Agro BUSINESS

Prezent în România la sfârşitul anului trecut, comisarul european Dacian Cioloş a apreciat că autorităţile şi producătorii români ar trebui să fie mai activi în ceea ce priveşte înregistrarea produselor tradiţionale cu protecţie la nivel european, în condiţiile în care România are doar un singur produs protejat în acest moment, respectiv Magiunul de Topoloveni.

Sumele alocate promovării vor creşte

„Am dorit să am o discuţie foarte practică şi aplicată cu reprezentanţii Ministerului Agriculturii şi cu cei ai producătorilor de produse tradiţionale. Să vedem ce perspective concrete există în următoarele luni şi următorii ani, să pregătim dosare pentru protecţia unor produse cu indicaţie geografică sau cu denumire de origine la nivel european. România are în acest moment doar un singur produs cu indicaţie geografică protejat la nivel european. Consider că este momentul să accelerăm puţin lucrurile şi să ne pregătim în următoarele luni, să ajutăm fiecare de unde suntem, să oferim tot sprijinul nostru pentru înregistrarea unui număr cât mai mare de produse tradiţionale“, a declarat Cioloş, după întâlnirea cu producătorii de produse tradiţionale.

Conform celor spuse, lipsa informării a fost una dintre cauzele înregistrării unui singur produs tradiţional cu protecţie la nivel european.

Comisarul a atenționat că sistemul de înregistrare a produselor tradiţionale din România este prea flexibil şi fără o procedură de control riguroasă, ceea ce a permis înregistrarea la nivel naţional a unui număr de peste 2.500 de produse tradiţionale. În schimb, sistemul european este mai riguros. Ca urmare, este necesară o legislaţie nouă, pentru a clarifica mai bine ceea ce înseamnă produse tradiţionale şi ce caracteristici trebuie să îndeplinească.

Comisia Europeană intenţionează ca, după anul 2014, sumele alocate la nivelul UE pentru promovarea produselor agroalimentare europene pe pieţele internaţionale să crească la câteva sute de milioane de euro, faţă de 53 milioane de euro, la ora actuală.

Cioloș s-a referit și la piaţa produselor bio, despre care a afirmat că se va dezvolta şi în România, dacă producătorii autohtoni se vor organiza pentru a-şi vinde produsele. Însă dezvoltarea pieţei de produse bio depinde, în primul rând, de structurarea cererii şi, mai ales, de structurarea ofertei.

Traian DOBRE

Legumicultura, unul dintre domeniile sensibile care pune anual profitul sub semnul întrebării, a devenit pentru familia Mirelei Vereş preocuparea majoră a vieţii de aproape 15 ani. Creierul afacerii, dna Vereş, încearcă din răsputeri să-şi demonstreze sieşi, dar şi altora că din agricultură se poate trăi, iar intermediarul de pe piaţă poate fi eliminat dacă îţi gândeşti raţional afacerea.

Producţia, ca o mare aventură

„Am achiziţionat din fonduri proprii terenul. De aici a început marea aventură a pregătirii acestuia, aratul, fertilizatul şi tot ce trebuie făcut ca pământul să fie roditor. Muncind zi lumină, până la venirea iernii, se pot obţine rezultate neaşteptate. Cultivăm din resurse proprii toate categoriile de legume: roşii, castraveţi, vinete, ardei, ceapă, iar de curiozitate anul acesta am experimentat un lot cu căpşuni. Din câte am dedus, terenul e propice, se pretează la o asemenea cultură. Aşa că o să încercăm şi anul viitor“, a spus Mirela Vereş.

Producţia realizată pe parcursul acestui an în serele şi solariile firmei Sessler Impex au fost comercializate în pieţele agroalimentare din municipiul Baia Mare, bucurându-se de aprecierea cumpărătorilor.

„Există deja o anumită categorie de consumatori care evită cumpărarea bunurilor alimentare de la intermediari. Foarte repede unii oameni realizează dacă în piaţă discută cu un simplu vânzător sau cu producătorul. Se întreabă frecvent dacă legumele sau fructele sunt din producţia proprie. Odată ieşit pe piaţă, deja ai posibili­tatea să-ţi convingi clienţii care, la rândul lor, trimit alţi cumpărători“, a fost de părere Vereş.

Terenul a fost deja pregătit, îngrăşământul natural aşezat pe sol, iar solariile şi sera pregătite pentru recolta anului 2012.

„Avem deja două solarii pentru culturile de ceapă verde, pătrunjel şi mărar, ridichi şi fasole timpurie. În etapa următoare am în vedere patru solarii de roşii, două de ardei şi un solar de vinete. De asemenea, continuăm toate activităţile în câmp deschis, montăm plasele şi pilonii de susţinere a legumelor căţărătoare, iar odată cu încălzirea vremii, implicit a solului, ne putem relua activităţile specifice. Ne dorim un an mai bun în recolte şi o piaţă cu mai multe facilităţi“, a spus fermierul din Recea.

