Agro BUSINESS

Confruntaţi cu excedente de marfă din producţia de anul trecut, producătorii de produse tradiţionale din zona Bran arată cu degetul spre aşa-numiţii samsari. De vină, spune Petru Gonţea, preşedintele Asociaţiei Crescătorilor de Ovine şi Ecvine Braşov, este lipsa unor reglementări clare pe piaţa de profil.

• Reprezentanţii Asociaţiei de Ovine din Braşov reclamă disfuncţionalităţile pieţei generate de concurenţa neloială a intermediarilor.

„O problemă reală cu care ne confruntăm este apariţia pseudoproducătorilor de produse tradiţionale. Cumpără de la carmangerii de care n-a auzit nimeni şi se duc să vândă sub sigla produselor tradiţionale. Am dus lupte mari cu asemenea specimene prin târgurile din Bucureşti şi de fiecare dată ei, având putere financiară mai mare, au învins. Eu vând 80% din produse la bişniţari. Din această cauză, 20-30 din producţia de anul trecut este nevândută. La ora actuală, am vreo 2 tone şi ceva de brânză de burduf nevândută, vreo tonă şi ceva de urdă sărată nevândută şi n-are decât să le mănânce porcii, că iese producţia nouă“, a afirmat Petru Gonţea.

Oierii, un fel de paria

Opinia că acest segment de piaţă trebuie reglementat mai drastic a fost exprimată şi de Ioan Florescu, vicepreşedintele aceleiaşi organizaţii locale. „Trebuie să se rezolve cumva această problemă. Noi, producătorii, nu avem drept pe nicăieri. Sunt oameni cu două-trei oi şi stau în pieţe 365 de zile pe an. Toată ziua stau la poarta pieţei. Vine samsarul şi-l întreabă «Ce ai, caş, urdă. Cât?» «Zece lei.» «Opt lei îţi dau.» Se mută zece metri şi-l dă cu 16 lei. Producătorul e făcut varză. Cu ce să-şi mai plătească oamenii, păşunatul dacă brânza nu-i plătită, lâna nici atât. Pe ţigaie am luat 50 de bani pe kilogramul de lână, iar pe ţurcane 1,70 lei/kg. Am dat 650 de lei pe tuns, iar pe lână am luat 550. Deja pierd 100 de lei.“

Camelia MOISE

Ţăranii pot să-şi vândă, în continuare, produsele în pieţe, târguri şi oboare sau în alte locuri stabilite de administraţia locală, pe baza certificatului de producător, aşa cum este prevăzut în HG nr. 661/2001, a afirmat Mihail Dumitru, ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în timpul unei recente conferinţe de presă.

Declaraţia a venit în urma unor speculaţii referitoare la OUG nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi cele familiale. Potrivit zvonurilor, lansate nu întâmplător şi nu de către oricine, micii producători nu ar mai fi avut voie să-şi vândă produsele la piaţă fără a se înregistra ca persoană fizică autorizată (PFA) şi a emite bon fiscal.

„Nimic nu s-a schimbat în legătură cu posibilitatea micilor producători de a vinde în pieţe. Acest lucru este prevăzut prin Hotărâre de Guvern, iar activitatea poate continuă ca şi până acum. Nici povestea cu casele de marcat în pieţe nu este adevărată. Conform OG nr. 28/1999, micii producători care vând în pieţe, târguri şi oboare sunt exceptaţi de la folosirea aparatelor fiscale de marcat“ – a spus demnitarul.

Şi, totuşi, zvonurile nu sunt întâmplătoare

Menţionăm că ordonanţa buclucaşă a fost emisă de Guvernul Tăriceanu în aprilie 2008 şi viza reînregistrarea PFA la Registrul Comerţului. Această ordonanţă nu a intrat în vigoare în 25 aprilie 2010, ci în urmă cu doi ani, dar a existat un termen scadent, până acum.

Atât ministrul, cât şi secretarul de stat Adrian Rădulescu au explicat că OUG nr. 44/2008 vizează numai producătorii care erau înregistraţi la primărie ca PFA în baza Legii nr. 300/2004 şi care acum au obligaţia să se reînregistreze la Registrul Comerţului. Mai mult, nu este vorba numai de persoanele care lucrează în domeniul agricol, ci din toate domeniile de activitate.

Mihail Dumitru a precizat că Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale sprijină micii producători să se înregistreze ca PFA sau SRL, acordându-le 1.500 euro/an/fermă, timp de cinci ani, prin Măsura 141 din Programul Naţional de Dezvoltare Rurală. Conform celor spuse, în 2009 peste 6.500 de fermieri au primit sprijinul de 1.500 de euro pentru fermele de subzistenţă, iar în 2010 vor fi incluşi încă 20.000. Până în 2013 se estimează înregistrarea a încă vreo 76.000 de ferme de subzistenţă în acest sistem.

„De asemenea, micii fermieri sunt stimulaţi să se asocieze în grupuri de producători, astfel încât să poată accesa fonduri europene“ – a subliniat Rădulescu.

Clarificări necesare

După părerea noastră, problema de fond este alta, anume că nici HG nr. 661/2001 şi nici OUG nr. 44/2008 nu menţionează ce suprafaţă de teren poate deţine un mic producător, astfel încât să nu plătească taxe şi impozite. Chiar Mihail Dumitru a afirmat că există persoane fizice, cu certificat de producător, care au ferme de sute de hectare. Ce fac cu produsele? Cine le contabilizează? Este clar că vorbim de evaziune fiscală!

Pentru a reglementa această problemă, MADR intenţionează să completeze actuala legislaţie, făcând o delimitare clară între micul cultivator cu certificat de producător care trăieşte de pe o zi pe alta şi fermele cu personalitate juridică. Probabil că pragul va fi de un hectar.

Traian DOBRE

În şedinţa Guvernului din data de 14 aprilie 2010 a fost aprobată Hotărârea pentru acordarea sprijinului producătorilor de lapte şi produse lactate, finanţat din fonduri europene şi destinat fermelor sau persoanelor fizice din acest domeniu. Bugetul total alocat României pentru acest mecanism de susţinere este de aproximativ 5 milioane de euro şi va fi finanţat din Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA).

Sprijinul financiar se acordă pentru anul de cotă 2008-2009, iar termenul limită pentru depunerea cererilor de obţinere a acestui sprijin este 14 mai 2010.

Sprijinul financiar de care beneficiază producătorii din acest domeniu este diferenţiat pe 4 categorii, în funcţie de cantitatea de lapte livrată pieţei, astfel:

Pentru producătorii care livrează pieţei anual între 10.000 – 20.000 litri de lapte, sprijinul financiar este de 200 de euro/exploataţie. El este de 2.360 euro în cazul celor care livrează peste 200.000 litri de lapte.

De asemenea, tot în şedinţa din 14 aprilie 2010 a mai fost votată şi Hotărârea Guvernului privind aprobarea plăţilor tranzitorii pentru tomate destinate procesării.

Hotărârea de Guvern stabileşte cadrul general de implementare a schemei de plăţi tranzitorii pentru tomate destinate procesării şi de accesare de către producători a sprijinului financiar comunitar în conformitate cu Regulamentul Consiliului (CE) nr. 73/2009, măsură care va fi finanţată din Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA). Plafonul anual disponibil pentru plăţile tranzitorii privind tomatele destinate procesării este de 869 mii euro, iar suprafaţa eligibilă este de 573 ha. Valoarea sprijinului financiar reprezintă echivalentul în lei a 1.516,60 euro/hectar.

Dana Măcriş

Unul dintre cei mai mari producători și distribuitori mondiali de fructe şi legume proaspete intenționează să exporte cantități mari de astfel de produse obținute în România. Este vorba de Dole, firmă cunoscută în special prin bananele şi citricele aduse pe piaţa noastră încă din anii ‘90. Însă filiala autohtonă funcționează abia din 2009.

„În aproximativ doi ani, vom începe să exportăm mere, pere, struguri şi cartofi din România“ – a declarat Bogdan Grama, directorul comercial al Dole România.

Domnia sa a spus că se lucrează deja la fişele de produs şi că a avut mai multe contacte cu producători români, de la care se vor achiziționa produsele proaspete. Odată creat lanțul, vor începe testele. De asemenea, nu este exclus ca, în viitor, Dole să deschidă o fabrică de sucuri sau conserve.

Dole România a fost înființată prin achiziția Distrifrut, distribuitorul său local. În prezent, firma are 85 de angajați și își desfășoară activitatea în București, Constanța, Ploiești, Cluj și Iași. Deţine la Agigea un terminal şi un depozit special de depozitare și coacere a bananelor, construit recent, un alt depozit propriu la Ploiești, restul locațiilor fiind închiriate.

Compania-mamă a fost înfiinţată în secolul al XIX-lea în Hawaii, ulterior dezvoltându-se la nivel mondial. În 2009, veniturile grupului au fost de circa 6,8 miliarde de dolari.

Traian DOBRE

În urmă cu şase ani, Asociaţia Producătorilor şi Importatorilor de Maşini şi Utilaje Agricole din România (APIMAR)  a pus la cale organizarea unei expoziţii unde avea să prezinte fermierului român tot ce e mai nou şi mai bun în materie de tehnică agricolă. Ideea le-a venit atunci când, aflaţi în vizită la IndAgra, au realizat că performanţele unui utilaj nu pot fi apreciate cu adevărat între betoanele Bucureştiului, ci în câmp, acolo unde, de fapt, le e locul. Organizatorii au ales ca moment de desfăşurare a manifestării primăvara, ca fiind anotimpul în care începe campania agricolă, iar fermierii devin interesaţi de utilajele fără de care nu-şi pot face treaba. Şi-au mai avut un gând atunci când au pornit la drum: să înlocuiască vizitatorii veniţi în număr mare doar pentru a se fotografia cu un tractor, cu oameni ai câmpului care au cu adevărat nevoie de tehnică agricolă modernă.

Ajuns la ce-a de-a şaptea ediţie, RomAgroTec începe să semene cu ceea ce membrii asociaţiei au nădăjduit la începuturi. Aşa se face că, în ciuda aşteptărilor destul de pesimiste, generate de o situaţie financiară dificilă în mai toate sectoarele, Târgul de Maşini şi Utilaje pentru Agricultură s-a prezentat chiar bine, atât din punct de vedere al participării, cât mai ales al vizitatorilor, care au descins în număr mare încă din prima zi. De altfel, marea satisfacţie a organizatorilor este că pe parcursul manifestărilor de până acum fermierul român a avut acces la tehnica modernă, a ştiut ce înseamnă aceasta şi, cel mai important, a înţeles că are nevoie de ea pentru a rămâne în competiţie!

Maşini şi utilaje, în toată splendoarea lor

Manifestarea a avut loc în judeţul Ilfov, în apropierea comunei Lilieci, în perioada 22-26 aprilie şi a reunit un număr de 58 de expozanţi, în marea lor majoritate din zona echipamentelor agricole. Deşi se dorea mult mai vastă, tematica sa cuprinzând atât sectorul zootehnic, precum şi pe cel al serviciilor şi al inputurilor, acestea rămân capitole la care târgul rămâne încă deficitar. Pe lângă câteva instituţii bancare, de consultanţă şi de asigurări, au fost expuse şi produse petroliere, uleiuri, cauciucuri, capacităţi de depozitare, echipamente şi sisteme de irigat. Pe cea mai mare suprafaţă  însă s-au desfăşurat maşinile şi utilajele destinate lucrării pământului. Ca în fiecare an, fermierii au avut posibilitatea să asiste la numeroase demonstraţii practice şi să testeze chiar ei utilajele pe care le râvnesc.

Oportunităţi de finanţare

Pentru anul acesta, speranţa multora dintre producătorii şi distribuitorii de tractoare a stat şi în programul „Rabla pentru tractoare“. Deocamdată, acesta nu funcţionează aşa cum trebuie, şi datorită faptului că cei mai mulţi dintre ei nu au fost acceptaţi din cauza unor formalităţi irelevante. Printre aceştia se numără firme mari ca IPSO, Agrocomerţ, Austro Diesel, Valtec, Tadis, MAP. Acestea însă au la îndemână divizii solide de creditare sau chiar posibilitatea plăţii în rate, aşa încât pentru clienţii viabili se găseşte întotdeauna o cale de finanţare.

Cu toate astea, deşi puţine la număr, tractoarele pe care era afişat „Programul Rabla“ stârneau mare interes printre vizitatori. Mărci ca Hoyo, Zetor, Mat Criaova, General Leasing sau New Holland,  şi-au prezentat oferta ademenitoare pentru cei dispuşi să renunţe la vechile tractoare.

Marii absenţi, noii veniţi

Printre cei care, mai mult sau mai puţin motivat, nu şi-au făcut apariţia la târg se numără MYO-O, Agroexpert-ul cu puternicele sale tractoare Challenger, Mewi şi Maschio Gaspardo.

Pentru prima oară la RomAgroTec s-au aflat cei de la Hoyo, dar şi o firmă canadiană care produce în Ungaria adaptoare şi accesorii pentru combinele de recoltat. Este vorba despre echipamentele Oros a căror principală calitate este că oferă performanțe de vârf în orice condiţii de recoltare.

Valentina ŞOIMU, Traian DOBRE

Ediţia din acest an a Salonului Internaţional de Vinuri VINVEST şi-a deschis porţile într-un cadru oficial cu totul aparte. Alături de Lucia Pârvu, directorul general al societăţii Vinvest, au fost prezente nume de marcă, ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Mihail Dumitru, preşedintele CCIAT, Georgică Cornu, preşedinţi ai ADAR, deputaţi, autorităţi locale.

Peste 20 de producători de vin, alături de 10 distribuitori au prezentat publicului larg sute de feluri de vin. Amintim aici renumitele vinuri româneşti Cotnari, Jidvei, Domeniile Ostrov, Vinarte, Beciul Domnesc, Domeniul Coroanei, Domeniile Boieru, vinurile moldoveneşti şi coniacul moldovenesc, vinurile din Italia, Spania, Austria etc.

Alături de producători şi de distribuitori au fost prezenţi în salon şi societăţi care au oferit utilaje şi accesorii pentru a pune pe roate o mică afacere cu vin. Pe de altă parte, au fost societăţi care au oferit consultanţă în acest domeniu, altele care pun la dispoziţie viţă-de-vie, utilaje pentru vinificaţie, cele care au ambalaje şi multe altele. Aflat la a şaptea ediţie, Salonul Internaţional de Vinuri Vinvest se implică şi în promovarea produselor româneşti şi a turismului. Alături de ADAR şi Ministerul Turismului, Vinvest va promova turismul vitivinicol, cramele fiind deschise publicului larg pentru a le vizita şi pentru a le degusta produsele.

Turismul vitivinicol

Din cei 23 de producători prezenţi în cadrul Salonului Internaţional de Vinuri, 13 nu se mulţumesc doar cu producerea vinurilor, ci au decis să îşi deschidă uşile şi publicului larg. În fiecare regiune a ţării există cel puţin o cramă la care turiştii pot apela pentru a cunoaşte mai multe despre vinurile de calitate ale zonei respective. Turismul vitivinicol prezintă cramele într-o nouă perspectivă, cea în care fiecare produs este pus în postura de gazdă şi îşi primeşte oaspeţii cu ce are el mai bun. Această oportunitate va fi mijlocită de două agenţii de turism care pot aduce turişti din ţară şi din străinătate şi le pot oferi trasee specifice, în funcţie de zonele alese.

Se zice că a fost un record de vinuri

Cu aproape 170 de probe, un record pentru Concursul de Vinuri de la Timişoara, vinurile au uimit din prima zi degustătorii atât prin calitatea şi parfumul de care au dat dovadă, dar şi prin multitudinea de vinuri tinere, 95 albe şi 53 roşii care au intrat în competiţie.

Cele mai apreciate vinuri la acest concurs au fost: Tămâioasă Românească (Comoara Pivniţei) – 2006 de la Vincon Vrancea cu 96 de puncte şi o Tămâioasă Românească (Pietroasă Veche) – 1986, de la USAMV – SCDVV Pietroasa cu 95 de puncte. La băuturi alcoolice, cel mai apreciat a fost vinars X.O (Jad) de 28 de ani de la Vincon Vrancea, ce a primit 19 puncte.

Adevărul este că, în faţa unor probe de excepţie prezentate în concurs, juriul a avut o misiune extrem de grea în a stabili ordinea firească a celor mai bune vinuri.

Clement LUPU

Bilanţul de Sănătate a reprezentat un prim pas greşit în direcţia construirii unei Politici Agricole Comune, după 2013, care să răspundă cerinţelor societăţii şi care să facă faţă provocărilor viitoare.  Europa trebuie să se doteze cu o politică structurală care să ţină cont de contextul economic actual prin „ignorarea viziunii“ pur bugetare.

O mare degringoladă!

În data de 20 noiembrie 2008, un acord politic asupra stării de sănătate a Politicii Agricole Comune a fost încheiat de către miniştrii agriculturii din statele membre ale Uniunii Europene. Acest document a reprezentat un compromis care a dat statelor membre un număr important de instrumente de susţinere a producătorilor.

Însă, liniile directoare cu privire la ajutoare au fost scrise la nivel european, iar definirea modalităţilor de aplicare au rămas să fie scrise de fiecare stat în parte. O mare degringoladă!

Un război absurd

La nivel naţional, producătorii agricoli se „războiau“ cu instituţiile statului cu privire la reducerea accizelor la carburanţi, suma mică primită drept plată pe suprafaţă, neplata la timp a acesteia, piaţa produselor agricole, preţul mic primit de agricultori pentru produsele lor în cadrul filierei de valorificare (lapte, cereale, legume şi fructe, carne etc).

Trebuie să recunoaştem că există abordări diferite la nivel naţional comparativ cu ceea ce se întâmplă la nivel european, de aceea astăzi nu ne regăsim, destul de consistent, în măsurile adoptate de UE, deoarece noi nu am participat activ la apariţia acestora!

Mai puţine instrumente de regularizare a pieţelor

Cu toate că producătorii agricoli se confruntă cu o volatilitate extrem de mare a preţurilor produselor agricole pe toate pieţele, Europa decide ridicarea şi ultimului filet de securitate. Ce paradox!

Sistemul de intervenţie este menţinut, dar plafonul este fixat la „zero“ tone, începând cu anul 2009, pentru grâu dur, orez, orz, sorg şi porumb. Singura cereală care beneficiază de intervenţie este grâul comun pentru panificaţie, şi aceasta în limita a 3 milioane de tone pentru tot spaţiul european.

Statul român, prin instituţiile sale, nu a fost capabil să înţeleagă şi să creeze cadrul legislativ necesar pentru a pune „pe picior de egalitate“ agricultorii români cu ceilalţi agricultori europeni.

Reechilibrarea ajutoarelor financiare

În cadrul bilanţului de sănătate al PAC, au fost prevăzute măsuri prin care să se acorde compensaţii pentru agricultorii din zonele montane, precum cei din Germania, Franţa şi Austria, a căror activitate va fi afectată de creşterea cotelor de lapte. Nu cu aceeaşi unitate de măsură însă s-a acţionat în cazul reducerii taxelor vamale la importul de cereale realizat de anumite state membre ale UE. Perdanţi în această situaţie au fost producătorii agricoli din Polonia, România şi Bulgaria, iar compensaţii pentru aceştia nu au fost găsite.

Plăţile încă cuplate (legate de producţie) vor trebui să fie integrate în regimul plăţilor unice (DPU) pentru culturile arabile începând cu 1 ianuarie 2010. Ajutorul cuplat în sectorul de creşterea animalelor este menţinut în continuare. Statele membre vor putea folosi ajutoarele cuplate dintr-un sector pentru a le redistribui către un alt sector (crearea unei noi plăţi unice sau creşterea valorii acestei plăţi), dar susţinerea totală primită de agricultor, după decuplarea plăţilor nu va putea fi inferioară a 75% din media susţinerii anuale primite cu titlu de plăţi directe totale.

Regăsirea drumului corect

Bilanţul de sănătate se rezumă deci la mai puţine măsuri de regularizare a pieţei şi la transferuri de fonduri din primul pilon al PAC către al doilea, şi anume către finanţarea programelor de dezvoltare rurală, acestea din urmă din ce în ce mai mult deconectate de activitatea agricolă.

Ajutoarele directe devin din ce în ce mai rare în spaţiul european, exceptând cele câteva finanţări pentru instrumentele de administrare a riscurilor. Constatarea este amară: Politica Agricolă Comună este deconectată de contextul actual în care trăim.

Bilanţul de Sănătate al Politicii Agricole Comune este deja de domeniul trecutului, discuţiile cu privire la noua Politică Agricolă Comună, după 2013, fiind deja în plină desfăşurare.

Europa trebuie să fie capabilă să inoveze, să stimuleze apariţia unei agriculturi moderne, sinonimă cu creşterea economică, să creeze locuri de muncă şi să gestioneze corect teritoriul agricol comunitar.

Pentru aceasta trebuie să se găsească soluţii pentru:

- a garanta preferinţele comunitare;
- a inventa instrumente de stabilizare a pieţelor produselor agricole (stocuri de securitate etc.);
- asumarea vocaţiei de net exportator a UE către ţările terţe (ţările maghrebiene, ţările din Orientul Mijlociu etc.);
- realizarea de noi instrumente de gestionare a riscurilor (climatice, de piaţă);
- a răspunde noilor provocări (încălzirea globală, găsirea de noi pieţe de desfacere).

Noua Politică Agricolă Comună, după 2013, trebuie să fie extrem de ambiţioasă, cu o „osatură“ solidă, care să ţină cont de contextul economic actual şi să anticipeze provocările viitoare.

P.S. Conform distribuţiei fondurilor provenite din bilanţul de sănătate al PAC, cât şi din PERE (Planul European de Relansare Economică), României îi revine suma de

102 milioane euro, care va fi alocată astfel: 36 milioane pentru energie regenerabilă, 22 pentru gestionarea apei, 18 pentru schimbări climatice, 14 milioane pentru biodiversitate şi 12 milioane pentru restructurarea sectorului lactatelor.

O ultimă precizare, suma de 102 milioane de euro provine integral din fonduri europene!

Dr. Ing. Daniel BOTĂNOIU

Piaţa Uniunii Europene. În Uniunea Europeană, cele mai importante legume din punctul de vedere al producţiei sunt tomatele (aproximativ 14 milioane de tone), morcovii (5,3 milioane de tone) şi ceapa (5,5 milioane de tone).  Ca producător de tomate, România se situează pe locul 4, cu o pondere în producţia totală de 5,55%, după Italia (38,69%), Spania (27,03%) şi Grecia (9,57%).

Principalii producători de morcovi sunt Polonia, cu o pondere în producţia totală de 15,13%, Regatul Unit (14,22%), Franţa (11,82% ), Italia (11,18%), Germania (10,35%), Ţările de Jos (9,38%), Spania (9,04%) şi Belgia (4,46%). În acest clasament România ocupă locul 9, producând doar 3,33% din totalul producţiei Uniunii Europene.

Cu o pondere de aproape 7% la producţia de ceapă, România este al şaselea producător, după Ţările de Jos (22,62%), Spania (19,97%), Polonia (10,96%), Germania (7,45%) şi Italia (7,00%).

Din ierarhizarea preţului la producător se poate observa că, pentru toate produsele analizate, România înregistrează cele mai ridicate preţuri faţă de multe ţări europene:

- la ceapă se înregistrează cel mai ridicat preţ, respectiv 0,498 euro/kg;

- la tomate, România ocupă locul 3, cu un preţ de 0,650 euro/kg, după Lituania şi R. Cehă;

- la cartof, cu 0,228 euro/kg, România ocupă locul 6. În comparaţie cu ţări apropiate geografic, preţul în ţara noastră este mai mare cu 158,9% faţă de cel din Polonia, cu 85,6% faţă de cel din Ungaria şi dublu faţă de R. Cehă;

- la varză albă România este pe locul 6, fiind devansată de Luxemburg, Italia, Belgia, Regatul Unit şi Grecia;

- la morcovi, cu 0,612 euro/kg România se situează pe locul 4, după Luxemburg, Grecia şi Cipru.

Explicaţia acestei situaţii ar fi producţiile medii mici, costurile mai ridicate, oferta extrem de fragmentată. De asemenea, subvenţiile primite de producătorii de legume din multe ţări europene sunt sensibil mai mari decât cele primite în România.

Puterea de cumpărare redusă determină importuri mai ieftine, chiar dacă după gust consumatorii preferă legumele româneşti.

Comparativ cu 2007, 2008 a reprezentat pentru România, din punctul de vedere al evoluţiei preţurilor la producător, un an al reducerii acestora la principalele legume cultivate în câmp (cartof, tomate, ceapă şi varză albă), excepţie făcând preţul morcovilor. Acelaşi fenomen s-a petrecut în majoritatea statelor membre UE. Ar fi de făcut însă precizarea că pentru România anul 2008 a fost unul anormal de slab din punct de vedere agricol.

Piaţa naţională a legumelor

Suprafaţa ocupată cu legume  reprezintă 3,4% din totalul suprafeţei arabile cultivate. La nivelul Uniunii Europene, ponderea este aproximativ asemănătoare, cu diferenţa că, în prezent, în România necesarul de consum nu este încă asigurat din resursele interne. Suprafaţa totală cultivată cu legume are o tendinţă de creştere, deşi înregistrează fluctuaţii anuale. În anul 2008, principalele legume cultivate au fost: tomate 19%, varză 18%, ceapă uscată 13%, ardei 8% şi rădăcinoase 7% din suprafaţa cultivată cu legume.

Din punct de vedere valoric, producţia de legume a reprezentat, în anul 2008, aproximativ 19% din valoarea totală a producţiei vegetale.

Producţia totală de legume a înregistrat o creştere în perioada 2000-2008 cu un maxim de 4.774 mii tone în anul 2004, dar a scăzut semnificativ în anul 2007, când au fost produse numai 3.117 mii tone de legume.

Producţiile medii la hectar în perioada 2000-2008 sunt prezentate în tabelul de mai jos. Acestea au avut o evoluţie oscilantă, cu o tendinţă crescătoare în 2008.

Particularităţile pieţei

Piaţa în România are anumite particularităţi ce o deosebeşte de pieţele celorlalte produse agricole, dintre acestea cele mai importante fiind:  atomicitatea cererii şi ofertei, sezonalitatea produselor legumicole, zonalitatea legumelor şi existenţa unui sistem de comercializare slab dezvoltat.

În cadrul Institutului Naţional de Statistică, observarea şi culegerea preţurilor care intră în calcularea preţurilor medii, se realizează selectiv, pe canalele de vânzare reprezentative, în funcţie de natura produsului, utilizând un eşantion de 100 pieţe agroalimentare, 50 oboare, circa 100 procesatori, 60 angrosişti şi 50 societăţi comerciale agricole şi unităţi de cercetare şi producţie agricolă. Din datele disponibile la INS, reiese că, în anul 2009, preţul lunar al legumelor proaspete a fost semnificativ mai scăzut, comparativ cu anul 2008, excepţie făcând preţurile din lunile mai şi iunie. Analiza preţurilor din baza de date

Preţuri Agronet
Datele le gasiti in revista Lumea Satului, pe baza de abonament.

Până în prezent au fost urmărite preţurile pentru diverse specii de legume: ardei, cartofi, castraveţi ceapă, pepeni, legume rădăcinoase (morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină), salată, tomate, varză şi vinete.

În ceea ce priveşte periodicitatea şi zonele acoperite, în anul 2009 partenerul ROMCONSEV a transmis către IEA o serie de rapoarte, cu frecvenţă săptămânală. Aria de cuprindere a informaţiei este reprezentată de  preţurile a opt produse culese de pe teritoriul a 14 judeţe.

S-au transmis două categorii de preţuri şi anume: preţuri la poarta fermei (pentru producţia livrată la procesare) şi preţuri la piaţa ţărănească. Menţionăm că preţurile nu includ TVA.

O sinteză a rezultatelor pentru preţurile anuale, pe cele două canale de comercializare este următoarea:

Diferenţa între preţul de pe piaţa ţărănească şi preţul de la poarta fermei nu reprezintă numai profitul, aici fiind înglobate costurile de transport şi manipulare, precum şi alte costuri ocazionate de comercializarea produselor.

În acest sens, diferenţele calculate pentru fiecare produs sunt, în ordine descrescătoare: 64% pentru salată, 57% pentru varză, 55% pentru cartof şi ceapă, 50% pentru rădăcinoase, 44% pentru castraveţi, 40% pentru tomate. Un procent mai ridicat pentru salată nu reprezintă totuşi o profitabilitate mai ridicată, comparativ cu varza, deoarece gradul ridicat de perisabilitate poate conduce la pierderi mai ridicate prin depreciere.

Dr. Viorica GAVRILĂ
Institutul de Economie Agrară al Academiei Române

În contextul situaţiei excepţionale de pe piaţă, Comisia Europeană propune mărirea exportului de zahăr peste cotă, în anul de comercializare 2009-2010. Astfel, producătorii din UE scapă de reducerea finală a cotei, se arată în proiectul de regulament pe care comisarii europeni l-au prezentat Comitetului de gestiune.

Se estimează că exportul de zahăr, peste cotă, va creşte cu 500.000 de tone în acest an, care se încheie la 31 iulie 2010. Luarea acestei măsuri temporare, aflate în deplină conformitate cu obligaţiile internaţionale ale UE, este posibilă pe fondul condiţiilor speciale de pe piaţa zahărului din UE şi la nivel mondial.

Totul a pornit de la scăderea producţiei mondiale de zahăr sub nivelul consumului şi diminuarea stocurilor. Ca urmare, preţul a crescut fără precedent, în detrimentul consumatorilor. Aşa că, având în vedere preţurile la zahăr pe piaţa UE şi pe cea mondială, precum şi costurile de producţie la sfeclă şi la zahăr în UE, zahărul produs peste cotă în UE poate fi exportat fără încălcarea angajamentelor UE la OMC privind subvenţiile.

Menţionăm că UE a avut o recoltă foarte bună în 2009, astfel încât producţia de zahăr peste cotă a fost mai mare decât se prevăzuse.

Contingent destinat industriei chimice

În acelaşi timp, CE pregăteşte un regulament pentru a autoriza importul fără taxe vamale de pe piaţa internaţională a unei cantităţi de 400.000 tone de zahăr, pentru o eventuală utilizare în industria chimică, în anul de comercializare 2010-2011. Se planifică astfel pe termen lung aprovizionarea cu materie primă a acestui sector, consumator tradiţional al zahărului peste cotă din Uniunea Europeană.

Contingent pentru industria de rafinare

De asemenea, se va facilita accesul la zahărul brut, pentru rafinare, în cadrul contingentelor de import CXL. În acest scop, în 2009-2010, la importurile din Brazilia, Australia şi Cuba se va suspenda condiţia de prezentare a licenţelor de export emise de aceste ţări. Un certificat de origine va fi de ajuns.

Traian DOBRE

Cartoful, al doilea aliment din lume după orez, a fost cunoscut de oameni încă din secolul V Î.Hr. Extinderea fantastică a acestei culturi, de-a lungul timpului, a fost considerată la un moment dat atât de periculoasă încât la acea vreme a apărut chiar şi o lege împotriva cultivării sale. Originar din Peru, Chile, Ecuador şi Columbia, unde şi astăzi se găsesc numeroase forme sălbatice, cartoful constituia hrana de bază a locuitorilor acestor regiuni.

Spaniolii, primii cultivatori europeni

Abia în secolul al XVI-lea au văzut şi europenii pentru prima oară cartoful atunci când un explorator spaniol l-a importat încercând să distragă atenţia asupra faptului că nu se întorsese cu aur. În curând, spaniolii au descoperit însă că este o provizie bună pentru corăbii, pentru că cei care îl consumă sunt protejaţi de scorbut şi că planta se adaptează uşor diferitelor climate.

Imediat după aceea cartoful a ajuns în Italia, Anglia, Belgia, Germania şi în Franţa. La început s-a cultivat pe suprafeţe mici pentru că se folosea o cantitate mare de material la plantare, dar şi pentru că era considerat drept un aliment grosolan. Abia în secolul al XVIII-lea, farmacistul armatei franceze, Antoine-Augustin Parmentier, a reuşit să schimbe situaţia susţinând că poate combate foametea cu ajutorul acestei plante pe care o descoperise în perioada în care fusese prizonier al armatei pruse, unde drept pedeapsă primea de mâncare numai cartofi.

„Marea Foamete“ din secolul al XIX-lea, din Irlanda, unde circa un milion de oameni au pierit, a avut loc din cauza îmbolnăvirii recoltei de cartofi. Câteva decenii mai târziu, horticultorul american Burbank a creat un hibrid rezistent la boli, pe care l-a introdus în Irlanda şi care a ajutat la popularizarea acestui aliment şi în America, unde era încă privit doar ca hrană pentru animale.

În ţara noastră s-a cultivat mai întâi în Transilvania, de unde s-a răspândit la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Moldova şi Muntenia.

Apreciat şi hrănitor

În prezent, cartoful se cultivă pretutindeni, din Ecuator şi până în regiunile polare, reprezentând o cultură de mare importanţă pentru alimentaţia omului şi hrana animalelor, dar şi pentru industrie. În alimentaţie se foloseşte pentru consumul direct, fiind cunoscute peste 400 de reţete culinare, iar în industrie din cartof se obţin amidonul şi spirtul. Conţine amidon, proteine, minerale şi vitamine, având în alimentaţie mai ales rol energetic. „Recolta principală“, după cum este numită în agricultură, sau cartofii care se păstrează mai bine nu au o valoare nutriţională atât de bună, însă îşi păstrează potasiul şi vitamina C.

În România în momentul de faţă, din totalul suprafeţei cultivate, de 8,9 milioane hectare, cartoful ocupă locul al treilea, cu o pondere de circa 3,2% după cerealele cu 62% şi plantele oleaginoase cu 15%.

Un declin ce îndeamnă la meditaţie

Dacă în anii ’80 suprafaţa cultivată cu cartof de consum în România a atins maximul său istoric, ajungând la circa 400.000 ha şi la o producţie totală de peste 8 milioane de tone, astăzi atât starea cât şi perspectivele acestei culturi sunt destul de sumbre. Şi asta pentru că atât suprafeţele cultivate cu cartof pentru consum cât şi cele pentru sămânţă au scăzut drastic după 1990. Anul trecut, de exemplu, se cultivau circa 240.000 ha de cartof pentru consum.

Cât despre cartoful pentru sămânţă, această cultură a fost şi continuă să fie distrusă de la an la an, din cauza faptului că nu i se mai acordă niciun fel de sprijin. Astfel, dacă în ’89 suprafaţa ocupată cu loturi semincere era de 13.000 ha, anul trecut a scăzut la 1.700 ha. Nici cantitatea de superelită pentru multiplicare adusă din afară nu a fost prea mare. E nu a depăşit 5.000 de tone ca urmare a preţului foarte mare care trebuie plătit drept redevenţă pentru multiplicarea soiurilor străine. Aşa se face că, din cele 60.000 ha cultivate în exploataţiile care produc pentru piaţa organizată, doar 15.000 ha au fost cultivate cu sămânţă certificată. Restul producţiei se obţine în general din sămânţa pe care producătorul o cultivă câte 3, 4, uneori chiar 10 ani de zile la rând.

Din păcate, cartoful românesc nu mai are căutare nici ca materie primă în obţinerea amidonului şi a spirtului, deşi până în anii ’90 această industrie era destul de dezvoltată.

O competiţie neloială

Cât priveşte valorificarea, producătorii ştiu doar ei cum şi sub ce formă au ajuns să-şi vândă rodul muncii numai să nu-l folosească ca hrană pentru animale. Deşi unii au făcut şi acest lucru pentru că toate pieţele, în special cele ale oraşelor din Vest, sunt invadate practic cu cartofi de dimensiuni mari, de o calitate îndoielnică, aduşi din import din ţări în care doar animalele i-ar mai putea consuma.

Cei care produc însă cartofi de calitate, şi nu sunt puţini, nu pot să-şi facă loc de bişniţarii care au acaparat tot ce înseamnă spaţiu de comercializare şi care fie iau cartoful românesc la preţuri de nimic, fie aduc din import cartofi uriaşi, frumos curăţaţi şi ambalaţi. Pentru că, trebuie precizat, în majoritatea ţărilor din UE tuberculii de dimensiuni mari nu sunt admişi la comercializare.

Şi ca şi cum nu ar fi fost suficient, începând de anul acesta ajutoarele de stat acordate la cartof pentru multiplicare, tratamente dar şi pentru loturile date la procesare au fost eliminate. Pentru că un hectar de cartof înseamnă o investiţie de 10.000 de lei. Aşa se face că specialiştii estimează pentru acest an cultivarea unor suprafeţe mai mici chiar decât anul trecut, atât în ceea ce priveşte cartoful pentru consum cât mai ales cel pentru sămânţă.

Zonele închise s-au închis de-a binelea

Cât a trăit, prof. dr. doc. Matei Berindei, cel supranumit „părintele cartofului în România“, s-a luptat pentru a smulge promisiunea întocmirii unei strategii care să privească, în primul rând, asigurarea calităţii printr-un sistem naţional de producere şi înmulţire a cartofului de sămânţă. În condiţiile în care folosirea seminţei de calitate necorespunzătoare reduce producţia de tuberculi cu peste 50%, reabilitarea zonelor închise în care sursele de infecţie virotică sunt minime este obligatorie. Următorul pas este cel ce ţine de crearea şi testarea unor soiuri rezistente la stresul termohidric, boli şi dăunători.

Farmacistul Parmentier a scris prima carte despre cartof în care vorbeşte despre valoarea alimentară deosebită a acestuia, precum şi despre faptul că „acesta reprezintă singura achiziţie a lumii vechi din lumea nouă care n-a costat omenirea nici lacrimi, nici sânge; producţia de cartofi este proporţională cu grija care i se acordă; cartoful are numai prieteni.“

Istoricul soiurilor româneşti

1924 – 2 soiuri:
MAIKONING
EDELROSEN

1930-1945 – 3 soiuri:
ARDEAL
SOMEŞAN
NAPOCA

1950-1966 – 8 soiuri, printre care:
BUCUR
COLINA
POIANA
CARPATIN

1967- 2000 – 30 de soiuri, printre care:
SUPER, REDSEC
ROCLAS, ROBUSTA
CHRISTIAN, SUCEVITA

2001-2009 – 30 de soiuri, printre care:
TRANSILVANIA, LUIZA
DUMBRAVA, AMICII
MAGIC, SPERANŢA

La cartof, suprafaţa eligibilă pentru plata la hectar este de 60.000 ha. Restul de până la 240.000 ha, cât s-a cultivat în ultimii ani, sunt cartofi obţinuţi în exploataţii de până în 0,3 ha, produşi aşadar pentru consumul propriu.

Valentina ŞOIMU

Răspunsul este, din unele puncte de vedere, afirmativ, criza existând la nivel european, fiind provocată de scăderea preţului laptelui. Această scădere este pusă de producătorii europeni pe seama creşterii cotei naţionale de lapte, în timp ce Comisia Europeană dă vina pe criza economică.

Cine are, totuşi, dreptate?

Producătorii de lapte din România sunt nemulţumiţi că sunt aproape scoşi de pe piaţă de importul pe care îl fac procesatorii din ţări precum Ungaria, Polonia sau Cehia, din cauza preţului mai scăzut al laptelui. Aceasta se întâmplă datorită faptului că în aceste ţări producătorii primesc accize reduse la motorină, furaje şi verde la credite avantajoase. Preţul oferit la noi de către procesator producătorului (0,4/0.5 lei pe litru) este considerat unul de mizerie de către crescătorii de taurine, care preferă deseori să-l dea porcilor sau să-l arunce la canal!

S-a întâmplat şi în alte ţări europene, în 2009, unde, în urma deprecierii preţului laptelui şi afectării veniturilor, producătorii au protestat aruncând milioane de litri de lapte pe câmp sau în faţa sediului Comisiei Europene.

Aceste acţiuni de protest au fost denumite greva laptelui.

În aceste condiţii, în România mulţi dintre crescătorii de animale au renunţat şi la afacerea cu lapte. Aceştia susţin că laptele importat este mult mai slab decât cel autohton şi că statul închide ochii la importul masiv şi la declararea laptelui de import ca fiind românesc.

Soluţii pentru depăşirea crizei

- Stabilirea unui preţ de referinţă şi permiterea pentru producător şi procesator a unui adaos de 5-10% sunt soluţii respinse din start de către reprezentanţii Ministerului Agriculturii, având ca argument faptul că în niciun stat din UE nu este reglementat un astfel de preţ.

- O altă rezolvare a crizei ar fi înfiinţarea de unităţi locale de procesare a laptelui cu centre proprii de prelucrare a acestuia. Astfel, fermierii vor ieşi cu propriul brand pe piaţa laptelui, vor crea locuri de muncă, iar procesatorii vor recolta de la aceştia cantităţi mai mari.

- Fapt este că Ministerul Agriculturii nu pare a fi preocupat de situaţia producătorilor de lapte autohtoni şi nu consideră oportună stabilirea unui preţ de referinţă pentru litrul de lapte, în timp ce procesatorii susţin că plătesc preţul corect.

S-ar părea, acestea fiind spuse, că aşa-numita criză a laptelui există, dar lipseşte cu desăvârşire…

George Dumitrache

Declaraţiile pentru lapte

Pentru o centralizarea eficientă a cantităţilor de lapte comercializate la nivel naţional prin vânzare directă şi pentru întocmirea rapoartelor către Comisia Europeană, cumpărătorii şi producătorii deţinători de cotă de lapte au obligaţia de a depune declaraţiile anuale privind vânzările realizate în anul de cotă 2009-2010.

Anul acesta, perioada de depunere a formularelor se încheie pe 14 mai 2010, depăşirea acestui termen atrăgând după sine penalizări financiare. Sarcina de completare a declaraţiilor revine atât producătorilor care au comercializat lapte sau produse lactate pe parcursul anului de cotă, cât şi celor care nu au făcut acest lucru. Declaraţiile vor fi depuse la Compartimentul Administrare Cote de Lapte din cadrul Centrului Judeţean al Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură. (L.D)

În luna septembrie, la Clermont-Ferrand, în Franţa, a avut loc Congresul Internaţional al Porumbului organizat de Confederaţia Europeană a Producătorilor de Porumb (CEPM). „Zilele Porumbului“, cum s-a intitulat manifestarea, au oferit participanţilor prilejul de a aborda subiecte de interes major pentru domeniul lor de activitate, printre care s-au numărat eşecul negocierilor OMC de la Geneva privind schimburile agricole, viziunea asupra viitorului PAC din 2013, echilibrul fragil al economiei porumbului, precum şi factorii de producţie şi unele probleme fitosanitare.

Cei peste 500 de specialişti în cultura porumbului care au participat la eveniment provin din asociaţiile naţionale reprezentative ale celor 11 ţări membre CEPM, organizaţie la care anul acesta a aderat şi România prin FNPAR. Celelalte state sunt Bulgaria, Franţa, Germania, Italia, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania şi Ungaria.

Bilanţul de sănătate, un fals punct de pornire în reformă

Redefinirea PAC după 2013 a fost principalul punct în sumarul dezbaterilor. S-a vorbit despre Bilanţul de Sănătate ca fiind un fals punct de pornire în reforma ce vizează perioada de după 2013. În opinia participanţilor, Europa trebuie să se doteze cu o politică structurantă ce ţine cont de contextul economic actual, ignorând viziunile pur bugetare.

Doar în aceste condiţii Uniunea Europeană va putea asigura, aşa cum prevede tratatul de la Roma, aprovizionarea propriei pieţe şi va putea anticipa provocările viitorului, contribuind la găsirea echilibrului alimentar mondial. În prezent, Bilanţul de Sănătate se rezumă mai puţin la regularizarea pieţei şi mai mult la transferul din primul pilon spre finanţarea programelor de dezvoltare rurală, din ce în ce mai decuplate de activitatea agricolă.

O politică deconectată de contextul economic actual

În ceea ce priveşte sprijinul pentru filiera europeană a porumbului, acesta se limitează la finanţarea unor instrumente de gestionare a riscului. „Constanta este amară“, ca să-i cităm pe realizatorii raportului prezentat cu ocazia Congresului Internaţional al Porumbului: „PAC este total deconectată de contextul actual“. Pentru CEPM, Bilanţul de Sănătate este deja de domeniul trecutului.

Confederaţia este angajată în reflectarea asupra politicilor de după 2013, când UE trebuie să fie capabilă de mai multă inovaţie, să renunţe în a se inspira din modelul american pentru a susţine o agricultură modernă sinonimă cu creşterea economică. În acest sens trebuie găsite soluţii care să garanteze preferabilitatea produselor comunitare, crearea unor instrumente de stabilizare a pieţelor (stocuri de siguranţă, de exemplu) şi orientarea către exportul către ţări terţe, cum sunt cele din Orientul Mijlociu.

Tot în cadrul UE trebuie construite instrumente noi de gestionare a riscului climatic şi de piaţă, care să răspundă noilor provocări ce ţin atât de încălzirea globală cât şi de noile debuşee.

În total, CEPM însumează aproape 14 milioane de ha, reprezentând aproape 90% din totalul cultivat în cadrul UE – 27.

 Mai exact, putem vorbi de următoarele cifre:
- 92% din suprafaţa de porumb boabe;
- 80% din suprafaţa de porumb furajer;
- 95% din suprafaţa de porumb pentru sămânţă;
-100% din suprafaţa de porumb zaharat.

Şi francezii vor introducerea OMG-urilor

Ca şi viziunea asupra PAC după 2013, un alt punct la fel de interesant pentru viitorul economiei agricole româneşti a fost cel cu privire la Organismele Modificate Genetic. Raportul întocmit de francezi cu ocazia Congresului Internaţional al Porumbului arată că UE rămâne încă incoerentă în ceea ce priveşte subiectul biotehnologii, iar groapa se adânceşte pe zi ce trece cu alte bazine de producţie.

Multe ţări membre au interzis şi cultivarea singurei specii autorizate în Uniune. Argumentele avansate de ţările care au interzis cultivarea porumbului MON 810 au fost considerate nefondate de AESA (Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentelor).

Distorsiunile europene privind biotehnologiile

Cu toate astea, Consiliul Miniştrilor nu a întrunit niciodată majoritatea necesară eliminării acestor decizii naţionale, responsabilitate pe care nici Comisia nu a vrut să şi-o asume. Din acest punct de vedere Europa se află aşadar într-un impas politic. În timp ce produsele autorizate pentru import sunt tot mai numeroase, producătorii europeni nu pot cultiva decât porumbul MON 810. În acest timp, Comisia ia în calcul chiar posibilitatea punerii în aplicare a unui fel de tolerare chiar şi pentru unele produse neautorizate importurilor.

Producătorii europeni rămân însă privaţi de instrumente inovative care să le permită protecţia împotriva diferiţilor dăunători, obţinerea unor producţii de calitate mai bună, ameliorându-şi practicile doar pentru a limita impactul lor asupra mediului. Prin aceste autorizări desincronizate, Europa oferă un avantaj concurenţial incontestabil bazinelor americane producătoare.

Pe termen mediu şi lung însă această distorsiune concurenţială va avea repercusiuni asupra întregii filiere agricole şi agroalimentare.

Din punctul de vedere al CEPM, Uniunea nu poate rămâne în gară în timp ce trenul progresului tehnologic trece. Pe o piaţă globalizată, această aşteptare erodează puţin câte puţin competitivitatea filierelor europene.

 Valentina ŞOIMU

CEC Bank a intrat oficial în Programul „Primul siloz“, odată cu semnarea tripartită a Protocolului de Colaborare privind dezvoltarea şi promovarea utilizării certificatelor de depozit pentru seminţele de consum în România. Astfel, fermierii vor putea lua credite în baza certificatului de depozit emis de către un depozitar autorizat, agreat de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.

Ceilalţi doi semnatari sunt Fondul de Garantare a Creditului Rural (FGCR), reprezentat de preşedintele Veronica Toncea, şi SC Bursa Română de Mărfuri SA (BRM), prin preşedintele Gabriel Purice. Din partea CEC, semnătura a fost dată de preşedintele Radu Graţian Gheţea.

Părţile doresc să se implice în finanţarea producţiei agricole şi apreciază certificatele de depozit pentru seminţele de consum drept o variantă acceptabilă de garantare pentru creditarea producătorilor.

De asemenea, consideră deosebit de importantă funcţionarea unei pieţe lichide a certificatelor de depozit, pentru valorificarea garanţiilor.

Conform unui comunicat remis redacţiei noastre de către bancă, introducerea mecanismului certificatelor de depozit pentru seminţele de consum reprezintă un instrument extrem de util pentru finanţarea şi comercializarea produselor agricole specifice în România. Totodată, se constată un viu interes la toate categoriile de participanţi (producători, procesatori, depozitari, CEC Bank, FGCR şi BRM).

 Traian DOBRE

Suprafaţa cultivată cu cartofi plasează România pe locul al treilea în Europa. Culturile cu cartofi acoperă doar 14% din suprafaţa totală cultivată în România. Şi totuşi România este una dintre ţările de top din punctul de vedere al terenurilor cu cartofi, ocupând locul al treilea în Uniunea Europeană, după Polonia, şi aproape la egalitate cu Germania. Însă producţia medie la hectar lasă mult de dorit, fiind de numai 15 t/ha, faţă de 40 t în Germania, se spune în Raportul pe 2009 al BCR, intitulat „Agricultura – potenţial, oportunităţi, supravieţuire“.

România cultivă cartofi pe o suprafaţă comparabilă cu cea din Germania, de aproximativ 280.000 ha, în timp ce Polonia, cu aproape 600.000 ha cultivate cu cartofi, ocupă locul întâi în Europa. Cei care gestionează treburile agriculturii susţin că, din cauza randamentelor scăzute, producţia nu acoperă consumul intern.

Explicaţia este falsă. Adevărul este că producţia de cartofi a României este suficientă pentru a asigura consumul populaţiei. Fapt este că ţara noastră este un importator masiv de cartofi, iar producătorii locali acuză strategiile agresive ale celor din afară, care sunt sprijiniţi de guvernele lor prin subvenţii, înaintând oferte la preţuri foarte competitive.

Domnia sa susţine că, pe plan intern, există deficienţe mari din punctul de vedere al organizării şi dotării tehnice, un material săditor de slabă calitate şi resurse financiare limitate faţă de necesarul de investit. Toate acestea conduc la o eficienţă redusă, comparativ cu cea a unor ţări vecine sau a Zonei Euro. Astfel,

România a devenit un mare importator de cartofi.  400 de varietăţi

Conform Raportului, la momentul actual există peste 400 varietăţi de cartofi care se plantează în ţara noastră, în marea lor majoritate aduse din afară, dar nu sunt aclimatizate în totalitate. Iată încă o cauză a producţiei scăzute! Interesant este că alocarea de fonduri pentru cercetare în acest domeniu a fost întreruptă în 1998. În ciuda acestui fapt, cercetătorii autohtoni au reuşit să producă patru noi soiuri de cartof perfect aclimatizate.

Pe de altă parte, se simte nevoia reabilitării perimetrelor închise de cultivare în judeţele Braşov, Suceava, Covasna şi Harghita, precum şi nevoia stringentă pentru o strategie de producere a seminţelor, astfel încât suprafaţa cultivată cu soiuri româneşti de cartofi să crească la 25% din total. Cu astfel de priorităţi, Ministerul Agriculturii poate să relanseze producţia locală, chiar dacă suprafaţa cultivată va scădea la aproximativ 200.000 ha, până în 2013, în timp ce randamentul mediu ar trebui să atingă cel puţin 23 t/ha.

Traian DOBRE

– Cum şi când a început afacerea societăţii pe care o patronaţi, domnule Alba Florean?

– Totul a pornit în anul 1993, prin fabricarea virşlilor tradiţionali (care sunt cârnăciori din carne de oaie şi porc specifici zonei Bradului), după o reteţă adusă de un „vişlar“ bătrân. Afacerea a funcţionat foarte bine încă de la început deoarece ne-am remarcat prin calitatea deosebită a virşlilor, având o cerere foarte mare. Din 1994 am înfiinţat SC Lorialba Prest SRL pentru a putea beneficia de facilităţile fiscale ale vremii şi pentru a demara investiţii pentru tehnologizarea liniei de producţie, crescând astfel în capacităţi de producţie şi lărgind totodată gama de produse.

– Fiind vorba de un unicat naţional, bănuim că aţi mers la un câştig sigur.

– Având în vedere că am început activitatea prin producţia unui produs tradiţional virşli, care ne-a şi consacrat foarte rapid pe piaţă, era şi firesc să respectăm ceea ce ne-a creat şi să continuăm să fabricăm produse tradiţionale, care sunt şi naturale. Decizia de a produce mai multe produse tradiţionale naturale s-a luat şi în speranţa că, românul se va deştepta din bezna culinară în care bâjbâie, renunţând la chimicalele, conservanţii şi aditivii pe care-i mănâncă zi de zi. La ora actuală producem 21 de sortimente, toate înregistrate. Materia primă adevărată, care nu este îngrăşată forţat cu substanţe specifice, este greu de procurat s-au aproape imposibil.

– Care este istoria produsului virşli?

– Virşli sunt cârnăciorii aceia subţiri, pe maţ de oaie, care sunt făcuţi din carne de oaie şi porc, după reţete din Ţara Zarandului (zona Bradului), transmise din moşi-strămoşi. Reţeta noastră este moştenită de la un „vişlar“ din zonă şi are o vechime de 190 de ani. Unul dintre secretele virşlilor este afumarea, care se face dintr-un lemn ce creşte numai în zona Bradului şi doar într-un anumit fel. În primul rând, virşli trebuie protejaţi ca reţetă şi marcă pe plan internaţional.

Promovarea lor trebuie să se facă la nivel naţional prin participarea la târgurile şi expoziţiile de profil. Un aspect foarte important îl constituie faptul că virşli este un cârnăcior care se consumă doar fiert. Noi facem deja eforturi financiare deosebite la nivel naţional, încă de anul trecut, prin participarea la expoziţii prin intermediul Oficiului pentru Produse Tradiţionale şi al Ministerului Agriculturii… Dezamăgirea cea mai mare este faptul că diverşi producători fabrică acest produs ca o proastă imitaţie, dar foarte ieftin ca preţ, impresionând doar prin denumire şi determinând consumatorul să nu mai încerce adevăratul produs pe care îl fabricăm noi de fapt.

– În ce manieră vă promovaţi produsele?

– De-a lungul anilor am simţit nevoia unei identităţi în piaţă, astfel am conceput împreună cu echipa mea brandul ALPIN, care identifică şi remarcă produsele noastre şi în prezent pe pieţele din Transilvania şi Banat. Produsele sunt promovate direct de către oamenii noştri în piaţă, prin media şi în ultima perioadă din ce în ce mai mult prin expoziţii cu vânzare, unde facem şi degustări publice.

–  Nu vă pot răspunde decât cum este piaţa românească, deoarece pe cea europeană noi nu avem voie din cauza interdicţiei de pestă porcină; să vedeţi ironie… importăm porcul de la ei şi nu le putem da înapoi produse că riscă să ia pesta porcină prin procesul de fabricaţie românesc… Piaţa românească a produselor tradiţionale este novice, tulbure şi needucată. Sunt puţini consumatorii care caută produsele tradiţionale, neavând conştiinţa faptului că acestea sunt naturale şi „adevărate“.

– Care au fost dificultăţile majore pe care le-aţi întâmpinat?

– Principalele dificultăţi sunt legate de abatorizare şi de lipsa unor reglementări legislative care să protejeze producătorii, nu să-i jecmănească din toate direcţiile.

– Cum s-a modificat strategia societăţii, acum după intrarea în UE? Cum vedeţi evoluţia acesteia?

 – Strategia companiei nu s-a modificat deoarece păstrăm aceleaşi tradiţii şi respectăm aceleaşi reţete. Sunt convins că societatea noastră va intra pe piaţa europeană în viitor, iar produsele noastre vor impresiona consumatorii europeni.

 – Cum estimaţi evoluţia pieţei produselor tradiţionale?

– Piaţa cărnii în 2009 prezintă o stagnare, chiar o uşoară recesiune, şi nu atât din cauza cererii cât din cauza firmelor care se închid. Piaţa produselor tradiţionale este în ascensiune

–  Cum este piaţa românească de produse tradiţionale în comparaţie cu pieţele externe?

 Clement LUPU

De curând, în comuna Dalboşeţ din judeţul Caraş-Severin s-a deschis Centrul de Sprijin al Afacerilor şi Agriculturii. Realizat în parteneriat cu comuna Vârşeţ din Republica Serbia, centrul îşi propune revigorarea relaţiilor economice, a schimburilor comerciale, realizarea de proiecte comune între producătorii agricoli din zonele acestor ţări, precum şi asigurarea unei pieţe de desfacere pentru produsele oamenilor care muncesc pământul.

Noua instituţie reprezintă o revenire în istorie care îşi propune continuarea relaţiilor comerciale din perioada Imperiului austro-ungar. Bunăoară, în acele vremuri ţăranii din zona Banatului de munte mergeau în localităţile de câmpie situate astăzi pe teritoriul ţării vecine cu căruţele încărcate cu var nestins pentru construcţii, cu araci pentru viile gospodarilor de acolo sau cu lână şi obiecte confecţionate din lână. Marfa era vândută pe bani sau dată la schimb pe cereale sau vinuri.

De asemenea, în acele vremuri comerţul cu animale era o altă certitudine avantajoasă pentru ambele părţi, despre care astăzi nici nu putem vorbi din cauza unor acte legislative redactate în necunoştinţă de cauză.

Aşadar, intenţia, proiectul şi realizarea acestui centru situat în zona montană a judeţului Caraş-Severin par obiective lăudabile şi îndrăzneţe. Din păcate, până la punerea lor în practică mai este un drum lung de parcurs, pentru că parteneria­tele viabile se realizează greu între două zone agricole cu nivel de dezvoltare diferit. Or, diferenţa de dez­voltare dintre comuna din Valea Almăjului şi cea din Serbia este foarte mare.

Oricum, Centrul de Sprijin al Afacerilor şi Agriculturii din Dalboşeţ reprezintă un început şi o speranţă pentru oamenii din această zonă a României. Viabilitatea lui depinde însă şi de implicarea specialiştilor din agricul­tura românească, a autorităţilor locale şi judeţene. Altfel totul o să se rezume la o acţiune frumoasă, pentru care s-au cheltuit bani şi a fost trecută la capitolul „realizări“ din planul de muncă al acelora care gestionează banii tuturor.

Nicolae PĂTRUŢ

A doua ediţie a Târgului Naţional al Mierii s-a desfăşurat în perioada 2-4 octombrie în curtea Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură (ICDA) din Bucureşti. La târg au participat aproximativ o sută de apicultori din toate zonele ţării. Lor li s-au adăugat şi fabricanţi de produse ecologice. În cadrul deschiderii oficiale au fost prezentate realizările din ultimii ani ale Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România (ACA).

Au fost amintite creşterea producţiei de miere datorită sporirii numărului de familii de albine şi de apicultori, dar şi faptul că 2009 a fost un an cu cinci medalii pentru mierea românească la Congresul Internaţional de Apicultură al APIMONDIA de la Montpellier, Franţa.

Piaţa – marea problemă

Institutul de Cercetare şi Dezvoltare pentru Apicultură a fost gazda unde s-a desfăşurat a doua ediţie a Târgului Naţional al Mierii. Scopul evident al acestei manifestări a fost acela de a promova produsele apicole şi cu deosebire cele ecologice. Animaţi de dorinţa de a afla cum stau de fapt lucrurile la Târgul Naţional al Mierii, ne-am alăturat, în ciuda vremii mohorâte, zecilor de stupari veniţi din aproape toate colţurile ţării pentru a ne delecta cu mierea lor delicioasă. De la mierea propriu-zisă până la preparate, precum vin din miere, toate erau menite să te îndulcească. Alături erau expuse noile echipamente specifice stupăritului.

De la stupari aveam să primesc informaţii despre proprietăţile miraculoase ale acestui produs şi despre efectul benefic pe care îl are asupra organismului uman. Dar, mai important a fost să aflu viziunea lor asupra stării apiculturii la momentul actual. După discuţiile avute cu o parte dintre ei am tras o primă concluzie îngrijorătoare. Apicultura, în concepţia acestora, este ascunsă într-un con de umbră, acesta fiind, în fapt, şi fenomenul care a generat starea latentă în care se află astăzi. Fireşte, problemele cu care aceştia se confruntă sunt variate, ca şi în cazul altor ramuri ale zootehniei, dar cea mai spinoasă dintre ele este promovarea aproape inexistentă.

Un borcan pe cap de locuitor

O analiză obiectivă asupra acestui segment ne confirmă situaţia nu tocmai bună în care se află apicultura românească. Deşi ţara noastră are o tradiţie milenară în apicultură, nu există o cultură puternică a consumului de miere, ba mai mult consumul intern este foarte mic comparativ cu cel din Uniunea Europeană. În condiţiile acestea, cea mai mare parte din producţia autohtonă pleacă spre ţările occidentale.

Dacă este să ne raportăm la datele statistice, această ipoteză este confirmată şi în contextul realităţii actuale. În medie, un român consumă pe an 400-500 grame de miere. Practic, această cantitate încape într-un borcan. Este cu atât mai trist dacă ne gândim la valoarea nutritivă şi terapeutică de excepţie a mierii.

La a 35-a aniversare a ICDA şi-a făcut loc şi o festivitate de premiere pentru merite deosebite realizate în apicultură. Diplome au primit atât producătorii de miere ecologică, cât şi presa. Printre aceştia se numără şi Revista Lumea Satului, singura publicaţie care a beneficiat de o asemenea distincţie.

În ţări precum Olanda, Germania sau Belgia consumul pe cap de locuitor, pe parcursul unui an, se ridică la aproximativ două kilograme.

Ce-i drept, posibilităţile materiale ale românilor sunt mult mai reduse decât ale occidentalilor, de aceea pentru mulţi dintre noi mierea este încă un produs de lux.

Cifrele prezentate mai sus par cu atât mai mici dacă le alăturăm statisticilor potrivit cărora România a obţinut în cei mai buni ani producţii de aproape 20.000 tone. Din această cantitate cel puţin 6.000 tone au rămas pe stoc. 2009, un an prolific

Din punct de vedere productiv, anul acesta a fost unul favorabil apiculturii şi spunem asta pentru că, potrivit statisticilor, cantitatea de miere obţinută în primul semestru este de aproximativ 15.003 tone.

Cert este că estimările legate de producţia totală de miere se opresc undeva la aproximativ 21.500 tone. Comparativ cu anul trecut, producţia a crescut simţitor cu un procent de 2,6%, în condiţiile când în 2008 s-au obţinut 20.945 tone.

Obţinerea unei astfel de cantităţi nu este o regulă, deşi ţara noastră are un potenţial apicol demn de invidiat. Au fost şi ani în care, din cauza condiţiilor meteorologice nefavorabile, producţia a fost foarte slabă. Unul dintre aceşti ani a fost anul 2007, când am avut o producţie de numai 11.767 tone.

Miere avem destulă, ce facem cu ea?

Iată una dintre întrebările ce se nasc în contextul unor producţii interne atât de mari şi al unui consum atât de mic. Cea mai mare parte din mierea autohtonă ia calea străinătăţii. Uniunea Europeană este recunoscută ca fiind cel mai mare importator, cantităţile de miere importate anual fiind de aproximativ 150.000 tone.

Potrivit statisticilor, aproape 5% din consumul comunitarilor reprezintă importul de miere din ţara noastră.

Numai în primele patru luni ale acestui an au plecat spre export 1.891,1 tone, spre deosebire de anul trecut, când în aceeaşi perioadă au fost exportate 1.043,4 tone.

Apogeul exporturilor a fost atins între anii 2003 şi 2006, când România trimitea spre alte ţări aproape 9.606 tone. Destinaţiile către care pleacă mierea autohtonă sunt cu precădere Germania, Marea Britanie, Belgia, Polonia, Japonia şi Italia.

Topul mondial al producătorilor

Cel mai mare producător de miere din lume este în mod incontestabil China, producţia totală însumând 305.000 tone. Această ţară este un adversar redutabil pe piaţa mierii, nu neapărat prin calitatea producţiei, ci mai ales prin preţurile de dumping pe care le practică. Cantităţile uriaşe pe care aceasta le obţine îi permite să valorifice mierea la preţuri foarte mici, aruncând astfel într-o concurenţă neloială celelalte ţări producătoare.

În ciuda importurilor semnificative de miere, Uniunea Europeană este totuşi şi un producător important. Producţiile obţinute aici ating valori de 174.000 tone.

Din grupul ţărilor membre ale Uniunii Europene se evidenţiază Spania, cu o producţie de aproximativ 32.000 tone, Germania, cu o cantitate de circa 26.000 tone, şi Ungaria, cu o producţie totală de aproximativ 19.500 tone. Un amănunt de care trebuie să ţinem cont este că aceste cifre pot fi influenţate foarte serios de condiţiile meteorologice.

Preţurile mierii în România

Mierea polifloră este comercializată pe piaţa internă la preţul de 10 lei kg, mierea din flori de tei costă aproximativ 14 lei, iar mierea de salcâm poate fi cumpărată cu 20 lei.

Cert este că variaţiile acestor preţuri pot fi dictate de fiecare comerciant în parte.

Laura DOBRE

• Interviu cu Bernd Hoffman, projekt manager Claas.
Claas a fost primul producător de utilaje agricole care a venit în România imediat după Revoluţie. Competitorii s-au concentrat în acea perioadă în fosta RDG, în Ungaria, Polonia, Cehia, care şi înainte de ’90 au avut relaţii cu Vestul. În România, timp de doi ani, Class a fost singur pe piaţă, fără concurenţă, ceilalţi potenţiali competitori menţinându-se în expectativă.

Când şi-au dat seama de reuşita noastră, au venit şi ei. Dar startul în ceea ce priveşte pătrunderea tehnicii din Vest l-a dat Claas-ul. Adevărul este că doreau să vină în România nu atât în calitate de exportator cât de producător de combine.

La început a fost destul de greu

Rep.: Domnule Hoffman, ce a determinat Claas-ul să intre în România?

B.H.: Helmut Claas, care este actualul proprietar, „a visat“ ca toate centrele agricole importante ale Europei să fie dotate cu maşinile lui. Unul dintre acestea era Ungaria, unde Claas a fost prezent cu utilajele lui din 1970.

Timp de 15 ani, ungurii au cumpărat mai ales utilaje Claas. Ceauşescu însă nu a agreat afacerea propusă pentru că la vremea aceea România îşi producea aproape toată tehnica agricolă singură. La Semănătoarea se făceau circa 6.000 de combine pe an, iar Braşovul producea 30.000 de tractoare. Practic, România nici nu avea nevoie de tehnică din Vest.

Dar, ca să vă răspund la întrebare, după Revoluţie Claas-ul a venit aici pentru că ştia că România este unul dintre cele mai mari centre agricole din Europa, cu cea mai mare suprafaţă agricolă şi cu un potenţial fantastic, de trei ori mai mare decât cel al Ungariei.

Încă un element important este că România în anii ’68 a importat 200 de combine Matador Gigant, ceea ce înseamnă că între Claas şi ţara dvs. erau relaţii tradiţionale de dinainte de Revoluţie. Cum am pătruns? În primă fază am pus la dispoziţia celor din Insula Mare a Brăilei o combină, ştiind că aceasta reprezintă un punct de referinţă pentru agricultura României. Apoi am mers în Vest la domnul Florentin Cârpanu de la Comtim şi am dus o combină Claas Jaguar pe care au putut să o testeze.

Mulţi români nici nu ştiu în ce ţară fantastică trăiesc

Rep.: Cum aţi ales fermierii şi marile exploataţii cu care aţi început să colaboraţi?

B.H.: Sunt câţiva specialişti foarte buni la Universităţile Agricole, cum este cea din Bucureşti, unde l-am întâlnit pe dr. Luca, care era şi demnitar în minister pe probleme de mecanizare, şi dumnealui ne-a îndrumat către fermieri. Aşadar, am luat legătura cu specialiştii de la universităţi pentru că nu ştiam care este împărţirea, unde sunt întreprinderile agricole.

Rep.: Vă place România?

B.H.: Foarte mult. Bunicul meu se trage din partea de nord a Bucovinei, care a fost cedată Ucrainei în 1917 şi el a trăit apoi la Cernăuţi. Aşadar, se poate spune că am rădăcini în această zonă. Aici, la Brăila, şi nu numai, am realizat un respect deosebit pentru munca care se depunea, pentru oameni şi pentru disciplina întâlnită.

Rep.: Cum apreciaţi afacerile Claas în România, comparativ cu cele din alte state din Europa?

B.H.:  Noi suntem obişnuiţi şi cu parteneri care lucrează în condiţii incomparabil mai grele. Mă refer de exemplu la Spania, o ţară foarte secetoasă. Sunt ani, în Andalucia unde nu creşte grâul mai mare de 25 cm şi dacă nu plouă câte şase ani la rând nici nu pot achiziţiona utilaje pentru că nu au bani. În medie, aici toţi concurenţii la un loc vând cam 150 de combine. Or numărul acesta de combine îl vinde Claas numai în România. Este un centru agricol important, cu multe posibilităţi, dar am convingerea că majoritatea românilor nu ştiu ce ţară fantastică au.

Noi am avut ani buni şi ani mai puţin buni, dar în general, în cei aproape douăzeci de ani, cel mai mare volum al produselor Claas s-a desfăcut pe piaţa românească. Pentru mine este o mare satisfacţie nu numai economică, ci şi sentimentală. Eu sunt atât de legat de România încât pot să-i descriu toate zonele agricole şi oamenii care lucrează pământul.

Domnul dr. Stiegemann Johan, product manager, ne introduce în marea familie a combinelor Claas

Istoricul Claas

Sediul central al firmei Claas se află în Harsewinkel, Renania de Nord –Westphalia, unde producem întreaga gamă de combine de recoltat. De asemenea, firma Class mai deţine o fabrică de combine în Rusia, pentru piaţa de aici şi o altă fabrică în America de Nord. Mai avem o fabrică în Ungaria, unde se produc echipamentele frontale. În anul 2003 a avut loc o schimbare mai amplă în cadrul firmei Claas, moment în care am preluat în portofoliul companiei şi fabricarea tractoarelor. Am reuşit să facem un pas bun pe piaţă cu aceste tractoare, deşi în rândul partenerilor agricoli firma Claas este cunoscută ca producător de combine.

Claas, prima combină europeană

Claas este o întreprindere de familie, al cărei fondator este August Claas, cel care a produs prima combină europeană. Când spun combină europeană trebuie să avem în vedere următorul aspect: în 1950, în Europa erau foarte puţine combine de recoltat cereale şi multe activităţi se făceau manual.

Cerealele păioase erau cosite, legate în snop şi transportate la staţii de batozare. În acelaşi an 1950, în America erau 50 mii de combine de recoltat cereale în lucru. La începutul anilor ’70, în Europa erau doar 30 mii de combine. Existau probleme mari cu depozitarea cerealelor în buncăr pentru că marea majoritate a mijloacelor de transport nu erau etanşe şi se pierdea din recoltă. Un exemplu clasic îl reprezintă combina Claas Hercules, care avea descărcarea în saci. Mai târziu, acelaşi lucru s-a făcut cu descărcarea în buncăr, iar la mijlocul anilor 70 s-a făcut transformarea în combine numai cu buncăr şi majoritatea cunosc în acest sens combina clasică Claas Dominator, care şi astăzi se mai fabrică pentru anumite ţări, cum sunt cele din nordul continentului african.

Claas Avero, ultima noutate

Anul acesta am adus ultima noutate, un produs nou al firmei Claas, din familia Mega, urmaş al lui Mega Tucano şi Dominator; este o clasă medie între acestea două, combina Claas Avero. Deşi clienţii erau foarte mulţumiţi de cele două Tucano şi Dominator, noi am fost convinşi că trebuie să contribuim la îmbunătăţirea parametrilor tehnici.

Fluxul la nivelul aparatului de treierat l-am păstrat şi am obţinut un utilaj foarte solid în exploatare. Ce am modificat? După cabină am pus buncărul şi în spatele acestuia motorul, nu cum era înainte în spatele cabinei motorul. Şi, cum ştiţi că evoluţia tehnică nu se opreşte, s-au făcut mari progrese şi în domeniul cabinelor, pentru că pretenţiile beneficiarilor sunt foarte mari. Fapt este că, astăzi am reuşit să optimizăm atât productivitatea, cât şi exploatarea acestor combine. 

Familia celor cinci

Combina Claas Tucano este proiectată să poată lucra şi pe terenuri în pantă şi, la fel ca şi Mega poate fi echipată cu şenile metalice. La ora actuală, la Claas se fabrică cinci familii distincte de combine.

Cea mai mică este Crop Tiger pentru orez, specifică pieţei din India, echipată cu şenile din cauciuc. Apoi în fabrica din Harsewinkel se produc Dominator, Tucano şi Lexion şi de anul acesta şi Avero. Firma Claas s-a gândit la fiecare tip de exploataţie pentru a oferi beneficiarilor noştri, în funcţie de suprafaţa pe care o lucrează, până la 24 variante de Lexion. La Tucano avem 8 modele distincte, la Dominator două şi unul la Avero, care anul acesta este lansat în premieră.

Europa de Vest – o piaţă saturată

În 1970 în Europa se fabricau circa 50 mii de combine, aşadar erau nişte cantităţi enorme pentru că şi dimensiunile acestora erau mai mici. Piaţa din Europa de Vest, rămânând la această dimensiune în ultimii ani, a coborât la circa 9 mii de combine, deci merge cu sincope. Dar tendinţa este uşor descrescătoare. Practic, Claas investeşte foarte multă energie pentru a analiza dorinţele clienţilor.

Astfel, la ora actuală poate oferi două modele diferite de treier: sistemul clasic prin combinele echipate cu scuturători, tobe de batere şi post-bătător, iar sistemul hibrid care a apărut la începutul anilor ’90, a revoluţionat tehnica clasică prin introducerea unei tobe suplimentare şi a sistemului APS. Până acum, niciun alt producător nu a copiat acest sistem. Avantajul este o împărţire şi o alimentare uniformă a bătătorului pentru a uşura şi a mări cantitatea separată la nivelul aparatului de treiere. Noi, la momentul de faţă, ne folosim de ambele sisteme, dar practic cu ajutorul APS-ului se poate recolta şi în condiţii mult mai grele.

Regina combinelor

Astăzi, combina Claas Lexion 600 este cea mai performantă de pe piaţă, având un motor de 500 CP şi poate fi dotată cu hedere de 5,40 până la 12 metri.

Suntem foarte mândri să spunem că pe piaţa utilajelor de recoltat furaje Claas deţine 50% şi este lider. Practic, specialiştii în zootehnie sunt foarte atenţi la utilajele cumpărate, iar noi suntem bucuroşi că ne-au ales ca furnizor. Astăzi oferim combina Jaguar pentru recoltat furaje cu un spectru de motoare de la 340 până la 800 CP.

Combinele mari sunt echipate cu două motoare care pot lucra separat sau împreună. În 1973 au fost lansate pe piaţă aceste combine autopropulsate de recoltat furaje. Avem însă şi combine în măsură să recolteze şi diferite sortimente de lemn.

 A consemnat, I. BANU

Ca fiu de ţăran de pe Valea Oltului, am cunoscut truda părinţilor mei, în general a ţăranului român, de a smulge pământului roadele sale pentru a fi puse pe masa semenilor noştri.

Dragostea ţăranului faţă de pământ a fost şi va rămâne mai mare decât dragostea de frate. A iubit pământul şi animalele din curtea sa ca pe proprii copii. A fost şi este harnic, înţelept, îngăduitor, iertător şi răbdător. Întotdeauna şi-a pus speranţa într-un viitor mai bun pentru el şi pentru copiii săi.

În toate timpurile, mai-marii zilei i-au promis un trai mai decent şi l-au minţit. De fiecare dată i-a iertat, cu speranţa că într-o bună zi va fi soare şi pe ogorul său. Speranţele au fost mai mari după 1990. Considerat ca o pasăre zburătoare ţinută în colivie până în anul 1989, i s-a dat drumul să zboare, dar cu aripile frânte, tăiate.

Sufocat de biruri şi de neputinţă

Astăzi, birurile lui sunt mai grele ca niciodată. Toate preţurile produselor în amonte de agricultură (motorină, îngrăşăminte, pesticide, maşini, tractoare etc.) au crescut de sute de ori, comparativ cu preţurile produselor agricole. Este batjocorit ca nicicând, i se fură munca, iar când îşi cere drepturile este umilit şi înşelat, încât valoarea muncii sale se reduce la minimum.

În toate ţările dezvoltate din Europa, inclusiv din SUA, preţul produselor agricole sunt stabilite în funcţie de cheltuielile la unitatea de suprafaţă, de cerinţele produselor respective pe piaţa internă şi externă, cu cel puţin un an de zile înainte, când de obicei anul agricol începe cu data de 1 septembrie.

Acest preţ minim garantat pentru produsele agricole este stabilit de către statul şi guvernul fiecărei ţări. Numai la noi nu se poate, şi se sugerează că suntem în economia de piaţă, iar statul nu mai are nicio răspundere, deşi în celelalte ţări Europene economia de piaţă datează de sute de ani şi totuşi guvernele respective se implică în agricultură.

Stârpeşte-i, Doamne, pe samsari!

Produsele ţăranului român sunt la îndemâna procesatorilor şi a engrosiştilor, care stabilesc preţuri de batjocură. Sunt un nostalgic după ce a fost bun pentru agricultură înainte de 1989, România fiind o ţară exportatoare de produse vegetale, horticole şi zootehnice. Acum importăm peste 75% din necesarul de hrană pentru populaţia ţării noastre, în timp ce potenţialul uman şi pedologic al ţării noastre poate asigura hrana pentru 70-80 milioane de locuitori.

Producătorii agricoli nu cer preţuri care să-i îmbogăţească, doresc numai ca munca lor să fie cât de cât apreciată, permiţându-le să practice în continuare această ocupaţie de milenii.

Producătorii agricoli n-au cerut preţuri exagerate, mă refer la câteva culturi de importanţă naţională, în funcţie de calitatea fiecărui produs: grâu 0,6-0,7 lei/kg, porumb boabe 0,5-0,6 lei/kg, floarea-soarelui şi soia 1-1,2 lei/kg. Ei sunt de acord să câştige şi producătorul, şi procesatorul, şi comerciantul. Dar la noi câştigă numai procesatorul şi mai ales comerciantul, iar producătorul agricol este în pierdere totală. Agricultura, şi înainte de 1989 şi după, a făcut protecţie socială, pentru ca cei care consumă să cheltuiască cât mai puţin pe produsele agricole.

Când, din cauza unor condiţii climaterice deosebite (2005, 2007), producţiile agricole au fost compromise, procesatorii au mărit imediat preţurile la produsele finite cu până la 50%. În anii favorabili (2008, 2009) au scăzut preţul de achiziţionare a materiei prime, fără să scadă preţurile la produsul finit. În pierdere sunt producătorii agricoli şi consumatorii.

De felul meu sunt optimist şi poate tocmai de aceea am încredere în Conducerea Ministerului Agriculturii că va veni în sprijinul producătorilor agricoli, aşa cum sprijină în momentul de faţă subvenţionarea cu motorină pentru culturile ce se înfiinţează în această toamnă, dar şi cu alte facilităţi.

Consider că ieşirea din criză a României se poate realiza şi cu acest sector al economiei naţionale, agricultura, în condiţiile când populaţia globului creşte, nevoia de hrană de asemenea creşte, suprafaţa agricolă pe cap de locuitor scade, iar încălzirea globală, efectul de seră influenţează din toate punctele de vedere planeta.

Preţurile oferite la produsele de bază, grâu, orz, orzoaică, porumb boabe, de 0,30-0,40 lei/kg, sau la floarea-soarelui, soia, de 0,6-0,7 lei/kg, sfidează munca trudnică zilnică a ţăranului român, ducându-l la sapă de lemn, nemaiputând să-şi cultive palma de pământ primită de la părinţii şi bunicii lui, lăsând sute de mii şi milioane de hectare necultivate.

Când facem această afirmaţie ne referim în primul rând la bogăţia plantaţiilor şi la calitatea strugurilor. Potrivit unor evaluări statistice de ultim moment, România ar putea produce în această toamnă peste 900 milioane kilograme de struguri din care vor rezulta peste 6 milioane hectolitri de vin. Producţia este cu 800 de mii de hectolitri mai mare decât cea obţinută în 2008, an socotit şi el deosebit de fructuos din punctul de vedere al randamentului.

Marea problemă a micilor producători rămâne însă aceeaşi dintotdeauna: valorificarea producţiei. Unde şi la ce preţ vor reuşi ei să vândă strugurii pentru vinificaţie? Punând această întrebare avem în vedere şi că în 2008, bunăoară, au rămas stocuri nevândute, înregistrându-se la această dată o rezervă de vin care, potrivit unor date neoficiale, echivalează cu un consum pe 18 luni. Altfel spus, o supraproducţie de un an şi jumătate. Cauzele sunt multiple şi ţin în primul rând de puterea slabă de cumpărare a populaţiei, dar şi de preţul nefiresc la care se vând vinurile îmbuteliate în lanţurile de magazine şi supermarketuri.

Oricât de mult ar fi crescut cheltuielile, rămâne totuşi greu de explicat preţul actual al unei sticle de 750 ml cu vin DOC, care depăşeşte preţul de 10 lei. Comparând cu preţul la care micii producători îşi vând strugurii, de maximum 0,50 de lei pe kilogram, orice judecată economică este blocată. Şi totuşi, micii producători, pentru că la ei ne referim în mod deosebit, continuă să îngrijească viile, să le facă mai productive, iar dacă ar avea bani, chiar să le modernizeze.

Optimism la Minister, deznădejde în podgorii

Dacă ar fi să ne luăm după zvonuri, atunci podgorenii ar avea motive reale de satisfacţie. La Bucureşti cel puţin, se aude că anul 2009 este unul foarte bun pentru viticultură, atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ. Deşi recoltatul abia a început, mulţi se lansează în estimări, lucru care nu e rău, dar şi în atribuirea unor merite ce ţin de alocarea unor fonduri care însă nu se regăsesc în plantaţiile de viţă-de-vie.

Pentru că producţiile despre care vorbim nu vin în niciun caz ca rezultat al unui sprijin material semnificativ alocat sectorului, ci doar ca urmare a unor condiţii climatice care au creat premisele obţinerii unor producţii mari şi de calitate.

În ceea ce priveşte calitatea mult lăudată a strugurilor, producătorii din Vrancea spun că de două luni e secetă, fapt pentru care boabele sunt şiştave, iar plantaţiile s-au ofilit. Din acest motiv, chiar dacă strugurii nu au atins maturitatea tehnologică, încă de la începutul lunii septembrie producătorii au fost nevoiţi să recolteze.

Nu şi-au pus nicio speranţă în sprijinul pentru tratamentele fitosanitare, drept urmare nici urmă până acum de cei 500 de lei/ha promişi… deşi le-ar fi fost de mare folos măcar acum, la recoltat. Cât despre producţie, ce importanţă mai au cifrele, când aceasta nu poate fi valorificată niciunde? De pe Bulevardul, Carol şi până în podgorii unde cresc de fapt strugurii, optimismul se năruie, iar în locul lui se instalează deznădejdea.

Carnetul de viticultor, o nouă piedică

Ultima găselniţă în ceea ce priveşte vânzarea strugurilor o reprezintă carnetul de viticultor. Potrivit unui ordin emis de Ministerul Agriculturii, producătorii de vinuri pot cumpăra struguri numai de la podgorenii care au carnet de viticultor, acesta fiindu-le acordat doar celor care deţin minimum 0,5 hectare de viţă-de-vie.

Producătorii, care în aceste condiţii nu-şi mai pot scoate nici bruma de câştig de până acum, spun că ar fi fost de bun simţ să le fi spus acest lucru măcar din primăvară, ca să nu se mai chinuiască. Convingerea lor este că acest ordin vine la propunerea marilor procesatori, care vor să-i scoată de pe piaţă.

Despre acest mod al statului de a interveni în piaţă, Toader Manole, preşedintele Federaţiei Viticultorilor din Vrancea, spune că avantajează 4-5 mari agenţi economici şi vrea să-i desfiinţeze pe ţărani, care oricum sunt aduşi la sapă de lemn. „După ce că nu avem bani să recoltăm, în urmă cu o lună Ministerul ne-a mai dăruit şi acest carnet ca să nu mai avem nici cum să vindem strugurii! (…) Nu le-au gândit prost, ci cu substrat! Au permis agenţilor economici să facă vin pichet sub numele de „vin de fructe“, iar nouă ne-au intrezis vânzarea pe piaţa liberă atât a strugurilor cât şi a vinului!“, adaugă domnul Toader.

Monopolul procesatorilor

Nici situaţia „norocoşilor“ cu mai mult de 0,5 hectare nu este mai bună. Profitând de faptul că nu au unde depozita strugurii şi vinul, combinatele de vinificaţie le oferă acestora preţuri descurajatoare, ca să nu spunem… de batjocură. Cum altfel am putea vorbi despre cei 0,35-0,50 de lei pe kilogramul de struguri, şi aceştia daţi în două rate, când doar recoltatul costă 0,40 de lei?

„E foarte grav ce se întâmplă“, ne spune Constantin Stănescu, preşedintele Uniunii de Ramură a Cooperativelor Vitivinicole. „Presiunea din partea procesatorilor este foarte mare pentru că ştiu că nu avem alte soluţii. Vorbim de un monopol şi de un plan bine pus la punct, ne mai spune domnul Stănescu, pentru ca nu cumva să rămânem cu impresia că e vorba de ignoranţa factorilor de decizie.“

Producţia de struguri şi vin, în date şi cifre

În ceea ce priveşte producţia de vin, atât Patronatul Naţional al Viei şi Vinului (PNVV) cât şi Oficiul Naţional Vie-Vin (ONVV) estimează pentru acest an aproximativ 6 milioane de hectolitri, cu 5-10% peste media ultimilor ani.

Potrivit acestora, producţia medie la principalii producători este estimată pentru zona Dobrogei la 12 tone/ha, cu 5% mai mare decât în 2008, în Vrancea şi Moldova la circa 8 tone/ha, în Transilvania la 8,5 tone/ha, iar în Banat la10,5 tone/ha, în creştere cu 5% faţă de 2008. Producţiile medii din zona Olteniei sunt estimate la 5,5 tone/ha, iar în Dealul Mare la circa 9 tone/ha.

Criza nu a afectat piaţa de profil

Referitor la piaţa vinului, obiectivele patronatului vizează menţinerea acesteia la nivelul anului 2007, când valoarea pieţei totale a fost de 450 milioane de euro. Conform datelor oferite de membrii aceleiaşi organizaţii, deşi suntem în plină criză economică, consumatorii nu au renunţat la vin, astfel că piaţa de profil nu a înregistrat turbulenţe majore.

Cât despre comerţul internaţional cu vinuri, importul a scăzut cu circa 72% în primele cinci luni ale anului, de la 164.193 hectolitri la 47.560 hectolitri. Exportul a scăzut cu aproximativ 11%, de la 60.053 hectolitri la 53.409 hectolitri. În prezent, principalele pieţe de desfacere pentru vinul românesc sunt reprezentate de Germania, Bulgaria, Danemarca, Estonia, Rusia, Marea Britanie, Italia, China şi SUA.

Valentina ŞOIMU