 A solicitat un credit SAPARD de 70 mii de euro şi pentru a începe construcţia a făcut un împrumut. „A fost cumplit, îşi aduce aminte tânărul investitor. Timp de un an de zile am plătit ratele din alte împrumuturi, încât, dacă nu eram dator la bancă, aş fi renunţat“. Între timp a făcut un curs de specializare în cultura ciupercilor şi s-a documentat în Ungaria de unde, de altfel, îşi procura compostul necesar şi, în urmă cu doi ani, a apărut prima recoltă de ciuperci. „Aşa cum am învăţat la facultate, am construit un brand. Prin calitatea produselor şi seriozitate, am reuşit să-l impun. Marca Ciupercuţa este deja cunoscută, aprovizionând o reţea de mari magazine din judeţ.“

În ziua în care am poposit la sediul societăţii se pregătea un nou ciclu de producţie, cu respectarea strictă a tehnologiei impuse de această cultură deosebit de pretenţioasă. „Am specializat oamenii şi vom continua această acţiune pentru că vreau să extind afacerea, ne spune domnul Dumbravă, în condiţiile în care cererea pentru astfel de produse este tot mai mare, iar piaţa românească este departe de a fi satisfăcută cu ciuperci produse în ţară“.

Două sfaturi utile

Prin proiectul la care se lucrează vor fi accesate fonduri structurale în valoare de trei milioane de euro cu care se vor construi pe un teren concesionat de la primărie 20 tuneluri (hale) de producţie. „Vom produce compostul de care avem nevoie, vom asigura acest produs şi pentru alţi cultivatori de ciuperci şi, remarcă tânărul patron, vom închide cercul, procesând ciupercile. Vom putea astfel pătrunde pe piaţa europeană, având avantajul că noi producem mai ieftin“. Şi încă un lucru extrem de important pe care domnul Dumbravă a ţinut să-l sublinieze şi să-l aducă în atenţia altor investitori: „Fondurile structurale care se accesează acum oferă, în condiţiile în care proiectul este aprobat, un avans, iar investitorul nu mai trebuie să facă un credit la bancă.“

În încheiere mi-a mai mărturisit un gând: utilajele pentru procesarea ciupercilor pot fi adaptate şi pentru prelucrarea fructelor care sunt din belşug în această zonă, astfel încât compoturile şi gemurile fabricate aici să poată fi găsite alături de Ciupercuţa pe rafturile marilor magazine.

@ Un împrumut SAPARD – un început pentru o afacere prosperă;
@ Producerea şi procesarea – un circuit închis;
@ O investiţie de cinci ori mai mare.

Stelian CIOCOIU

Cel puţin aşa prognozează specialiştii agricoli şi statisticienii. Preţul mic obţinut în acest an de către agricultori a dus la scăderea drastică a suprafeţelor cultivate cu grâu pentru anul agricol 2009-2010. În cele mai multe cazuri, fermierii au fost nevoiţi să vândă cu 0,36-0,38 lei/kg, faţă de 0,42 lei/kg preţul de intervenţie. Conform datelor centralizate la Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (MAPDR), la data de 4 noiembrie, când lucrările agricole la grâu trebuiau să fie terminate, erau însămânţate numai 1.660.821 ha, ceea ce reprezintă 76% din suprafaţa preconizată, de 2.197.819 ha.

„În ultimii ani, suprafeţele cultivate cu cereale, la nivel naţional, au rămas aproape la fel. Micile variaţii sunt legate de valorificare. Dacă au obţinut un preţ prea mic după o anumită cultură, fermierii s-au reorientat în anul următor, în funcţie de cerere şi ofertă“ – a declarat Elena Tatomir, directorul Direcţiei Politici de Piaţă în Culturi de Câmp din cadrul MAPDR, pentru Lumea satului.

Acest mecanism de piaţă a dus la creşterea semnificativă a suprafeţelor cultivate cu rapiţă, care au ajuns la aproape 550.000 de hectare, şi asta pentru că cererea este încă foarte mare, atât la export, cât şi pe piaţa internă.

La aceeaşi dată se realizaseră puţin peste 90% din arăturile pentru însămânţările de toamnă, adică 2.810.129 ha, faţă de 3.116.661 ha, cât se anticipase iniţial.

Suprafaţa totală însămânţată în toamna anului 2009 este cu 1.260.000 ha mai mică decât anul trecut. Şanse de a mai recupera ceva sunt puţine, dacă avem în vedere timpul înaintat, dar mai ales lipsa resurselor financiare.

Dacă, Doamne fereşte, anul 2010 va fi din nou secetos, iar producţia naţională de grâu va coborî sub 4 milioane de tone, vom ajunge din nou la import, aşa cum a fost în 2007, când România a recoltat numai puţin peste 3 milioane de tone.

Traian DOBRE

Ce-i drept, preţul lor a fost destul de mic, mai ales la poarta gospodăriilor. În zonele viticole, el n-a depăşit 0,50-0,60 lei/kg, dar până la piaţă a urcat la 1 leu. Dacă ar fi să facem conversia în vin, atunci litrul depă­şeşte puţin preţul apei plate. Şi atunci te întrebi: care este câştigul podgorenilor? Pe cel al negustorilor îl ştim, făcând diferenţa între vinul vărsat vândut la 6 lei şi cel al podgoreanului care are preţ de apă chioară. Dar asta este o altă problemă.

S-au terminat de cules viile, că doar ne pregătim să intrăm în iarnă. Strugurii negri, albi şi rozalii au devenit, la grămadă sau separat, must spumos ori vin forţos, pentru doritori şi nu numai. Şi în gospodăriile proprii, ţăranii au învârtoşat budanele şi aşteaptă să stea, unde n-a stat deja, tulburelul din fiert. Mulţi fac vin în casă, dar nu la toţi – e un adevăr – e vinul bun. Uneori, el are miros greu, alteori e prea acru, altădată e încă tulbure la băut, deşi a trecut perioada de fierbere. Şi nu ştii, să explici când îl bei, de ce e aşa.

Într-un tren care leagă, de când a fost pus în circulaţie, estul de vestul ţării, am aflat de la un ţăran bătrân secretul vinului bun. Cel puţin aşa susţinea interlocutorul meu. Iar eu, vi-l spun acum şi dumneavoastră. Pe lângă faptul că e bine ca strugurii să fie culeşi când plesneşte boaba de zeamă – asta se întâmplă după o ploaie mai consistentă, dar curată, fără năbădăi – e indicat, după cum mi-a spus bătrânul, ca vrejii să fie scoşi din teasc, căci ocupă şi mult loc, dau şi un anumit miros vinului. Când mustul începe să se înfurie în vasele mari este tras şi pus în butoaie – sau damigene – foarte bine spălate.

Se spune că acestea nu trebuie spălate cu detergent, ci cu boabe de porumb, care şi curăţă bine interiorul vasului, şi dau vinului, mai apoi, o oarecare tărie. Butoaiele nu se umplu ochi niciodată, căci mustul încă nu a stat din fiert. Abia când dă frigul şi lichidul s-a limpezit definitiv, se trage vinul în vasele pe care le are omul în gospodărie.

Acum se face, cum zicea bătrânul despre care v-am spus, încercarea supremă. Se verifică tăria şi calitatea vinului pentru care s-a muncit atâta. Se umple o cană cu vin şi, din cuibar, unde ouă găinile, se ia un ou proaspăt. Acesta se bagă, după ce a fost spălat, în cana cu vin.

Dacă se duce la fund, înseamnă că vinul e slab, n-are nici zece grade. Deci e bine să se bea repede, căci se strică până în primăvară. Dacă însă oul stă la suprafaţă, este atestarea certă că vinul e de calitate superioară. Şi merge băut până la culesul porumbului de anul viitor. De e sau nu aşa, eu nu am de unde să ştiu. Merită încercat!

Nina Marcu

Astăzi, cultura de la care se obţin cele mai mari producţii şi care devansează din acest punct de vedere atât orezul cât şi grâul ocupă un loc din ce în ce mai important în furajare. În plus, noile alternative industriale, precum bioetanolul, oferă perspective reale de creştere a profitabilităţii culturii porumbului. Pentru a permite obţinerea unor producţii atât de importante este nevoie însă de seminţe de calitate şi în cantităţi suficiente. În acest scop, în întreaga lume se cultivă suprafeţe tot mai însemnate de porumb pentru sămânţă.

Cultura porumbului în lume

Cu o suprafaţă cultivată de peste 160 milioane de hectare, porumbul este astăzi prima cultură din lume. Din această suprafaţă, 148 milioane de hectare sunt cultivate cu porumb boabe, iar restul cu porumb furajer.

Ca să facem o compa­raţie, putem spune că la porumb s-au atins cantităţi de 800 de milioane de tone, în vreme ce grâul vine din urmă cu 700 milioane de tone. SUA rămâne liderul absolut în ceea ce priveşte suprafaţa ocupată cu porumb boabe, în vreme ce statele care alcătuiesc UE 27 primează la cultura pentru furaj, care ocupă circa 5 milioane de hectare, adică 43% din totalul cultivat la nivel mondial.

Peste 60% din această suprafaţă este cultivată în Franţa şi Germania, unde accentul se pune pe porumbul furajer datorită sectorului zootehnic foarte dezvoltat în cele două ţări. Statele membre UE 27, alături de Rusia şi Ucraina, cultivă în total 7,5 milioane de ha de porumb furajer.

Suprafaţa cultivată cu porumb boabe atinge la nivelul UE 27 aproximativ 8,5 milioane de hectare, în vreme ce alături de Rusia, Ucraina, Serbia, Croaţia, Moldova şi Turcia aceasta depăşeşte 14,5 milioane de hectare.

Porumbul boabe, în Europa

Producţia de porumb boabe obţinută la nivelul UE 27 este de 55 de milioane de tone. Aceasta poate oscila însă datorită unor ţări precum România sau Bulgaria care, din cauza condiţiilor climatice nefavorabile dar şi a lipsei irigaţiilor, trag în jos semnificativ nivelul randamentelor europene. Cu o suprafaţă cultivată de 2,4 milioane hectare, România este lider absolut în Europa. Din punctul de vedere al randamentelor, nu ne ridicăm însă nici măcar la jumătatea realizărilor fermierilor francezi.

Suprafeţele cele mai mari din Europa cultivate cu porumb boabe se întâlnesc în România, Ucraina şi Franţa. În privinţa randamentelor, cel mai bine stau Franţa şi Italia, cu producţii cuprinse între 9 şi 10 t/ha.

Porumbul pentru sămânţă

La momentul de faţă, pe plan mondial se cultivă aproximativ 800 mii de hectare cu porumb pentru sămânţă. Peste 85% din această suprafaţă este concentrată în trei zone principale de producţie. Este vorba despre SUA şi China, care deţin cea mai mare suprafaţă, 670 mii de hectare, şi de UE, unde se cultivă aproape 122 mii de hectare.

Deşi SUA rămâne cel mai mare cultivator de porumb pentru sămânţă, doar 10% din cantitatea produsă merge la export. Mai mult, tendinţa manifestată în ultimii ani este de scădere a acestui procent, în condiţiile în care pe plan local se manifestă o cerere tot mai mare de porumb pentru etanol. În plus, legislaţia europeană îngreunează destul de mult exportul SUA de sămânţă pură, considerată ca fiind „puţin“ contaminată de OMG.

China, cu cele 250 mii de ha de porumb pentru sămânţă, este cel de-al doilea mare producător la nivel mondial. Nici China nu se numără însă printre exportatori, producţia îndreptându-se doar spre consumul propriu. 

Chile este, în schimb, ţara care, deşi produce puţin porumb, acesta este destinat numai exportului. Este vorba de sămânţa de porumb de contrasezon, care apare pe piaţă în perioada în care la noi este iarnă.

Franţa, lider

La nivelul Europei, principalii producători de sămânţă de porumb sunt Franţa, Ungaria şi România. Împreună, cele trei cultivă 100 mii de hectare dintr-un total de 122 de mii. Franţa şi Ungaria, cu 55 respectiv 26 de mii de hectare, exportă aproape jumătate din tot ce produc, exclusiv în Europa.

România, cu cele 16.500 de hectare cultivate, exportă încă puţin comparativ cu celelalte două ţări mari producătoare, deşi are un istoric la fel de îndelungat în producerea porumbului de sămânţă. În România aceste suprafeţe au scăzut drastic de-a lungul timpului.

Astăzi ele sunt localizate în unităţi aflate sub îndrumarea tehnică şi organizatorică a INCDA Fundulea şi, mai ales, a unor companii străine cum sunt Pioneer sau Monsanto, care au ales să producă sămânţă în ţara noastră.

 Valentina ŞOIMU

Investiţiile străine directe (ISD) pot asigura mult dorita finanţare şi expertiză pentru agricultură. Ele constituie un stimulent crucial pentru creşterea randamentului capacităţii de producţie, într-un moment de continuă preocupare globală, pentru productivitatea agricolă. Însă potenţialul acestor aporturi este departe de a fi realizat, se arată în Raportul Mondial al Investiţiilor 2009, intitulat Corporaţii transnaţionale.

Producţia agricolă şi dezvoltare, întocmit de UNCTAD (United Nations Conference on Trade and Development). Studiul a fost lansat recent, simultan în toate ţările lumii. În România, evenimentul a fost găzduit de Casa ONU din Bucureşti.

Daniel Velicu, consilier superior la Direcţia Politici Agricole din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, a spus că Raportul prezintă o serie de date foarte clare asupra a ceea ce s-a întâmplat în ultima perioadă.

Agricultura poate fi un motor al relansării economice

„Agricultura, în ceea ce priveşte nevoia de a atrage capital extern, reprezintă unul dintre cele mai importante sectoare ale economiei. Astfel, agricultura poate fi un motor al relansării economice. Din păcate, deocamdată acest sector se mai confruntă cu o serie de dificultăţi. Una dintre ele este subfinanţarea care s-ar putea rezolva şi prin atragerea de capital străin.

După părerea mea, pe termen scurt şi mediu avem nevoie de noi strategii şi politici, care să fie acoperite de o legislaţie coerentă în domeniu“ – a afirmat Velicu.

Raluca Gheorghe Anghel, secretar general al Agenţiei Române pentru Investiţii Străine, a arătat că România a avut o perioadă extrem de benefică. În anii 2006-2008, ţara noastră a atras aproape jumătate din investiţiile străine, de care beneficiază în acest moment.

Conform Doinei Ciomag, director executiv al Consiliului Investitorilor Străini din România, lansarea Raportului Mondial al Investiţiilor 2009 constituie un moment de evaluare şi de concluzii asupra activităţilor desfăşurate în anul precedent. Totodată, este un bun prilej pentru a gândi strategiile perioadei viitoare.

Nevoia unor strategii speciale

„Agricultura, energia şi construcţiile, în special infrastructura, sunt cele trei domenii pe care România ar trebui să-şi contureze o strategie de investiţii pentru următorii ani. Altfel, vom pierde locul pe harta investitorilor străini“ – a apreciat Doina Ciomag.

Domnia sa a atras atenţia asupra faptului că, în România, autorităţile nu au făcut nimic pentru a atrage investitori străini, iar evoluţia din perioada 2006-2008 s-a bazat numai pe o conjunctură favorabilă, legată de aderarea la Uniunea Europeană.

Potrivit Raportului, în 2008 România s-a clasat pe locul zece în topul ţărilor din Uniunea Europeană, ca valoare a investiţiilor străine directe atrase în economie, cu 9,3 miliarde de euro. Din păcate, anul acesta, în primele şapte luni, ISD au fost de numai 2,1 miliarde de euro, iar până la sfârşitul anului nu se vor depăşi 4,5 miliarde de euro, adică jumătate faţă de anul trecut. Consiliul Investitorilor Străini din România apreciază că redresarea va fi posibilă, dar numai începând cu anul 2011.

 Traian DOBRE

În România, piaţa produselor ecologice reprezintă un segment nesemnificativ, de numai 1% din valoarea totală a producţiei agricole.

Evoluţiile din ultimii ani dovedesc un ritm de dezvoltare cel puţin la nivelul celui înregistrat de agricultură în ansamblul său. Au crescut mult suprafeţele, acestea depăşind 200 de mii de hectare, dar lucrul cel mai important este că producătorii din acest sector au un debuşeu mare pe piaţa ţărilor dezvoltate din Europa. Ne referim îndeosebi la brânzeturile obţinute din lapte de oaie, la produsele melifere, precum şi la unele sortimente oarecum atipice agriculturii româneşti, cum ar fi melcii şi, mai nou, ouăle ecologice.

Ca volum, piaţa produselor ecologice este dominată totuşi de sectorul vegetal care realizează cantităţi importante de cereale, plante oleaginoase şi fructe de pădure. Ultimele au şansa cea mai mare de a concura pe piaţa internaţională atât cantitativ cât şi calitativ.

Şi laptele naturist e în criză

Un indicator ce dimensionează mărimea acestui sector este reprezentat de numărul de operatori prezenţi pe piaţă, număr care a crescut în ultimii ani, ajungând la 3.834 în 2007 şi la 4.191 în 2008. Oarecum surprinzător este faptul că până şi acest sector a fost atins de criză, lucru care se poate vedea din numărul mai mic de operatori înscrişi până la data de 1 iunie a.c., care se ridică la 3.191.

Acesta este se pare rezultatul cererii de produse ecologice din lapte care la nivel european a înregistrat scăderi substanţiale, fapt pentru care unul dintre marii procesatori de lapte a ales să menţină drept convenţionale circa 100 de mici exploataţii a câte trei vaci de lapte, reuşind astfel să-şi reducă costurile. Pentru că, trebuie menţionat, taxa de inspecţie şi de certificare a celor care obţin lapte în sistem ecologic, care se ridică la aproape 1.000 de lei, este plătită de procesator.

Producem până şi melci

În ceea ce priveşte produsele ecologice procesate, cele mai des întâlnite sunt cele din lapte de oaie şi vacă. Un sector foarte bine conturat este cel al mierii şi produselor apicole ecologice, unde Maramureşul conduce detaşat ca număr de producători. Pe lângă acestea, în România mai sunt obţinute şi alte produse procesate, de exemplu uleiul de floarea-soarelui, sucul de mere, produsele din soia precum tofu şi laptele de soia, cele de cofetărie şi de patiserie, făina, pastele făinoase, ceaiurile din plante şi, foarte interesant de ştiut, produse procesate din melci! Mai avem şi vin obţinut din struguri ecologici, certificat în două unităţi din ţara noastră, una din zona Buzăului şi cealaltă din Dealurile Bujorului.

Referitor la repartiţia produselor ecologice în ţară, ele aproape că lipsesc din judeţele din nord-est, precum şi din cele din sud-vest, în vreme ce Prahova, Hunedoara, Sibiu abundă în astfel de produse. Aici putem găsi de la miere, pâine şi paste făinoase până la produse din lapte, ceaiuri şi fructe de pădure, toate însoţite de sigla specifică modului de producţie ecologică „ae“.

Exportăm doar materie primă

Dacă vorbim despre dinamica exportului de produse ecologice, din păcate România rămâne preponderent exportatoare de materie primă. Şi asta pentru că procesarea reprezintă un sector încă slab dezvoltat. Aşa se face că în 2006 s-au exportat cereale în procent de 54%, circa 20% plante şi fructe din flora spontană şi doar 1% produse procesate din lapte, cantitatea totală de produse exportate ajungând undeva la 60 mii de tone.

În 2008 raportul produselor exportate s-a menţinut, ponderea cea mai mare fiind ocupată tot de cereale, oleaginoase şi plante din flora spontană, în schimb cantitatea care a ieşit din ţară a atins 130 mii de tone. Astfel, dacă în 2006 valoarea exporturilor s-a ridicat undeva la 50 milioane de euro, în 2008 aceasta s-a dublat. Principalele benefi­ciare sunt ţări precum Olanda, Germania, Italia şi Anglia, iar în perspectivă se doreşte pătrunderea cu produse ecologice pe piaţa SUA.

În ceea ce priveşte valoarea importurilor, aceasta se ridică undeva la 8 milioane de euro. În prezent, pe piaţa comunitară cererea este mai mare decât oferta şi se mani­festă îndeosebi la produsele procesate din lapte şi la fructele şi legumele proaspete. 

Valentina ŞOIMU

Potrivit datelor furnizate de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, producţia autohtonă de legume cultivate în sere şi solarii a scăzut în primele şapte luni ale anului cu 42%, comparativ cu perioada similară din 2008.

Explicaţia este simplă şi ţine, spun fermierii români, de lipsa pieţei de desfacere, cerându-le celor care diriguiesc agricultura românească – a câta oară – să găsească o măsură pentru a rezolva această problemă, de care depinde până la urmă bunăstarea legumicultorilor şi, de ce nu, a consumatorilor.

Muncă multă, cheltuieli uriaşe, venituri ioc!

„Supermarket-urile, spune cu amărăciune Ioan Timofte din Branişte Bacău, sunt pline cu legume aduse din Olanda, Italia, cu fructe aduse din Polonia, Bulgaria şi de aiurea, în timp ce produsele noastre nu au loc în rafturi.“

Că Ghidul de bune practici, încheiat de minister cu reprezentanţii marilor magazine, s-a dovedit până la urmă o hârtie fără valoare, o dovedesc şi spusele legumicultorului Dumitru Scutelnicu din Miroslava Iaşi. „Cu multă muncă şi cheltuială pe măsură am obţinut, în sera de 1.200 mp, ardei şi roşii crescute «ca la carte», dar nu am unde să le vând. Un supermarket mi-a oferit pentru un kilogram de roşii cel mult doi lei. În pieţe nu avem loc din cauza samsarilor şi a tot felul de speculanţi care câştigă pe spinarea noastră, dar şi a cumpărătorilor.“

Dulceaţa amară a mierii

Nici apicultorii nu o duc mai bine. Pentru a beneficia de subvenţia europeană oferită prin APIA, care înseamnă 20 de lei pentru fiecare familie de albine, producătorii sunt obligaţi să predea mierea la Asociaţia Crescătorilor de Albine sau la producătorii autorizaţi. „Nu avem alternative, spune Sandu Mihalache, apicultor din Vaslui. Nu putem sta în fiecare zi în piaţă pentru a vinde mierea la borcan, pentru că nu ar avea cine să lucreze în stupină.“

„Adevărul este că procesatorii oferă cel mult opt–nouă lei pe kilogramul de miere din floare de salcâm, de pildă, în timp ce ulterior preţul la consumator se triplează“, afirmă doamna Lia Măgdici, apicultor din Poieni, Iaşi. Ea pledează pentru ideea de a se renunţa la subvenţia simbolică în schimbul unui mod care să le permită valorificarea mierii printr-un sistem tip en-gros.

Un brand comercial tip… Flutur

Consiliul Judeţean Suceava a sprijinit producătorii creându-le pieţe pentru desfacere. Preşedintele acestuia, Gheorghe Flutur, i-a îndemnat pe producători să se asocieze şi primul pas a fost făcut prin înfiinţarea Asociaţiei Produs în Bucovina, care are 22 de membri fondatori şi la care, numeroşi agenţi economici şi-au anunţat intenţia să se asocieze.

Următorul pas este înfiinţarea unei societăţi care să deruleze activităţi economice de promovare şi comerţ. Au fost, de asemenea, chemate „la ordine“ marile magazine şi, susţine domnul Gheorghe Flutur, s-a reuşit încheierea unui parteneriat cu reţeaua Iulius Mall, care s-a angajat să pună la dispoziţia producătorilor locali spaţii comerciale permanente unde aceştia să-şi poată vinde produsele.

Tot pe aceeaşi linie, în perioada 25-27 septembrie la Suceava va avea loc Târgul de toamnă, prin care se va susţine piaţa ţărănească. Aici se vor comercializa mărul de Fălticeni, caşcavalul de Humor, laptele de Dorna, sub marca Produs în Bucovina. Mai mult, pentru a valorifica produsele din această parte de ţară, Gheorghe Flutur a anunţat intenţia de a deschide astfel de pieţe în Timişoara, Bucureşti şi în alte oraşe mari. Deci, se poate! Rămâne ca acest exemplu să fie urmat.

Stelian CIOCOIU