Nemulţumiri

Mirela Vereş consideră că de aproape 20 de ani agricultorii din România abia reuşesc să-şi impună produsele pe piaţa internă din cauza invaziei produselor din alte ţări. Lipsa unei forme organizate pe mai multe paliere – naţionale, regionale, locale – a dus la pierderea poziţiei pe o piaţă care deja funcţiona. O recunoaştere juridică a diverselor forme de organizare a agricultorilor care să dezvolte afaceri şi proiecte comune reprezintă singurul sprijin real. Altfel, agricultorii mici sau mijlocii nu au posibilitatea finanţării sau cofinanţării afacerilor, iar locul lăsat liber pe piaţă va fi rapid ocupat de produse similare din alte ţări.

Leontin CUPAR

În ciuda potenţialului mare, de care se tot vorbeşte, România este încă departe de rezultatele obţinute în ţările occidentale – rezultă din ultimul raport, intitulat „Diversitatea agricolă în UE, văzută prin cifre“, realizat de Oficiul European de Statistică (Eurostat). E drept că datele statistice cuprind numai anii 2008-2010, fără 2011, când recoltele noastre au fost mai bune, iar în zootehnie au apărut noi ferme.

Conform datelor prezentate, aproape jumătate din producţia totală de cereale a UE este realizată de Franţa, Germania şi Polonia. De fapt, primele două țări menționate se află în fruntea tuturor clasamentelor, cu excepția producției de lapte. Pe de altă parte, Germania, Franța și Italia sunt statele cele mai mari producătoare de brânză.

Media UE-27 la cereale, 300 mil. t/an

În raport se spune că cerealele sunt principalele culturi agricole de pe terenurile arabile ale UE-27. După o producţie mare în anul 2008, favorizată de condiţiile meteorologice bune, şi preţurile ridicate din anul precedent, producţia a scăzut în 2009 şi 2010 din cauza scăderii suprafeței totale cultivate cu cereale şi a condiţiilor meteo mai puţin favorabile. În medie, UE-27 a produs aproximativ 300 milioane de tone de cereale pe an, în 2008-2010.

În perioada menționată, Franţa (23% din totalul UE-27) a fost cel mai mare producător de cereale, urmată de Germania (16,1%), Polonia (9,5%), Marea Britanie (7,5%), Spania (6,9%) şi Italia (6,4%). Pentru toate cele trei principale cereale recoltate în UE (grâu, orz şi porumb boabe), Franţa a fost principalul producător.

În aceiași ani, România a stat mai bine numai la cultura de porumb (13,9%), situându-se pe locul trei, după Franța (25,1%) și Italia (14,7%), dar înaintea Ungariei (13,3%). În schimb, producțiile globale de cereale (5,4%), dintre care grâu (4,3%) și orz (2,1%), au dat jos țara noastră de pe „podium“.

Liderii la lapte

Laptele de vacă colectat în UE-27 a ajuns la 136,4 milioane de tone în 2010. Din această cantitate, 31,4 mil. t reprezintă lapte de consum și, printre alte produse, 8,9 mil. t brânzeturi.

Marea Britanie, cu 6,92 mil. t (22% din totalul UE-27), a fost cel mai mare producător de lapte de consum, fiind urmată de Germania cu 5,27 mil. t, Franţa cu 3,65 mil t şi Spania cu 3,51 mil. t. Principalii producători de brânză au fost Germania – 2,08 mil. t (23%), Franţa – 1,92 mil. t, Italia – 1,17 mil. t, Olanda – 0,75 mil. t şi Polonia – 0,66 mil. t.

În același an, România a colectat numai 223.000 t de lapte, ceea ce o situează undeva în coada clasamentului.

„Campionii“ la carne

În 2010, țara noastră se află pe aceeași poziție dezonorantă și la producția de carne, cu 234.000 t porc, 287.000 t pasăre și numai 28.000 t vită.

În schimb, Germania, Spania şi Franţa sunt cei mai mari producători de carne de porc în UE-27. Anul trecut, producția europeană a fost de 22,01 mil. t la porc, 12,15 mil. t la pasăre și 7,91 mil. t la bovine.

La carnea de porc, Germania cu 5,44 mil. t (25% din totalul UE-27), Spania cu 3,36 mil. t, Franţa cu 2,01 mil. t, Polonia cu 1,74 mil. t, Danemarca cu 1,66 mil. t şi Italia cu 1,63 mil. t au fost cei mai mari producători.

Lideri la carne de pasăre au fost Franţa – 1,71 mil. t (14% din totalul UE-27), Marea Britanie – 1,57 mil. t, Germania – 1,38 mil. t, Spania şi Polonia, ambele cu 1,34 mil. t.

În cazul cărnii de bovine, principalii mari producători au fost Franţa – 1,52 mil. t (19% din totalul UE-27), Germania – 1,18 mil. t, Italia – 1,07 mil. t şi Marea Britanie – 0,92 mil. t.

Traian DOBRE

Anul acesta, România a devenit al doilea mare producător de porumb boabe din Uniunea Europeană (UE), cu 10,7 milioane de tone, a afirmat Luc Esprit, la simpo­zionul cu tema „Mizele europene ale porumbului“, desfăşurat recent la Centrul expoziţional Romexpo din Bucureşti. Domnia sa este director al Federaţiei Naţionale a Producătorilor de Seminţe de Porumb şi de Sorg din Franţa (FNPSPSF) şi secretar permanent al Confederaţiei Europene a Producătorilor de Porumb (CEPB).

Producţii record în UE

Suprafața totală cultivată cu porumb în UE a fost de 14,3 milioane de hectare (24 mil. ha în Europa). Conform estimărilor făcute de specialiştii celor două organizații, ca urmare a creşterii suprafeţelor şi a randamentelor înregistrate, producţia de porumb a UE s-a situat la 62 milioane de tone, față de 56 milioane de tone anul trecut (+11%).

„Pe ansamblul UE, suprafeţele cu porumb boabe s-au mărit în medie cu 8%, adică 8,5 milioane de hectare (60% – n.n.). Acest fenomen s-a constatat în toate țările europene, cu excepţia Franţei. În ceea ce priveşte rezultatele tehnice din acest an, principalele state producătoare de porumb boabe au înregistrat performanțe foarte bune, în Franţa şi Italia randamentele fiind chiar excepţionale. În regiunile din centrul şi estul UE, producţiile au fost de asemenea mari“, a declarat secretarul permanent al CEPB.

Pe locul întâi s-a aflat Franța, cu 15,4 mil t, iar pe locurile 3 şi 4 s-au plasat Ungaria, cu 8,4 mil t, şi Italia, cu 8,3 mil t.

Ca urmare a producțiilor mari, UE intenționează să exporte 3-4 mil t către ţări terțe, în special cele africane. Însă se aşteaptă la o concurență puternică din partea Ucrainei.

Suprafeţe în creştere

Luc Esprit a spus că România a cultivat 2,5 milioane de hectare cu porumb (1,5 mil ha în 2010), fiind prima într-un top neoficial (29,4% din total UE). Însă, din cauza randamentului scăzut, țara noastră nu s-a putut situa pe aceeaşi poziție şi la producția totală. Pe următoarele poziții, dar la distanță mare, s-au plasat Franța cu 1,5 mil ha (17,6%), Ungaria cu 1,2 mil ha (14%) şi Italia cu 0,9 mil ha (10,6%). Cele mai mici suprafețe, de numai 0,1 mil ha, s-au regăsit în Cehia şi Belgia.

„Productivitatea medie obţinută la nivel UE este de 7,2-7,3 t/ha, dar diferă de la o ţară la alta. În Franţa, în 2011, s-a obţinut un record de 10,2 t/ha la porumb boabe, iar în România media a fost de numai 4,5 t/ha, deşi pe suprafeţele cultivate cu hibrizi, circa 55%, randamentul a fost de 8-9 t/ha“ – a menționat directorul FNPSPSF.

România, în top 3 la sămânţă

Porumbul pentru sămânță (127.000 ha în UE) este cultivat cu prioritate în Franţa (54.300 ha), Ungaria (25.500 ha) şi România (21.500), care deţin împreună aproximativ 80% din suprafeţele europene. În 2011 au fost cultivate peste 127.000 ha, în creştere cu 24% față de anul trecut, datorită extinderii suprafețelor mai ales în cazul celor trei țări menționate.

Traian DOBRE

Sindicaliştii susţin că producţia mare de legume falimentează producătorii agricoli şi îmbogăţeşte intermediarii

Federaţia AGROSTAR consideră că producţiile mari obţinute anul acesta la legume aruncă producătorii în faliment, în timp ce intermediarii dau adevărate tunuri, oferind un preţ ridicol fermierilor. Astfel, în timp ce fermierii şi consumatorii pierd, intermediarii se îmbogăţesc.

Iată câteva exemple de preţuri oferite la mijlocul lunii august de intermediari producătorilor agricoli:

Judeţul Argeş:
varză – 0,30 RON/kg;
cartofi – 0,70 RON/kg;
tomate calitatea I – 0,60 RON/kg;
ardei gras – 1,5 RON/kg;
castraveţi – 1 RON/kg.

Judeţul Olt:
tomate – 0,4-0,6 RON/kg;
vinete – 0,7 RON/kg;
ardei gras – 0,8-1 RON/kg;
varză – 0,2 RON/kg.

Judeţul Prahova:
tomate – 0,8-1,2 RON/kg;
castraveţi – 1,2-1,5 RON/kg;
vinete – 1,5-1,8 RON/kg;
ardei gras – 1,8-2,2 RON/kg.

Reprezentanţii producătorilor agricoli protestează faţă de declaraţiile preşedintelui Comitetului Naţional de Iniţiativă pentru Înfiinţarea Camerelor Agricole, Mihai Banu, privind modul de organizare şi funcţionare a acestor structuri. Ei susţin că au rămas stupefiaţi ascultându-l pe parlamentar cum gândeşte organizarea noii instituţii.

În opinia fermierilor agricultori, camerele agricole trebuie să fie ale agricultorilor şi e necesar să fie conduse de ei, pentru a le oferi încrederea asupra a ceea ce construiesc. În ţările importante din punct de vedere agricol nu există camere agricole pentru agricultorii mici şi camere agricole pentru cei mari.

Concluzia este evidentă

Folosim adesea fără să cunoaştem termenul exact a noţiunii de fermier, de aceea atragem atenţia că este bine să aprofundaţi următoarele definiţii: fermier şi agricultor.

În accepţiunea europeană, dialogul este literă de lege. Niciun parlamentar nu-şi permite să jignească proprii alegători, aşa cum dumneavoastră aţi făcut-o. Aspirăm la bunăstarea din ţările mari, aspirăm la modul lor de organizare, însă dumneavoastră nu aveţi capacitatea de a face funcţionale nişte instrumente şi măsuri necesare, specifice sectorului agricol, deoarece nu le puteţi înţelege. În ultimele dumneavoastră apariţii în presă vă încadraţi perfect în categoria politicienilor aroganţi, incapabili să accepte dialogul social şi libertatea de exprimare.

Pentru ca organizaţiile producătorilor să fi avut capacitatea să se organizeze singure, era normal ca dumneavoastră, în calitate de trimis al nostru în Parlamentul României, să fi legiferat ceva în această direcţie, însă nu am văzut nicio acţiune în acest sens.

Domnule deputat, despre ce cheltuieli ale statului vorbiţi în organizarea camerelor agricole, despre ce funcţionari ai statului? Cumva cei plătiţi din taxele şi impozitele noastre? Banii despre care dumneavoastră vorbiţi, cei necesari organizării alegerilor ocazionate de înfiinţarea camerelor agricole sunt cumva o sponsorizare a statului sau sunt ai contribuabililor români?

Nu statul este cel care creează această instituţie, ci nevoia agricultorilor de a se organiza, nevoia statului de a avea un partener economic de dialog, nevoia agricultorilor de a avea aceleaşi servicii ca şi cele oferite în statele europene, cu agricultură importantă.

Nu ne obligaţi să respectăm o lege „strâmbă“ cu care noi nu am fost de acord, noi am acceptat ideea în sine, nu şi textul legii, pe care dumneavoastră ni l-aţi „băgat pe gât“.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

Tot mai mulţi ţărani şi fermieri de la noi renunţă la crescutul vitelor, fie că vorbim despre vaci de lapte sau despre oi. Şi asta dintr-un motiv foarte simplu: nu mai rentează. Dincolo de toate celelalte inconveniente – costuri mari pentru hrană, insuficienţa subvenţiilor, muncă multă – oamenii dau laptele mai mult de pomană centrelor de colectare. Practic, deşi la magazin un litru costă 4 lei, de la producător el pleacă numai cu 90 de bani. Desigur, este vorba şi despre TVA-ul mare practicat la noi, dar sunt şi destule nebuloase în afacerea asta, a laptelui, de se ajunge la aşa costuri pe raft.

Cert e că, oamenii, supăraţi, îşi spun: „Aşa nu se mai poate. O sticlă de suc costă aproape şase litri de lapte de-al nostru. Trebuie să mulg vaca odată ca să pot cumpăra apoi o sticlă de suc. Pe timpul iernii se ia lapte puţin de la vacă, nici nu se poate încropi de o sticlă de suc, de la cei 90 de bani pe litru. Aşa că, mai are rost să creştem animale?“

Întrebarea asta şi-o pun pregnant ţăranii din comuna ialomiţeană Adâncata, care renunţă pe capete la vechea îndeletnicire a creşterii vitelor. Desigur, la întrebarea asta ar trebui să răspundă numai guvernanţii…

(N.M.)

Cel mai mare producător de mori pentru nutreţuri din România, SC Tehnofavorit SA – