Agro BUSINESS

Datele existente la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR) arată că România este al patrulea mare producător de miere din Europa, cu aproximativ 20.000 de tone anual. Țara noastră este devansată de Ungaria, Germania și Franţa, însă se află pe locul şapte la numărul de familii de albine, cu 1,2 milioane. Producția, în 2011, s-a ridicat la 21.000 t, mai mare cu peste 30% față de 2010.

În ciuda cantității mari de miere, consumul mediu intern este de 500-600 g/locuitor anual, mult mai mic decât cel înregistrat în ţările UE şi cele nordice, de 1,5-3 kg/locuitor.

România a exportat în primele opt luni din acest an 4.476 t de miere naturală, în scădere cu aproape 31% faţă de perioada similară din 2010, când exporturile au totalizat 6.461 t. Ca urmare, valoarea exportului s-a redus cu 18,5%, obținându-se 14,83 milioane de euro, faţă de 18,2 milioane de euro, în intervalul menționat.

În schimb, în aceleași opt luni, a crescut cantitatea de mire importată, de la 507 t la 812,6 t. În bani, acest lucru înseamnă 1,072 de milioane de euro în 2010 și 1,934 de milioane de euro în 2011.

(T. Dobre)

Israelienii de la Tnuva renunţă la operaţiunile din România – prima investiţie în străinătate a firmei -, după ce au acumulat în şase ani pierderi de circa 80 milioane de euro la un volum al investiţiilor de 60 milioane de euro. Decizia este cauzată de costurile ridicate de producţie la nivel local, dar şi de scăderea pieţei pe fondul crizei.

Primul semn: închiderea fermei de vaci

În luna martie, Tnuva a oprit activitatea la ferma de vaci de la Adunaţii Copăceni, care asigura circa un sfert din materia primă pentru procesare, deoarece nu era profitabilă. La acel moment, oficialii companiei declarau că laptele necesar pentru asigurarea producţiei la fabrica din Popeşti Leordeni urma să fie asigurat de la furnizorii din afara grupului, inclusiv o companie cu capital israelian (Adama). Tnuva investise în ferma de lângă Bucureşti circa un million de euro, sumă alocată pentru renovarea şi utilarea grajdurilor, precum şi pentru popularea cu vaci importate din Germania.

Spre sfârşitul anului, apare însă în ziarul de business israelian Globes informaţia – pe surse, ce-i drept – cum că noul preşedinte Shlomo Rodev se gândeşte să închidă fabrica din Româna din cauza pierderilor semnificative din ultimii ani. O decizie oarecum aşteptată, numai dacă ne gândim la ce obiective ambiţioase anunţa în decembrie 2005 Yoeram Israeli, preşedintele Tnuva România la acea dată pentru următorii ani: o cifră de afaceri de aproape 70 milioane de euro şi intrarea în topul celor mai importanţi jucători pe piaţa locală a lactatelor proaspete. Aceste rezultate n-au fost nici pe departe îndeplinite.

Un singur exemplu, cifra de afaceri realizată în 2009 s-a ridicat la circa 21 milioane de euro, mai mică chiar decât pierderile companiei. În plus, costurile de producţie ale Tnuva sunt cu circa 50% mai mari decât ale producătorilor români, mai arată Globes. Cu o cotă de piaţă de circa 7% pe segmentul lactatelor proaspete, de câteva ori mai mică decât a rivalilor de la Danone, israelenii par să se fi resemnat cu această situaţie.

2011 ar fi trebuit să fie primul an în care compania ar fi urmat să intre pe profit, după cum afirmau, cu ceva vreme în urmă, oficialii firmei. N-a fost deloc să fie aşa, ci din contră compania renunţă la producţia din România. Iar confirmarea a venit chiar în luna decembrie.

„În urma reevaluării activităţilor la nivel de grup s-a luat decizia retragerii din România“, a declarat Adriana Ionescu, director de marketing în cadrul Tnuva România.

Intrare cu surle şi trâmbiţe

În octombrie 2005, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) aproba un credit de 15 milioane de euro pentru compania Tnuva, cel mai mare jucător din industria alimentară din Israel, pentru construirea unei fabrici de lactate şi a unei ferme de vaci în România. Era prima investiţie în afara ţării, care s-a dovedit de altfel, în timp, o alegere nereuşită. Investiţia urma să se realizeze în mai multe etape şi să atingă aproape 60 milioane de euro. Intrarea pe piaţă – cu mărcile Tnuva şi Yoplait – s-a produs practic în 2007. Un an mai târziu, în iulie 2008, grupul israelian a cumpărat participaţiile minoritare la Tnuva România Dairies pentru 12 milioane euro, preluând integral subsidiara locală. La finele anului 2009, Tnuva a înregistrat o depreciere de 8,8 milioane euro a investiţiei din România, urmată de o alta, de 1,8 milioane euro un an mai târziu, potrivit Globes. În 2010, Tnuva a avut o cifră de afaceri de 17 mil. euro şi pierderi de 15 mil. euro.

Ioana GUŢE

Crizele, indiferent că sunt de ordin geopolitic, sanitar sau economic, modifică sistematic comportamentul consumatorilor.

Crizele alimentare sau orice tip de criză produc reacţii instinctive. Actele teroriste din Londra au determinat Franţa să-şi monteze camere de luat vederi în locurile publice ale marilor metropole, lucru care nu era posibil cu câteva luni în urmă.

Pentru a răspunde cât mai bine provocărilor naţionale, regionale şi internaţionale, sectorul agricol românesc trebuie să fie dotat cu instrumente şi măsuri care să facă faţă acestor provocări.

Volatilitatea preţurilor este exacerbată de speculaţiile financiare, ceea ce impune o mai mare transparenţă a schimburilor comerciale şi o reglementare mai eficace a acestora.

Volatilitatea preţurilor produselor agricole este dată de lipsa producţiei. Producţia are la bază mai multe neajunsuri, în principal o fiscalitate mare, investiţii reduse în sectorul agricol, lipsa comasării terenurilor agricole, lipsa unei bănci de profil, pierderea pieţei interne în favoarea importurilor, informaţii puţine şi o consultanţă aproape inexistentă etc.

Măsuri concrete de relansare

Creşterea producţiei româneşti, prin stimularea consumului de produse, se poate realiza prin:

- informarea consumatorilor cu privire la originea produsului şi în special a produselor obţinute în România. Informaţia legată de originea produsului influenţează destul de mult decizia de cumpărare;

- încurajarea producătorilor din România, de către stat, prin intermediul ajutoarelor de realocare şi prin crearea unei etichete: produs în România;

- instrumente care să ateste că produsul obţinut respectă condiţiile de mediu;

- respectarea regulilor referitoare la muncă şi angajaţi;

- creşterea numărului locurilor de muncă şi creşterea economică sunt motive serioase pentru a cumpăra produse româneşti;

- dezvoltarea identităţii produsului românesc cu implicarea activă a producătorilor interni, asociaţiilor de profil, camerelor de comerţ, patronatelor, sindicatelor, administraţiilor locale, consumatorilor;

- promovarea produsului românesc prin instrumente moderne, adecvate (mass-media, internet, seminarii, simpozioane, târguri şi expoziţii etc.);

- certificarea produsului românesc;

- sprijinirea producătorilor interni prin îmbunătăţirea cadrului legislativ şi implementarea unei politici publice coerente de relansare a producţiei interne;

- relansarea şi susţinerea producţiei interne;

- protecţia şi stimularea consumatorilor şi orientarea acestora către produsele interne;

- îmbunătăţirea infrastructurii rurale şi a capacităţilor comerciale pentru a facilita accesul la piaţă;

- creşterea aprovizionării cu alimente produse în România pentru a acoperi necesarul de pe piaţa internă, precum şi găsirea celor mai bune soluţii în cazuri extreme de urgenţe alimentare.

În ton cu acordurile internaţionale

Din punctul de vedere al producerii materiilor prime, sectorul agricol românesc trebuie să urmărească:

- îmbunătăţirea cercetării agricole, difuzarea informaţiilor legate de înalta tehnologie;

- ameliorarea administrării apei, înţelegând prin aceasta promovarea irigării şi administrarea integrată a resurselor de apă;

- îmbunătăţirea administrării celorlaltor resurse naturale, integrând organizarea transhumanţei, gestionarea durabilă a resurselor forestiere, precum şi a resurselor de energie alternativă;

- dezvoltarea durabilă a exploataţiilor agricole, ţinând cont de: administrarea integrată a fertilităţii solului, consolidarea serviciilor furnizate producătorilor, diseminarea tehnologiilor;

- dezvoltarea filierelor agricole şi promovarea pieţelor, înţelegând: dezvoltarea diferitelor filiere (agricultura periurbană, culturile destinate exportului, creşterea animalelor cu ciclu scurt, produsele alimentare de origine agroforestieră, pescuitul şi acvacultura), dezvoltarea transformării produselor odată cu consolidarea serviciilor destinate operatorilor şi, nu în ultimul rând, promovarea comerţului naţional, regional şi internaţional;

- prevenirea şi gestionarea crizelor alimentare sau a celor provocate de calamităţile naturale, focalizate pe: promovarea sistemelor de alertă precoce, dezvoltarea sistemelor de administrare a crizelor, reabilitarea efectului produs de crize din zonele calamitate, dezvoltarea mecanismelor de asigurare în caz de calamităţi;

- consolidarea instituţională prin: susţinerea funcţionării organizaţiilor, ameliorarea capacităţii de formulare a strategiilor agricole şi de dezvoltare rurală, finanţarea durabilă a agriculturii, comunicare, consolidarea capacităţilor şi coordonarea, precum şi urmărirea evoluţiei instrumentelor.

Toate aceste propuneri sunt în concordanţă cu solicitările europene în materie, precum şi cu acordurile încheiate la nivel mondial, astfel încât şi producţia agricolă din România să fie obţinută de o manieră durabilă şi să poată fi consumată, în primul rând, de către cetăţenii români.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

Agricultorii români se aşteaptă la o producţie bună de sfeclă de zahăr în acest an şi, prin urmare, la venituri bune. Cu o condiţie însă: să obţină minimum 40 de tone la hectar. Şi contextul mondial pare destul de favorabil, numai dacă ţinem cont de producţia mai mică de zahăr din Brazilia, de cererea în creştere din partea ţărilor asiatice, dar şi de faptul că nu există surplusuri în ceea ce priveşte stocurile mondiale.

Cota, doar 20% din consum

„Dacă cultivi sfecla de zahăr cum trebuie, adică dacă faci munca profesionist, atunci obţii şi profit“, spune Nagy Iuhasz Mihai, un agricultor din judeţul Arad care are cultivate circa 30 ha de sfeclă. În acest an se aşteaptă la o producţie normală, după cum îi place să spună, respectiv 50-60 de tone la hectar. Chiar dacă în volum este mai mică decât cea de anul trecut, pe fondul secetei – în Arad n-a mai plouat din iulie – Nagy speră să obţină venituri mai mari pentru că digestia (conţinutul de zahăr) este mai bună. Sfecla o vinde la fabrica de zahăr din Oradea cu care are un contract semnat din primăvară. Nu-şi face deloc griji în privinţa aceasta.

În judeţul Arad, suprafeţele cultivate s-au redus semnificativ în ultimii ani, în prezent ridicându-se la circa 500 de hectare. Şi asta după ce în ultimii ani mulţi fermieri au renunţat la această cultură din cauza lipsei subvenţiilor, dar şi a problemelor legate de relaţia cu fabricile procesatoare, lucru care se întâmplă şi în alte regiuni. În plus, este vorba şi de o cultură specială, care necesită utilaje specifice, susţine Nagy, iar aceasta ar putea fi încă o explicaţie pentru motivele reducerii suprafeţelor însămânţate.

Fermierii din Arad vând în general producţia la fabrica din Oradea. Chiar dacă mulţi evită să spună cât primesc pe tona de sfeclă – pentru că de multe ori preţul obţinut este rezultatul negocierilor directe cu procesatorul – se pare că preţul este de circa 34 de euro pe tonă.

Un fermier din zonă susţine – sub protecţia anonimatului – că primeşte 26,9 euro pe tona de sfeclă, la care se adaugă bonificaţii, ajungându-se în final la circa 34 de euro. Un nivel oricum superior celui din 2010 datorită bonificaţiilor în plus, mai spune fermierul. Cultivatorii au primit în acest an şi o subvenţie de 574 de euro/ha din partea UE şi a statului român. Valoarea ajutorului, de câteva ori mai mare raportat la alte culturi, ar trebui să fie un motiv suficient să convingă agricultorii să se îndrepte spre cultura sfeclei.

În prezent, suprafeţele cultivate cu sfeclă în România se ridică la circa 22.000 ha, adică aproape jumătate dacă ne raportăm la primii ani de după 1989. Ioan Armenean, preşedintele Asociaţiei Române a Producătorilor de Zahăr din Sfeclă, susţine că nu dimensiunea suprafeţelor cultivate ar trebui să ne intereseze, ci calitatea producţiei. Nu de alta, dar România nu poate produce, cel puţin până în 2016 – când ar putea interveni unele modificări în privinţa acordării cotelor de producţie la nivel UE – decât 104.000 de tone de zahăr din sfeclă, ceea ce reprezintă doar 20% din consumul intern.

Potrivit estimărilor oficiale ale Ministerului Agriculturii, pentru recolta din acest an sunt estimate producţii medii de 37,5 tone pe hectar, în scădere cu 2,2% comparativ cu 2010, dar mai mult cu 12,8% peste media ultimilor cinci ani.

Mai avem doar patru fabrici

Odată cu reducerea suprafeţelor cultivate cu sfeclă, a avut loc şi dispariţia unităţilor de procesare. Dacă până în 1989 România avea peste 30 de fabrici de zahăr, în prezent mai funcţionează doar patru, dintre care cea mai mare parte cu acţionariat străin. Între acestea se şi împart de altfel cotele de producţie de zahăr din sfeclă alocate de UE. Cea mai mare cantitate a primit-o Zahărul Luduş -33.391 de tone echivalent zahăr alb, urmată de Zahărul Oradea – 28.651 de tone, Agrana România – 24.240 de tone şi Fabrica de Zahăr Bod – 18.406 de tone. România poate să producă 104.000 de tone de zahăr din sfeclă pe an, potrivit normelor alocate de UE, la care se adaugă alte 329.000 de tone care pot fi obţinute din prelucrarea de zahăr brut. Fabricile din Bod şi Luduş pot procesa doar sfeclă, în timp ce Agrana şi Zahărul Oradea fac şi rafinare.

Armenean mai spune că, pentru a putea lucra eficient, fabricile trebuie să-şi găsească fermieri în apropiere, pentru a reduce costurile de transport. Nu în ultimul rând, costurile energetice trebuie ţinute neapărat sub control, acestea având o pondere de 20% în preţul final al zahărului.

Nebunia preţurilor

Analiştii se aşteaptă ca preţul la zahăr să crească şi în perioada următoare, fără însă să mai atingă nivelurile record din urmă cu câţiva ani. Motivele pentru majorarea preţurilor sunt în primul rând cererea în creştere din ţări asiatice precum India şi China, dar şi recolta mai mică din acest an din Brazilia, cel mai mare producător mondial de trestie de zahăr. În plus, stocurile au început să se reducă. La nivelul Uniunii Europene, de exemplu, anul trecut a fost raportată o producţie de 14,8 milioane tone, cu 1,6 milioane tone mai puţin decât în urmă cu două sezoane. Însă, în acest an, suprafaţa s-a mărit cu 4%, fiind estimată o producţie de peste 17 milioane de tone metrice. Uniunea Europeană a înregistrat în ultimii patru ani o scădere a producţiei de sfeclă de zahăr, după ce Organizaţia Mondială a Comerţului a limitat exporturile. În tot acest timp preţurile au crescut spectaculos, iar companiile au rămas fără materie primă.

„Preţul nu se formează în România“, afirmă Ioan Armenean, preşedintele Patronatului Procesatorilor din România, oarecum pentru a justifica scumpirea zahărului cu circa 20% în acest an pe piaţa locală. Astfel, de exemplu, pe plan mondial, preţul la zahăr brut s-a majorat de la 9 cenţi livra la peste 30 de cenţi pe livră în acest an, motiv pentru care şi preţurile la produsul final s-au majorat. Procesul pare însă că s-a potolit şi nu se mai întrevăd majorări semnificative de preţuri.

Ioana GUŢE

Explozia preţurilor la cereale, dar şi foametea din unele ţări africane au readus în discuţie subiectul biocarburanţilor. Ca de obicei, taberele se impart, susţinute de interese diverse, dar şi de mari puteri economice.

Brazilia este al doilea producător mondial de biocarburanţi şi prima ţară din lume care a decis să transforme o parte din producţia sa agricolă în combustibili, cu alte cuvinte trestia de zahăr a devenit materie primă pentru industria combustibililor. Obiectivul acestei politici era dublu. Pe de o parte de a folosi producţia enormă de trestie de zahăr a acestei ţări, Brazilia fiind principalul producător mondial.

Practic, o dată cu această decizie, brazilienii deturnau o parte din producţia lor de zahăr de pe piaţa mondială. Evitau astfel posibilitatea scăderii dramatice a cursului mondial al zahărului, pe fondul ofertei foarte mari şi, nu în ultimul rând, puteau obţine mai mulţi bani din exportul de combustibili la un preţ cu mult mai bun.

Un al doilea obiectiv al producţiei de biocarburanţi era reducerea consumului de benzină şi, prin urmare, de petrol, iar reducerea consumului intern viza implicit scă­derea importurilor şi uşurarea facturii pentru economie a celei mai mari ţări din America Latină. Aşa se face că, dintr-o excepţie, Brazilia a devenit exemplu în momentul în care preţurile la petrol au început să urce vertiginos. Primii care i-au urmat au fost producătorii americani de cereale. Decepţionaţi de preţurile mici la porumb, tot mai mulţi agricultori au început să transforme – bineînţeles cu sprijinul Guvernului american – porumbul în biocom­bustibil.

Au urmat apoi europenii în ambiţia lor de a impune 10% din biocarburanţi în transporturi până în 2020. Curentul era susţinut de mişcarea ecologistă care vedea în această noutate un mijloc de reducere a consumului de petrol, iar prin urmare se reduce şi poluarea. Lucrurile au început să se schimbe însă la sfârşitul anului 2007, când preţurile la cereale aproape că au explodat la nivel mondial.

Tot mai multe voci au început să afirme că terenurile cultivate cu materii prime pentru biocarburanţi privează omenirea de rezerve importante de hrană. În prezent, în contextul în care foametea face ravagii în ţări africane precum Sudan, Niger sau Somalia – să nu uităm şi de crizele din Egipt şi Haiti –, iar cursul la orez, de exemplu, a cunoscut valori inabordabile pentru mulţi consumatori din ţările sărace, biocarburanţii şi-au mai pierdut din susţinători. Cel mai vehement dintre aceştia este un oficial al Naţiunilor Unite, Jean Ziegler. Pentru acesta, producţia masivă de biocarburanţi este „o crimă contra umanităţii“.

Producătorii de biocarburanţi nu predau însă armele şi îşi văd mai departe de treabă. Pentru a se apăra în faţa atâtor contestatari, brazilienii aduc ca argument faptul că producţia de etanol nu reprezintă decât mai mult de 1% din terenurile arabile ale ţării şi că avântul pe care l-a luat această industrie în ultimii ani nu a împiedicat Brazilia să devină un mare exportator de carne de vită, de pui, de soia sau de suc de portocale.

Există şi opinii conform cărora criza preţurilor ar fi cauzată în mare măsură şi de consumul tot mai mare din partea unor ţări precum China sau India ca urmare a creşterii nivelului de trai din aceste ţări. Până una-alta însă producţia de biocarburanţi atrage tot mai mulţi aderanţi în toată lumea. Chiar şi România a atras la momentul actual investiţii importante la Zimnicea (Interagro), Feteşti (Martifer) sau Brăila (Marex).

Ioana GUŢE

Agricultura românească nu a mai avut de mult producţii aşa de mari ca în acest an. Cu toate acestea, preţurile alimentelor se menţin ridicate, iar comercianţii nici nu se gândesc să ieftinească produsele, deşi vânzările sunt în scădere.

Chiar dacă producţiile din acest an – mergând de la cereale până la legume sau struguri – sunt bune, iar în unele cazuri au depăşit chiar şi cele mai optimiste aşteptări ale producătorilor, consumatorul român nu are motive să se bucure. Preţurile la principalele alimente de bază se menţin constante ca urmare a adaosurilor puse de comercianţi, dar şi a faptului că procesatorii vor să-şi acopere astfel costurile de producţie mai mari după scumpirea curentului electric şi a gazelor. Sunt însă şi sectoare în care cererea în scădere – chiar cu până la 20%, aşa cum s-a întâmplat la carnea de pasăre anul trecut – reprezintă principalul motiv pentru care producătorii menţin preţurile la acelaşi nivel. În disperare de cauză, unele companii au recurs chiar la micşorări uşoare de preţ, acestea fiind compensate de valul mai mare al vânzărilor.

Grâu mult, dar pâine scumpă

„La grâu, de exemplu, am avut o producție foarte bună în acest an. Nu înseamnă neapărat că pâinea va fi mai ieftină. Prețul cerealelor se stabilește acum la nivel global, depinde de cerere și ofertă. Dacă în afară solicitările sunt mari, atunci și la noi grâul se va vinde la prețuri ridicate“, susține Dragoș Frumosu, preşedintele Federaţiei Sindicatelor din Industria Alimentară.

Nu în ultimul rând, spune acesta, producătorii de pâine vor să compenseze astfel pierderile din perioada în care grâul atinsese niveluri record pe bursă, dar și scumpirile la utilități. Nici chiar scăderea vânzărilor nu pare să influențeze decizia procesatorilor. Frumosu vorbește de o reducere semnificativă a vânzărilor de produse alimentare în acest an cu 10-12% (nivel consemnat de altfel și în perioada similară din 2010), sectoarele cele mai afectate fiind carnea cu un recul de până la 15% și lactatele – scădere de circa 15%. În cazul pâinii, vânzările s-au micșorat cu 7-8%, mai afirmă Frumosu.

Şi Aurel Popescu, președintele Patronatului din Industria de Morărit și Panificație Rompan, este de părere că nu trebuie să ne așteptăm la ieftinirea pâinii în perioada următoare. „Din punctul meu de vedere, preţul pâinii nu ar trebui nici să scadă, nici să crească în perioada care urmează, însă piaţa este cea care dictează nivelul la care acest produs ajunge să fie achiziţionat“’, a declarat Aurel Popescu. El recunoaște că într-adevăr prețul grâului s-a redus de la 12.000 lei vechi pe kilogram, în toamna anului trecut, la circa 8.500 lei vechi la poarta unităţilor de morărit, dar și costurile de producţie ale brutarilor s-au mărit, odată cu scumpirea gazelor și a curentului electric. Așa că mulți vor încerca să-și acopere pierderile din ultima perioadă și vor menține prețurile la nivelul actual.

Grâu 2005-2011
(vezi tabel in revista tiparita, pe baza de abonament)

Comerţul cu grâu
(vezi tabel in revista tiparita, pe baza de abonament)

Creşte cererea la carnea de porc

După ce ani buni crescătorii de porci s-au luptat cu o scădere a cererii, dar și cu lipsa subvențiilor, situația pare să se fi redresat în acest an. Cel puțin în ceea ce privește cererea, despre care Tudora Stanca, directorul executiv al Patronatului Român al Cărnii de Porc, susține că a înregistrat o creștere de 10% în acest an față de 2010. Semne bune ar putea veni și dinspre Bruxelles sau cel puțin așa speră crescătorii. O delegație de experți va veni în septembrie în România să vadă dacă sectorul de creștere a porcilor respectă normele UE. Deși în țara noastră nu a mai fost depistat niciun focar de pestă porcină de circa trei ani, UE nu permite încă accesul pe piața europeană a livrărilor autohtone de carne și porci vii.

Nu la fel de bune sunt veștile în ceea ce privește prețurile. Stanca susține că de două luni acestea se mențin la același nivel, la momentul actual prețul cu care este achiziționat kilogramul de carne în carcasă fiind de 5-5,8 lei la poarta fermei, adică aproape jumătate din nivelul din 2004, de exemplu. Un preț mic, care nu permite însă acoperirea costurilor de producție. Acesta este și motivul pentru care în ultima vreme au dispărut de pe piață mulți producători, printre care și unii cunoscuți. Evoluția se vede și în statisticile de la Ministerul Agriculturii.

Dacă în anul 2005 efectivele de porcine se ridicau la 5,1 milioane de capete, în 2010 atingeau 4,1 milioane de animale. În atare condiții, nu mai miră pe nimeni faptul că principalul produs agroalimentar importat de România este tocmai carnea de porc. Anul trecut importurile au depășit 350 milioane de euro, cantități provenite aproape în totalitate din țările UE.

Producţie mai mare la carnea de pasăre

După scăderea consumului de carne de pasăre cu circa 20% de anul trecut, crescătorii ar trebui să se declare mulțumiți de faptul că în 2011 cererea se menține constantă, adică la nivelul din 2010. La fel și prețurile. De altfel, de vreo doi acestea sunt constante, după cum  susține Ilie Van, președintele Uniunii Crescătorilor de Păsări din România. În prezent, prețul de livrare pentru kilogramul de carne în carcasă se ridică la 6,2-6,6 lei. Față de aceeași perioadă a anului trecut, a crescut însă producția – circa 2.000 de tone – pe fondul reducerii ușoare a importurilor. Un lucru bun pentru unul dintre cele mai dinamice sectoare ale industriei alimentare locale, care a atras investiții de sute de milioane de euro în ultimii ani.

Pondere de 33% a alimentelor în coşul de consum

Ponderea alimentelor în coşul de consum este de 33%, cea mai ridicată comparativ cu alte şapte state foste comuniste, potrivit datelor BNR. România înregistra în luna mai, de exemplu, a doua cea mai mare creștere de prețuri la alimente din regiune, după Bulgaria.

În același timp, potrivit datelor Eurostat, preţurile la alimente în România au crescut, în medie, cu 12% din iulie 2008 până în iulie 2011. Aceasta reprezintă una dintre cele mai puternice creșteri de prețuri din Uniunea Europeană, unde media în perioada menționată a fost de circa 5%.

Ioana GUŢE

În ultimul deceniu, populaţia mondială a fost obişnuită cu stabilitatea producţiei agricole. Problemele legate de nivelul acesteia din anumite regiuni ale lumii au fost reechilibrate de creşterea producţiei în alte regiuni. Într-o anumită parte a lumii este uşor să susţii că rezervele alimentare sunt inutile atât timp cât tu eşti gata să exporţi ca urmare a stocurilor excedentare.

O relaţie greu de definit

În acest an seceta din estul Europei şi vremea ploioasă din SUA au determinat actorii implicaţi pe pieţele produselor agricole să anticipeze o reducere a stocurilor şi o creştere a preţurilor. Există de mai bine de trei ani un scenariu similar, cu mari extreme, care a condus la creşterea fulminantă a preţurilor produselor agricole, antrenând embargouri la export, revolte şi creşterea în lume a numărului de persoane care suferă din cauza foamei.

Variaţia producţiilor, observată după anul 2006, este rezultatul forţelor naturale sau al schimbărilor climatice? Este probabil foarte mult să atribuim aceste evenimente precise unei cauze sau alteia.

Ceea ce trebuie să ştim este faptul că există în trecutul nostru decenii (cum a fost cel cuprins între 1996 şi 2006, care a cunoscut puţine probleme legate de nivelul producţiilor agricole) şi perioade cum a fost aceea cuprinsă între 1930-1940, când producţia nu era stabilă. Schimbările climatice, spunem noi, duc la creşterea potenţialului variabilităţii şi antrenează modificări în zonele de producţie agricolă de pe glob.

Rezervele publice

Oricare ar fi problemele producţiilor agricole neregulate, politica corectă de protejare a producătorilor şi consumatorilor rămâne aceeaşi: rezervele (stocurile).

Seceta din Rusia şi vremea umedă din SUA au dus la creşterea preţurilor produselor agricole. Astăzi din ce în ce mai mulţi formatori de opinie vorbesc de constituirea de rezerve. Este din ce în ce mai evident că structurile comerciale nu pot fi incitate să deţină rezerve, iar în acelaşi timp producţia agricolă mondială nu este suficientă pentru a răspunde cererii în creştere. De aceea este nevoie de rezerve publice.

Cercetarea agricolă continuă să contribuie la creşterea nivelului randamentelor, însă noi trebuie să utilizăm anii cu supraproducţie pentru a crea rezerve care să fie suficient de mari şi care să poată contracara problemele ce pot apărea în anumite zone mari exportatoare. Prezenţa rezervelor poate duce la stabilizarea pieţelor în anii cu producţie adecvată, dar acestea trebuie să fie corelate cu instrumente care să împiedice distorsionarea pieţelor în perioadele sau când producţia este insuficientă.

Este evident că rezervele pot proteja consumatorii, dar şi agricultorii consideră că prezenţa rezervelor le poate da posibilitatea să obţină un preţ corect pentru recoltele lor.

Se spune că rezervele reprezintă o consolă a pieţei, ceea ce se traduce prin menţinerea unui preţ inferior costului de producţie. Cu o politică a stocurilor prost administrată putem vorbi despre acest lucru.

Pentru a da garanţii consumatorilor, rezervele trebuie să fie suficient de mari pentru a-i proteja împotriva marilor fluctuaţii de preţ. Programul de rezervă publică trebuie să fie suficient de credibil pentru a reduce la minim perturbaţiile schimburilor internaţionale, prin impunerea unor restricţii comerciale şi a unei restricţii asupra previziunilor realizate de către ţările exportatoare şi importatoare. Pentru a fi corecţi cu agricultorii, preţul trebuie să fie suficient de mare pentru ca ei să câştige cea mai mare parte a venitului lor de pe piaţă.

Dr. ing. Cătălin ROŞCULETE

În judeţul Galaţi există 3.700 ha luciu de apă şi numai patru amenajări piscicole în deplină capacitate de producţie. Acestea sunt: Lozova, Mălina, Şovârca, Maţa – Rădeanu. Din păcate, cea mai mare suprafaţă a luciului de apă nu este folosită. Spre exemplu, lacul Brateş, care de departe cuprinde mai mult de 60% din întreaga suprafaţă, nu este concesionat. Exploatarea lui este lăsată pe seama pescuitului sălbatic. Producţia piscicolă din acest an nu este prea grozavă: ceva mai mică de 500 tone, adică mai puţin de 1 kg pe locuitor.

„Anul 2010 a fost fatidic pentru acvacultura gălăţeană, ne-a declarat ing. Vasile Bocăneală, şeful Filialei Moldova a ANPA. Inundaţiile din vară au afectat toate amenajările piscicole de pe Prut şi Siret, apele infiltrându-se în spaţiile protejate, producând eroziunea digurilor, degradarea unor lucrări de artă sau ale echipamentelor.”

În ceea ce priveşte braconajul, fenomenul este ţinut sub control. În urma acţiunilor de inspecţie şi control efectuate de inspectorii ANPA, s-au constatat unele contravenţii şi infracţiuni la legea privind pescuitul şi acvacultura, mai ales la persoanele fizice. Din cauza sărăciei, oamenii sunt tentaţi să încalce legea pentru o coadă de peşte.

(M.M.)

„Dacă anul trecut obţineam o producţie de 6,3 milioane de hectolitri, în 2010 nu ne apropiem nici măcar de media anuală, de 5,5 milioane hectolitri, estimată de către reprezentanţii din sector, prin septembrie, la începutul culesului. De atunci însă au mai căzut multe ploi care au împiedicat intrarea la timp în vie. Asta în condiţiile în care, pe fondul unui atac puternic de boli cauzat tot de ploi dar şi de secetă, suprafeţe însemnate erau deja compromise. Aşa se face că producţia de vin scade anul acesta cu aproape 20%. Un exemplu care ne arată că lucrurile pot sta şi mai rău este cel din 2005 când, din cauza secetei, producţia naţională de vin a atins în jur de 2,5 milioane hectolitri“. Afirmaţia îi aparţine directorului general al Patronatului Naţional Vie–Vin, domnul Ovidiu Gheorghe.

Şi totuşi, calitatea este satisfăcătoare

„În principiu, când facem o estimare nu ar trebui să ne raportăm la anul 2009 pentru că acesta a fost unul foarte bun pentru viticultură“, susţine liderul patronatului. De la el aflăm că, de regulă, în România producţia medie anuală este de 5,5 milioane hectolitri, dar anul acesta este mai mică ca urmare a factorilor climatici. Deşi în asemenea condiţii nu doar producţia ci şi calitatea poate avea mult de suferit, anul acesta majoritatea producătorilor care sunt prezenţi pe piaţă şi produc struguri în vederea obţinerii de vin au făcut tratamente şi au o producţie bună din acest punct de vedere.

„Anul 2010 nu este unul spectaculos, cum au fost anii 2000 sau 2008, dar calitatea vinurilor este satisfăcătoare acolo unde producătorii au aplicat tratamentele necesare. Datorită acestora, cheltuielile de producţie au înregistrat o creştere de 30% până la 50%“, mai spune reprezentantul Patronatului.

Reconversia este un succes

În urma discuţiilor purtate cu Comisia Europeană asupra reformei din sectorul Vie–Vin, suma alocată anual României din 2009 până în 2013 inclusiv este de 42,1 milioane de euro. Programul se pare că funcţionează cel mai bine dintre cele destinate agriculturii. Asta pentru că anual această sumă se cheltuieşte, ba chiar numărul de cereri depuse depăşeşte plafonul alocat ţării noastre. Mai mult, când vine vorba de măsura de reconversie a plantaţiilor viticole, producătorii cu experienţă spun că accesarea acesteia nu este deloc dificilă.

„Anual, prin acest program sunt plantate circa 3.500 – 4.000 ha, iar beneficiarii nu sunt doar producătorii mari, ci şi aceia cu 5 – 10 ha, care vor să pătrundă pe piaţa vinului“, ne mai spune Ovidiu Gheorghe. În ultima perioadă, prin programul de reconversie–restructurare şi acolo unde pedoclimatul permite se pune accent pe cultivarea soiurilor din care se obţin vinuri roşii, asta în condiţiile în care 65% din suprafaţa cultivată acum în România este ocupată cu soiuri din care se obţin vinuri albe.

Valentina ŞOIMU

Date generale

- Situată în partea sudică a Europei, teritoriul având o zonă continentală, una peninsulară şi alta insulară.
- Clima, în partea dinspre continent, este continentală, cu influenţe mediteraneene, iar în cea peninsulară şi insulară este mediteraneeană, cu ierni blânde şi ploioase şi cu veri călduroase şi secetoase.
- Suprafaţa totală – 29,4 mil. ha.
- Teren agricol – 14,7 mil. ha (49,96% din totalul suprafeţei).
- Teren arabil – 7,7 mil. ha (26, 41% din totalul suprafeţei).
- Pajişti – 4,3 mil. ha.
- Păduri – 9 mil. ha (34% din suprafaţa totală).
- Populaţia totală – 58,14 mil.
- Populaţia activă agricolă –1 mil. (5% din populaţia activă).
- Italia este al doilea producător de fructe din lume şi unul dintre cei mai importanţi producători de legume şi cereale.

Structura exploataţiilor agricole

- Baza agriculturii italiene o reprezintă exploataţiile agricole familiale, care deţin ponderea cea mai importantă. Din punctul de vedere al suprafeţelor de teren arabil pe care îl au, se deosebesc:

- exploataţii mici < 10 ha.                    
- mijlocii = 10-20 ha.
- mari > 20 ha.

Cooperativele – un salt impresionant

Cooperarea agricolă are o tradiţie îndelungată şi se află în continuă perfecţionare. În ultimii 50 de ani, numărul cooperativelor a crescut de la 2.000 la 20.000. Cele mai multe sunt localizate în nordul ţării, unde se concentrează suprafeţele agricole cele mai importante din Italia. Dotarea tehnică este foarte bună. Există posibilitatea de a achiziţiona maşini agricole noi, prin preluarea celor vechi şi achitarea unei sume de bani.

Obiective majore

- realizarea unei agriculturi care să ofere o protecţie a mediului şi a conservării acestuia;

- continuarea programelor de susţinere a cooperaţiei sub toate formele, ca soluţie superioară de organizare a exploataţiilor agricole;

- continuarea susţinerii financiare a exploataţiilor agricole şi a cooperativelor pentru evitarea falimentului acestora şi a fenomenelor sociale neprevăzute.

Rolul statului

- În ultima perioadă, statul a intervenit şi intervine pentru consolidarea unei agriculturi organice şi pentru salvarea şi conservarea mediului rural. Statul acordă credite subvenţionate, ajutoarele fiind mai mari în sud.

- În contextul măsurilor care însoţesc reforma Politicii Agricole Comunitare (CAP) prin reglementarea 1078/1992, se acordă un ajutor direct către fermieri, care serveşte la introducerea sau menţinerea metodelor de producţie agricolă compatibile cu necesitatea protecţiei mediului şi conservării naturii.

Prof. univ. dr. Ioan ALECU

În mod tradiţional, prin îngrăşământ natural se înţelege gunoi de grajd lăsat să putrezească circa doi ani. Această soluţie „tradiţională“, în afara neajunsurilor privind mirosul şi infestarea solului cu partea lichidă a dejecţiilor, a microbilor purtaţi de muşte şi a aspectului neplăcut, se dovedeşte a nu fi cea mai eficientă. Din punct de vedere nutriţional pentru sol, compostul realizat prin fermentarea aerobă a dejecţiilor animale amestecate cu resturi vegetale (paie, crengi tocate, corzi de viţă-de-vie, coceni etc.) este cu mult superior gunoiului de grajd putrezit anaerob.

În afară de faptul că acest compost este un bun nutrient, care asigură o producţie mare şi de calitate „bio“, solul îngrăşat cu compost capătă calităţi mult superioare celui îngrăşat cu fertilizatori de sinteză (care se dizolvă uşor în apă, ajung în pânza freatică şi apoi în alimentaţia noastră).

Avantajele folosirii compostului

- Se elimină mirosurile neplăcute, sursele de răspândire a microbilor şi infestarea solului, a apei şi a aerului;
- Solul îmbunătăţit cu compost devine mai afânat şi mai penetrant. Astfel, în cazul ploilor abundente, acest sol absoarbe o mare cantitate de apă, în timp ce alte soluri se comportă ca un acoperiş de tablă, facilitând inundaţiile;
- Capacitatea solului de a „respira“ creşte până la 40%;
- Se pot crea soluri fertile pe terenuri complet nefertile;
- Producătorii de compost pot realiza diverse reţete de pământ de flori pe care să-l vândă în pungi de plastic în supermagazine, realizând astfel profituri importante;
- În cazul producerii unor cantităţi mari se poate avea în vedere exportul către ţările sărace în pământ fertil, cu zone deşertice extinse.

Firma Backhus GmbH din Germania produce o gamă largă de echipamente pentru producerea compostului, inclusiv de mici dimensiuni, existând câte o soluţie pentru fiecare caz în parte. Maşinile de dimensiuni mai mari se pot folosi atât pentru gestionarea deşeurilor municipale, pentru producerea compostului utilizabil în agricultură, cât şi pentru regenerarea solurilor poluate.

Maşina din imagine va fi expusă la INDAGRA FARM, în perioada 10-14 noiembrie. Detalii veţi putea primi în pavilionul 16, standul 44.

Constantin Geangu, C Geangu Consulting SRL 0745 069 362

Ca şi în alţi ani, oferta de pomi şi arbuşti din producţia autohtonă este mare. Asta începând cu noile creaţii de material horticol şi sfârşind cu valoarea lui biologică de excepţie. Foarte curând vor apărea pe piaţă primii puieţi de pomi şi arbuşti.

Unele firme se întrec în a se lăuda cu oferte străine ademenitoare, dar sfatul practicienilor este să dăm crezare creaţiilor autohtone. Institutul de cercetări de la Mărăcineni-Piteşti pune la dispoziţia fermierilor şi populaţiei soiuri care în multe privinţe depăşesc performanţele celor importaţi, fie şi prin faptul că se adaptează perfect condiţiilor specifice României.

La fel de importantă este oferta staţiunilor de cercetare pomicolă. Spre exemplificare, Staţiunea din Cluj oferă material săditor obţinut prin înmulţire in vitro. Nu departe de aici, la Ciumbrud, în apropiere de Aiud, ferma familială Bakk Emeric, tel. 0722.672.725, oferă material săditor începând cu puieţi de pomi, arbuşti fructiferi şi cu deosebire floricoli ce se constituie în unicate pe plan naţional. Practic, asemenea oferte naţionale sunt aproape în toate judeţele şi este o mare greşeală să se apeleze la importuri, care adesea nu au certificare autorizată.

(L.D.)

Aceasta este deviza producătorilor români de prune care folosesc cea mai mare parte din producţie pentru distilare, deşi efectele consumului de fructe deshidratate sunt poate la fel sau chiar mai benefice decât cel de ţuică. Puţini sunt însă cei care se mai încumetă astăzi să se apuce de o asemenea afacere, când piaţa e plină cu perje frumos ambalate aduse de prin Serbia, Turcia, Republica Moldova… Noi am rămas cât se poate de în urmă şi la acest capitol. Din câte ştim, în România nu mai există nicio unitate de procesare în adevăratul sens al cuvântului.

Un produs aflat în declin

Un centru consacrat pentru producerea prunelor uscate este Sâmbureştiul, unde mai există încă familii cu câte două uscătoare care împreună produc undeva la 7-8 tone, deşi la nivelul unei astfel de comune s-ar putea obţine sute de tone. Renumite erau cândva şi Boţeşti, Topoloveni, Curtea de Argeş. Ciomăgeşti de Argeş a fost un alt centru important. Aici activa unul dintre cei mai mari producători de după ‘90. Avea, în urmă cu ceva ani, o bază materială puternică şi două uscătoare care atingeau 1,5 t/şarjă, fapt ce îi permitea să achiziţioneze prune atât de la producători cât şi de la unităţile de stat. Făcea cândva export în Anglia şi Italia. Acum însă, pentru că nu mai poate trimite nimic în afară, procesează doar producţia proprie. O explicaţie a acestei situaţii ar fi aceea că cei care au negociat contingentele de export cu UE nici măcar nu au prins ca sortiment producţia de prune uscate.

La baza renunţării stau soiurile depăşite

Unul dintre puţinii care se mai ocupă de uscarea prunelor este domnul Olteanu Aurelian. Economist de profesie, domnia sa a lucrat 25 de ani în cercetare, la Institutul Pomicol de la Mărăcineni, iar din 2005 a venit la Institutul de Biotehnologii Horticole de la Ştefăneşti, Argeş. Horticultura este a doua sa profesie, pe care a moştenit-o de la bunici, alături de cele 1,5 ha de livezi de prun situate în Sâmbureşti, judeţul Olt.

De la dumnealui aflăm că de ani şi ani de zile soiurile de prune pentru deshidratare sunt aceleaşi. Cel mai apreciat pentru uscare şi industrializare rămâne d‘Agen, care stă bine la conţinutul de zahăr şi la randament, dar este depăşit din punct de vedere comercial. „La noi cercetarea s-a axat pe soiurile de masă însă ca urmare a conţinutului redus de zahăr acestea nu se pretează pentru deshidratare“, ne spune producătorul.

Costuri mari, profit mic

Producătorul din Sâmbureşti este de părere că prunele uscate nu mai reprezintă o activitate din care se poate trăi şi asta din cauza costurilor de producţie care sunt din ce în ce mai mari, în special cu lucrările tehnologice şi lemnul, obligatoriu esenţă tare, folosit la instalaţia de deshidratare. Domnul Olteanu procesează cam 10 tone din care, la un randament de 1:3, mai rămâne în urma deshidratării cu circa 3 tone. Le vinde în special în Ardeal, dar şi în Muntenia şi Teleorman, la clienţii pe care şi i-a format în timp şi care le vând mai departe în magazinele proprii.

În ceea ce priveşte preţul de valorificare, în raport cu majoritatea produselor alimentare, la prune acesta a scăzut considerabil. Se vinde cu 1,2 €, din care 0,80 € sunt costurile de producţie la kg. Procedeul de obţinere a acestora este greoi pentru că uscătoarele, făcute de producători, nu sunt cele mai performante. Dacă ar fi să le calibreze şi să le ambaleze aproape că nu ar mai rămâne cu nimic, pentru că acestea sunt operaţii mult prea costisitoare. Aşa se face că românii vând vrac şi la preţuri mici. Spre deosebire de noi, producătorii din Republica Moldova, de exemplu, au avantajul unor costuri de producţie mai scăzute, în special cu forţa de lucru dar şi cu energia folosită. În plus, ei aduc prune în România fără să plătească niciun fel de taxe vamale. Prunelor noastre le mai fac concurenţă cele din Serbia şi Turcia, care, deşi ajung pe pieţele din România frumos ambalate, lasă mult de dorit când vine vorba de gust.

Valentina ŞOIMU

Apel al fermierilor  europeni

Asociaţia Biotehnologică a Fermierilor din întreaga Europă solicită libertatea de a alege între agricultura tradiţională, cea organică şi cea biotehnologică. Fermierii trebuie să aibă acces la instrumente tehnologice de ultimă generaţie pentru a face faţă provocărilor legate de producţia alimentară durabilă cu care se confruntă Europa. Facem apel la Comisia Europeană şi la Parlamentul European pentru a ne permite să devenim mai competitivi şi mai viabili. Administraţiile naţionale trebuie, de asemenea, să ofere un sprijin politic şi public semnificativ pentru a ne întări capacitatea de a îndeplini aşteptările actuale şi viitoare în ceea ce priveşte productivitatea agricolă.

Inovaţia este esenţială pentru sprijinirea unei agriculturi competitive în UE. Trăim în vremuri marcate de provocări globale fără precedent, mulţi fermieri fiind afectaţi de scăderea preţurilor de vânzare şi creşterea preţurilor factorilor de intrare (îngrăşăminte, energie şi alte input-uri). UE trebuie să-şi ajute fermierii să rămână competitivi şi să hrănească europenii la preţuri rezonabile. De asemenea, UE ar trebui să sprijine – nu să blocheze – accesul la inovaţie, inclusiv la biotehnologia verde, care în alte regiuni este utilizată cu succes de mai bine de un deceniu.

Culturile modificate genetic oferă o serie de avantaje importante în ceea ce priveşte producţia şi mediul. Un raport recent a demonstrat că producţia de soia, porumb şi bumbac modificate genetic este cu 20%, 7%, respectiv cu 15% mai mare decât în cazul soiurilor nemodificate genetic. O producţie mai mare înseamnă utilizarea unor suprafeţe mai mici de teren pentru producţia alimentară.

Fermierii din UE pot gestiona coexistenţa culturilor modificate genetic şi a celor nemodificate genetic. Fermierii din unele ţări din UE – Germania, Spania, Republica Cehă, Polonia, România, Slovacia şi Portugalia – au avut ocazia de a experimenta avantajele biotehnologiei verzi şi au experienţă directă în gestionarea coexistenţei culturilor modificate genetic şi a celor nemodificate genetic.

Agricultura din UE rămâne în urmă faţă de alte părţi ale lumii. Zeci de rapoarte din partea unor organisme publice comunitare şi naţionale recunoscute atestă siguranţa şi utilitatea culturilor biotehnologice. În 2008, 13,3 milioane de fermieri din întreaga lume au cultivat 134 milioane de hectare de plante biotehnologice în 25 de ţări. Cât timp ne vor lipsi liderii europeni de posibilitatea de a face acelaşi lucru?

Multor fermieri europeni încă nu li se permite să cultive soiuri biotehnologice; în cel mai fericit caz, accesul este limitat la un unic soi obţinut prin biotehnologie verde, autorizat în UE. Această situaţie ipocrită înseamnă că europenii importă din ce în ce mai multe organisme modificate genetic din afara UE, fermierii noştri îşi pierd competitivitatea globală şi suntem din ce în ce mai puţin în măsură să răspundem noilor cerinţe de durabilitate a mediului pentru agricultură. Aceasta nu are sens nici din punct de vedere ecologic, nici din punct de vedere economic.

Europa a fost dintotdeauna un motor al agriculturii. Odată cu criza ecologică şi economică, schimbarea din instituţiile Uniunii Europene oferă acestui continent o şansă unică de a-şi realinia politica în favoarea unei agriculturi durabile şi competitive, care să nu întoarcă spatele inovaţiei şi tehnologiei într-un ceas în care acestea sunt imperios necesare. Facem un apel insistent la noua generaţie de lideri europeni: investiţi în viitorul agriculturii noastre şi lăsaţi-ne să utilizăm instrumentele necesare pentru a ne îndeplini misiunea.

Prin urmare, facem apel la liderii UE şi naţionali să adopte măsuri urgente pentru:

• Apărarea, în toate ţările europene, a principiului libertăţii fermierilor de a-şi alege propriile culturi.

• Ridicarea imediată a interdicţiilor privind utilizarea plantelor modificate genetic în întreaga Europă, deoarece acestea nu au nicio bază ştiinţifică şi nu sunt justificate nici în legislaţie.

• Accelerarea procesării şi aprobării cererilor depuse cu privire la noile produse modificate genetic în Uniunea Europeană şi acordarea accesului la instrumentele pe care fermierii din multe alte părţi ale lumii le utilizează de mulţi ani.

• Asigurarea unei dezbateri reale şi deschise pe marginea viitorului politicii agricole pentru Europa, care să aibă la bază realitatea ştiinţifică şi economică, nu diverse poziţii politice, şi care să nu ignore rolul crucial pe care l-ar putea juca biotehnologia plantelor.

Dr. Nicolae HRISTEA, director executiv
Asociaţia Profesională AgroBiotechRom

Da! Este foarte probabil ca ai noştri guvernanţi să le ofere supuşilor în această toamnă ultima raţie de zahăr românesc. Ajunşi în pragul disperării economice, cultivatorii susţin că renunţă definitiv la această cultură. Iar dacă ei nu vor produce, vor capitula şi puţinele fabrici de zahăr aflate în funcţiune.

Care este motivaţia?

În primul rând, batjocura de care au parte aceşti oameni din partea guvernanţilor şi nu numai. Se pare că sforile ar fi trase de marile companii transnaţionale care au acaparat piaţa zahărului în Uniunea Europeană. Cu sprijinul lor (ne)dezinteresat, foarte curând România va rămâne până şi fără licenţa intercomunitară care îi permitea importul de zahăr brut fără taxă vamală.

La un deficit total de peste 400.000 tone zahăr rafinat, României i s-a acordat în 2010 o licenţă de import de numai 80.000 tone. Restul putem să-l cumpărăm de pe piaţa liberă extracomunitară. Adică din ţările mari producătoare, unde nu mai avem cum să pătrundem fără aprobarea şi şpaga pretinsă de „mafia albă“. Dacă am încerca să-i înfruntăm, nu am face decât să ne falimentăm cu propria mână. A importa astăzi zahăr brut pe această filieră ar însemna să ridicăm la 7 lei preţul kilogramului de zahăr la consumator, ceea ce este de neînchipuit.

Aşa stând lucrurile, nu ne rămâne decât să închidem fabricile şi să importăm zahăr rafinat. De unde?

Exact din ţările comunitare, care fie produc excedentar, fie prin intervenţiile „catolice“ la Înalta Poartă a Bruxelles-ului au un regim preferenţial la obţinerea licenţelor pentru importul de zahăr brut extracomunitar. Adică exact de acolo de unde aduceam şi noi până în 2009, când beneficiam de o clauză specială din partea Uniunii Europene.

Cântul de pe urmă al Lebedei

Întristată de durerea celor mulţi, Lebăda şi-a mutat cuibul şi cântul în lanurile cultivatorilor de zahăr. Ea presimte dezastrul dezrădăcinării şi a început să cânte prohodul dinaintea înhumării. S-ar putea să se întâmple încă din primăvară.

Mihai Dimitriu, directorul executiv al Federaţiei Cultivatorilor de Sfeclă din România, încearcă temerea că fermierii români vor renunţa definitiv la această cultură. Asta după ce străbunii şi părinţii lor au reuşit să-şi asigure subzistenţa timp de 130 ani pe seama acestei culturi. În anii ‘30, ei cultivau deja peste 25.000 ha, aprovizionând la capacitate maximă cele 13 fabrici de zahăr existente pe teritoriul României. Perioada lor de glorie avea să fie atinsă în anii ‘70-’80, când cultura a fost extinsă la 250.000 ha, iar producţia totală de sfeclă la 6,9 milioane tone. A fost o perioadă de muncă extrem de grea, dar în acele vremuri cele 33 de fabrici asigurau în totalitate consumul intern, ţintuit şi astăzi la 500.000 tone zahăr rafinat pe an.

După 1990, în marea lor majoritate aceste fabrici se dezvăluie privirii ca nişte relicve industriale atât de stranii, încât nu pot fi folosite nici ca obiecte de muzeu. Astăzi se mai află în funcţiune doar 8 fabrici, dintre care trei mai procesează zahăr din sfeclă. Cota lor de producţie pentru 2010 este fixată la 105.000 tone zahăr alb şi există şanse reale ca ea să fie depăşită datorită recoltelor bune prognozate de cultivatori. Este puţin totuşi, în comparaţie cu cererea pieţei. Dacă până mai ieri evoluţiile de pe piaţa cultivatorilor erau mai mult decât încurajatoare, astăzi avem în faţă colapsul.

Facilităţi legale

1. Sprijin la cultura sfeclei de zahăr în anul 1009:

Sprijin din fonduri europene, conform H.G. 1211/2009

– 71,12 euro/ha – plata unică pe suprafaţă;
– 186,76 euro/ha (142,12 = 44,64), plăţi naţionale complementare decuplate de producţie;
– 165,89 euro/ha – plata separată pentru zahăr.
Total = 423,77 euro/ha
423,77 x 4,218 (cursul euro) = 1788,309 lei

2. Sprijin la cultura sfeclei de zahăr în anul 2010 (estimat):

Sprijin din fonduri europene
– 83,17 euro/ha – plata unică pe suprafaţă (FEGA);
– 189,5 euro/ha – plata separată pentru zahăr (FEGA).

Pierdem o mare şansă

Organizaţiile care activează în sectorul zahărului au reuşit să facă din sfeclă una dintre cele mai rentabile culturi. S-a început cu asocierea producătorilor, ajungându-se la nivelul ţării ca suprafaţa medie a unei exploataţii să depăşească 17 ha. A urmat apoi sprijinul financiar substanţial primit din partea statului şi Uniunii Europene, care în 2009 ar fi trebuit să ajungă la aproape 424 euro/ha. Această schemă de sprijin cuprindea 71,12 euro/ha, plata unică pe suprafaţă, la care se adaugă 186,76 euro/ha plăţi naţionale complementare, decuplate de producţie. Fapt este că, pe lângă subvenţia europeană pe suprafaţă, cultivatorilor li s-a promis un sprijin bugetar de 30 lei/tonă, ceea ce la un randament de 40 tone, cât s-a obţinut în 2009, revenea o subvenţie de 12.000 lei/ha.

Din motive care la prima vedere s-ar părea că ţin de birocraţie, cultivatorii nu au încasat această ultimă subvenţie şi, după cum decurg ostilităţile, nu au nicio şansă s-o primească.

Această ultimă batjocură, cum o numesc ei, este cea care a umplut paharul amărăciunii într-atât încât sunt decişi să abandoneze, începând cu 2011, cultivarea sfeclei.

Cum şi de ce s-a ajuns la acest conflict economic, în umărul viitor al analizei revistei noastre.

Iosif POP

A fost odată ca niciodată o industrie bine dezvoltată de creştere a porcului în România, cu mulţi fermieri. Astăzi nu mai este cazul. Am putea relua încă o dată motivele pentru care industria a ajuns la un astfel de minim, însă poate este mai util să ne concentrăm asupra situaţiei prezente şi a posibilităţilor viitoare.

Preţul, sub costul de producţie

De la începutul anului, crescătorii români au pierdut bani din cauza preţului de vânzare ce a scăzut sub limita costului de producţie.

Într-o astfel de situaţie critică, potenţată şi de lipsa totală a subvenţiei, o parte din fermieri, şi aşa puţini, au fost nevoiţi să lichideze efectivele de animale. Interesant de observat este faptul că la fel s-a întâmplat şi cu fermieri din alte ţări UE pe parcursul anilor 2008, 2009, şi în acest an efectivul de animale la nivel comunitar scăzând cu aproximativ 8%. Probabil ca o consecinţă, cei care au rezistat acestei perioade resimt, începând cu luna mai, o revigorare a preţului de vânzare a porcului în viu, respectiv carcasă. Acest lucru demonstrează încă o dată ciclicitatea în industria de creştere a porcului. Această ciclicitate este influenţată de faptul că în momentele profitabile investitorii sunt atraşi de sector şi, investind, cresc oferta, iar ca un mecanism invers proporţional preţul scade, uneori chiar sub costul de producţie, generând pierderi şi forţând unele afaceri spre insolvenţă – în acest moment cererea va excede oferta, iar preţul de vânzare va creşte iar (vezi grafic).

În ultimul timp, durata unui ciclu a scăzut, atingând extrema maximă şi minimă pe parcursul a trei ani.

Vindem cel mai ieftin porc din Europa

De observat că cererea populaţiei pentru carne nu a crescut, însă interesul procesatorilor autohtoni faţă de porcul românesc, da. Aceasta se datorează creşterii semnificative a preţului la carnea din import (cauzată de scăderea şeptelului de animale din UE), evoluţiei cursului valutar, dar şi faptului că producătorii români vând, în prezent, cel mai ieftin porc din Uniunea Europeană.

Pe termen scurt, considerând sezonul estival, este de aşteptat ca preţul de vânzare să nu scadă, iar costul de producţie să se micşoreze odată cu utilizarea în hrana animalelor a cerealelor din recolta 2010; astfel, fermierii vor putea beneficia de oportunitatea de recuperare a pierderilor suferite în prima jumătate a anului.

În căutarea unor scheme de subvenţionare

Statul poate, de asemenea, pune umărul la revigorarea industriei printr-o subvenţionare cu efect urmărit. Este adevărat că nu mai avem voie să subvenţionăm în mod direct sectorul, pentru a respecta principiul de liberă concurenţă (deşi noi nu avem permisiunea să exportăm carne de porc românească), însă sunt state care au găsit soluţii. Avem exemplul Irlandei, care tocmai a lansat o schemă de subvenţionare pentru bunăstarea animalelor în valoare de 29 milioane de euro. „Lansarea acestei scheme de ajutorare reflectă importanţa continuă pe care guvernul irlandez o acordă bunăstării animalelor din fermele noastre şi conformării tehnologiilor de creştere la standardele UE“, a declarat Brendan Smith, ministrul agriculturii din Irlanda. (sursa: www.thepigsite.com)

Un sistem asemănător de subvenţionare funcţionează şi în Ungaria. Germania, cel mai mare producător de porc european, sprijină, de asemenea, sectorul, oferind o subvenţie de 700 euro/ha crescătorilor care au în proprietate şi teren agricol.

Cu potenţialul României în agricultură, pare de neimaginat ca finalul poveştii porcului să nu fie ca în povestea „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi“. Dar potenţialul în sine nu ţine loc facturii care trebuie plătită!

Involuţia efectivelor de porcine

La finele anului 1935, pe actualul teritoriu al României, erau înregistraţi peste 4 milioane de porci, din care 600.000 scroafe şi 1 milion de purcei. Cea mai mare încărcătură se înregistra în regiunea Timiş – Torontal, unde se creşteau peste 217.000 porci, respectiv jumătate din efectivele existente în judeţele din Câmpia Dunării.

În perioada celui de-al II-lea Război Mondial asistam la o decimare a efectivelor, acestea scăzând la 1,6 milioane capete, iar refacerea lor a durat mai bine de opt ani. Perioada de vârf a existenţei acestei specii avea să fie atinsă în 1984-1989, când în România se creşteau peste 14 milioane de porci, concentraţi în special în complexe tip industrial, de înaltă productivitate şi eficienţă.

În România anului 2008 se mai creşteau doar 6 milioane capete, din care aproape 5 milioane în gospodăriile populaţiei.

 Cătălin LĂPUŞTE,
Director general Belcrin Development

Laptele este unul dintre principalele produse agricole ale Uniunii Europene: peste un milion de exploataţii produc anual 148 milioane de tone de lapte, cu o valoare aproximativă de 41 miliarde de euro, ceea ce reprezintă 14% din valoarea producţiei agricole europene. Peste 60% din carnea bovină produsă în Europa provine din creşterea animalelor pentru lapte. Uniunea Europeană este pe primul loc în producţia mondială de lapte (27%), înaintea Indiei (20%) şi a Statelor Unite (16%) şi cu mult înaintea Oceaniei (5%).

În Europa, în activitatea de prelucrare a laptelui sunt angajate peste 400.000 de persoane, rezultând o cifră de afaceri globală de ordinul a 120 miliarde de euro.

Laptele crud este utilizat, în principal, la fabricarea brânzeturilor, urmată de fabricarea untului şi de cea a laptelui pentru consum. În 2008, în producţia de brânzeturi se utiliza un procent de 46% din conţinutul proteic şi de 34% din materia grasă preluate din laptele colectat în UE-27; laptelui pentru consum îi corespundea un procent de 23% din conţinutul proteic şi de 13% din materia grasă, iar pentru unt se utiliza un procent de 32% din materia grasă.

Este de menţionat că, deşi producţia de unt necesită o cantitate mai mare de lapte decât producţia de alte sortimente, aceasta din urmă reprezintă pentru acest sector o piaţă de desfacere mai interesantă, deoarece permite valorificarea atât a proteinelor, cât şi a materiei grase din lapte.

Scurt istoric

Intrată în vigoare în 1968, organizarea comună a pieţei (OCP) în sectorul laptelui şi produselor lactate a fost una dintre primele opţiuni ale Politicii Agricole Comune (PAC). Ea a cunoscut numeroase reforme, cea mai radicală, în 1984, constând în introducerea cotelor de lapte pentru a remedia problema excedentelor structurale rezultate din dezechilibrele dintre cererea şi oferta de lapte şi de produse lactate.

În conformitate cu deciziile cuprinse în Agenda 2000, reforma din 2003 a început liberalizarea sectorului laptelui prin reducerea susţinerii preţurilor şi prin crearea de ajutoare directe la venituri. În 2007, în cadrul simplificării reglementărilor comunitare, Consiliul a integrat dispoziţiile referitoare la sectorul laptelui într-o viziune unică, acoperind totalitatea producţiilor agricole reglementate.

Energie

În aşteptarea majorării cererii de petrol, OPEC a menţinut actualele cote de extracţie, ceea ce a dus la creşterea preţului petrolului, acesta depăşind nivelul de 80 de USD/baril. Analiştii de pe piaţă avertizează că piaţa este supraevaluată şi că un preţ al petrolului brut, mai mare de 80 USD/baril, nu este durabil, având în vedere lipsa unor dovezi de ameliorare a pieţei.

Agricultură

Preţul produselor agricole a continuat să scadă pe parcursul lunii martie, în medie cu 1,5%, fiind a doua lună consecutiv în care aceste preţuri se găsesc pe o pantă descendentă.

Cea mai mare parte a preţurilor cerealelor, la nivel internaţional, au cunoscut scăderi în ultima lună, ca urmare a creşterii dolarului american şi a tendinţelor de scădere a fundamentelor de susţinere a pieţelor.

Studiind preţul grâului de consum de pe piaţa internaţională, a fost scoasă în evidenţă scăderea acestuia cu 8,5% faţă de preţul de la începutul acestui an, iar în cazul grâului dur se constată o scădere de 7,3% ca urmare a presiunii exercitate de o cerere scăzută a importurilor, de exporturile limitate şi de stocurile aflate în continuă creştere. Cu toate că se anunţă o scădere a producţiei de grâu, se estimează însă o creştere a stocurilor de la sfârşitul anului de piaţă 2010/11, comparativ cu stocurile din anul anterior.

Producţiile bune de porumb din 2009 şi previziunile privind majorarea suprafeţelor cultivate în 2010 au dus la creşterea presiunii asupra preţului, acesta situându-se în jurul a 162,9 USD/tonă, în primul trimestru al acestui an.

Piaţa oleaginoaselor a avut şi ea o tendinţă de scădere, ca urmare a recoltelor bune obţinute de statele din America de Sud. În acelaşi timp, preţul uleiului din soia a depăşit cu ¼ nivelul din anul precedent, ca urmare a creşterii cererii mondiale de energie.

Zootehnie

Îmbunătăţirea situaţiei economice mondiale a dus la creşterea preţurilor produselor animaliere din ultima lună. Preţul cărnii de bovine a crescut ca urmare a unei oferte mai reduse venite din partea Australiei, care s-a confruntat cu inundaţii de proporţii, ceea ce a îngreunat transportul mărfurilor. Preţul mondial al principalelor produse lactate de bază a cunoscut şi el o creştere substanţială în al doilea semestru al anului 2009, comparativ cu primul semestru. După luna decembrie, preţul a continuat să scadă, ca urmare a diminuăriii preţurilor în zona Oceaniei, dar se pare că s-a stabilizat pentru unt şi dă semne să se stabilizeze şi în cazul laptelui praf.

Previziuni monetare

Preocupările cu privire la deficitul Greciei au continuat să pună presiune puternic pe moneda europeană, care la data de 24 martie a atins cel mai mic nivel din ultimele 10 luni, fiind vorba de 1,33 USD.

Moneda europeană a început să se revigoreze odată cu anunţarea măsurilor de susţinere a Greciei, din cadrul Summit-ului european.

Ameliorarea condiţiilor din India şi perspectivele promiţătoare ale producţiei din Brazilia au dus la scăderea preţului zahărului. Piaţa mondială a zahărului rămâne în acest sezon cu un deficit de cca 10 milioane de tone, fiind cel de-al doilea an consecutiv în care se închide pe deficit. Producţia europeană de zahăr se menţine la nivelul de 17,7 milioane de tone, ca urmare a condiţiilor climatice foarte favorabile, producţie cu mult mai mare decât contingentul comunitar de 13,7 milioane de tone.

Îngrăşăminte

Preţul îngrăşămintelor a crescut ca urmare a majorării cererii venite din partea statelor din emisfera sudică, în lunile ianuarie şi februarie, excepţie făcând clorura de potasiu, la care preţul a scăzut în medie cu 22% în primul trimestru al acestui an, ca urmare a cererii mici şi a unei capacităţi excedentare de producţie.

Dr. ing. Daniel BOTANOIU

Stoparea sau măcar diminuarea practicilor evazioniste din agricultură ar genera, fără îndoială, o creştere de-a dreptul spectaculoasă a încasărilor la bugetul statului. În România, de ani buni, producţia agricolă declarată reprezintă 20-30 de procente din producţia realizată efectiv. Restul se vinde pe piaţa neagră, sustrăgându-se impozitării.

Practicile evazioniste sunt evidente în diferenţa semnificativă dintre contribuţia sectorului agricol la buget şi contribuţia sa la formarea Produsului Intern Brut.

Declaraţii fictive

Din păcate, evaziunea există în tot sectorul agricol, nu doar la nivelul producţiei efective. De pildă, pe câmp se declară ca fiind însămânţate mai multe hectare, pentru a se primi subvenţii mai mari. Sau se anunţă a fi calamitate anumite zone, pentru a se primi despăgubiri şi fonduri de susţinere.

Apoi se declară o parte din producţie, iar restul este vândut fără acte către angrosişti. La rândul lor, aceştia spun ca au vândut mai puţin către procesatori.

Procesatorii, la fel ca negustorii

De la procesatori, evaziunea se duce către retail. Numai în cadrul procesării, piaţa neagră este de circa 40%.

Acelaşi „lanţ al slăbiciunilor“ funcţionează, fără deosebiri notabile, în zootehnie, în pomicultură şi viticultură. Pe scurt, în toate subramurile agriculturii.

Există însă o activitate şi mai „mănoasă“ pentru evazioniştii din agricultură: importurile.

Majoritatea importurilor de carne, legume şi fructe se derulează prin firme „fantomă“, care se sustrag cu uşurinţă de la plata TVA-ului

Cărui „şmecher“ nu-i convine să aibă pe stoc şi să pună pe piaţă produse cu 19% mai ieftine decât ale „fraierilor“ care nu ştiu să se descurce?!

Soluţii posibile

Ce soluţii ar putea fi aplicate pentru a se elimina evaziunea din agricultură?

În opinia mea, două ar fi căile de acţiune principale în vederea realizării acestui deziderat: reducerea TVA-ului şi un control riguros pe piaţă, care să includă pedepse penale.

O reducere a TVA-ului la 5%, de la 19%, ar conduce la diminuarea sau chiar la eliminarea evaziunii, pentru că ar fi reduse sumele care trebuie plătite ca impozite.

De asemenea, printr-un control încrucişat, derulat de comisarii Gărzii Financiare – al căror număr, în treacăt fie spus, ar trebui mărit de urgenţă! – pe întreg teritoriul ţării, începând de la retail şi continuând cu verificarea atentă a tranzacţiilor dintre procesatori, angrosişti şi cultivatori, sfera activităţilor infracţionale ar putea fi restrânsă progresiv, până la eliminarea totală a evaziunii.

Iulian BĂDESCU, senator

Piaţa mondială. La nivelul anului 2009, producţia mondială de grâu a fost de 672 milioane tone, în descreştere faţă de anul 2008. Primii cinci producători de grâu la nivel mondial sunt China, India, Statele Unite, Federaţia Rusă şi Franţa. În anul 2009, preţul mondial al grâului a scăzut la 289.2 dolari/tonă, iar în anul 2010 se aşteaptă o scădere până la 224.9 dolari/tonă, din cauza stocurilor ridicate care există (nivelul stocurilor faţă de utilizări este de 22,7% în 2009 şi vor creşte până la 23,9% în 2011). Pentru următorii 10 ani se prevede, de asemenea, o scădere/stagnare a preţului grâului ca urmare a creşterii ofertei pe termen lung şi a stocurilor.

În anul 2009, suprafaţa cultivată cu grâu s-a extins, în special datorită creşterilor înregistrate în Statele Unite, Canada şi Uniunea Europeană.

Cultivatorii americani,  într-o oarecare dificultate

Deşi suprafaţa cultivată a crescut, producţia a scăzut în anul 2009 ca urmare a scăderii randamentelor la hectar. Se aşteaptă ca producţia să crească în următorii ani până la 715.5 milioane de tone în anul 2019. Consumul va creşte într-un ritm mediu anul de 0,9%, atingând 714.4 milioane de tone în 2019.

Comerţul mondial net cu grâu a crescut în anul 2009 datorită creşterii ofertei în unele ţări exportatoare importante, ceea ce a determinat şi depresia preţurilor. Principalii exportatori neţi de grâu sunt Statele Unite, Canada, Federaţia Rusă, Uniunea Europeană, Australia şi Ucraina. Dintre importatorii neţi amintim: ţările din Orientul Mijlociu, Egiptul, Iranul, Japonia, Algeria, Coreea de Sud etc.

În ciuda extinderii la nivel mondial şi în Orientul Mijlociu a importurilor de grâu, exporturile SUA în 2009/2010 se aşteaptă să fie cele mai mici din ultimii 30 de ani ca urmare a faptului că exportatorii americani nu pot concura cu competitori care oferă preţuri mai mici, dispunând de logistică şi de avantaj competitiv în regiunile importatoare.

Fluctuaţii mari pe piaţa europeană

Producţia de grâu a fluctuat puternic în ultimii ani. După o creştere considerabilă în anul 2004 (cu 34% faţă de 2003), producţia de grâu a scăzut puternic în 2007 (-20% faţă de 2004). Ca reacţie la creşterea preţurilor înregistrată în anii 2007 şi prima parte a anului 2008, producţia de grâu a crescut în anii 2008 (cu 25% faţă de 2007) şi 2009. Primii cinci producători de grâu din Uniunea Europeană au fost în anul 2008 Franţa, Germania, Marea Britanie, Polonia şi Italia. Primele trei ţări producătoare acoperă peste 50% din producţia de grâu a UE-27. Producţia României reprezintă 4,8% din producţia UE-27 în anul 2008.

Piaţa naţională

În toamna anului 2009 s-au însămânţat 2022,9 mii de hectare, cu 8% mai puţin decât în sezonul anterior, în mare parte datorită creşterii suprafeţei însămânţate cu rapiţă. Sub 1% din suprafaţa semănată cu grâu este reprezentată de grâul durum. Regiunile Sud, Sud-Est şi Sud-Vest au cele mai importante suprafeţe semănate.

Ca urmare a creşterii importurilor în zona Orientului Mijlociu, preţurile grâului, pentru toate cele trei categorii (grâu extra, grâu de panificaţie şi grâu furajer), au crescut în luna decembrie 2009.

Evoluţia preţurilor în baza de date Preţuri-Agronet

Baza de date Preţuri-Agronet a fost realizată în cadrul proiectului „Sistem informaţional pentru pieţele agricole din România“ nr. 141556/22.04.2008, finanţat prin schema competitivă de granturi de Programul Makis, cu fonduri de la Banca Mondială şi MADR, având ca parteneri Institutul de Economie Agrară, Rompan, UCPR, Romconserv, AGCTR şi Bio-Cert.

Informaţiile privind preţurile grâului au fost furnizate de ROMPAN şi includ următoarele calităţi: grâu extra, grâu de panificaţie şi grâu furajer (conform SR ISO 7970-2001). Punctul în care se face raportarea preţului este poarta silozului. Preţurile se preiau de la câteva sute de agenţi economici distribuiţi în toată ţara, după cum urmează: regiunea Nord – Est, judeţul Bacău – 5 IMM-uri; regiunea Sud – Est, judeţul Galaţi – 4 IMM-uri; regiunea Sud – Muntenia, judeţul Prahova -14 IMM-uri; regiunea Sud Vest, judeţul Dolj – 4 IMM-uri; regiunea Vest, judeţul Timiş – 6 IMM-uri; regiunea Nord-vest, judeţul Sălaj – 1 IMM; regiunea Centru, judeţul  Braşov – 4 IMM-uri; regiunea Bucureşti – Ilfov -15 IMM-uri. Unitatea de măsură folosită este lei/tonă. Menţionăm faptul că nu sunt comunicate cantităţile tranzacţionate deoarece furnizorul de date nu agreează acest lucru, este comunicată doar media lunară ponderată. Preţul furnizat include: preţul produsului agricol, preţul transportului şi cu manipularea produsului de la fermă la poarta silozului şi nu este inclus TVA-ul.

Preţurile grâului au fost mai ridicate pentru grâul extra şi mai scăzute pentru grâul furajer.

Din datele de care dispunem observăm că în luna iulie nu au existat tranzacţii pe categoriile de calitate superioară ale grâului. Grâul extra s-a situat în jurul valorii de 501 lei/tonă din martie până în noiembrie, în ianuarie a fost puţin mai scăzut, pentru ca în februarie să depăşească valoarea de 500 lei/tonă.

Grâul de panificaţie s-a menţinut la un nivel mediu de 470 lei/tonă şi a păstrat un nivel mai scăzut cu 16 până la 43 de lei/tonă faţă de grâul extra.

Grâul furajer s-a menţinut la un nivel mediu anual de 404 lei/tonă şi a păstrat un nivel mai scăzut cu 134 până la 61 lei/tonă faţă de grâul extra şi de 100 până la 21 lei/tonă faţă de grâul de panificaţie.

Institutul Naţional pentru Statistică înregistrează de asemenea preţurile la poarta fermei, iar datele colectate de ROMPAN reprezintă preţuri la poarta silozului. Preţul grâului pe piaţa românească raportat de INS a înregistrat valori superioare celor raportate de ROMPAN, deoarece reprezintă o medie a tuturor canalelor de comercializare. Oricum diferenţele sunt nesemnificative.

Conform preţurilor colectate se observă că în lunile ianuarie şi februarie au loc tranzacţii în toate regiunile, în lunile iunie şi decembrie sunt sporadice cumpărările de grâu extra, iar în luna iulie se foloseşte grâu din stoc.

Iuliana IONEL, Cecilia ALEXANDRI
Institutul de Economie Agrară Academia Română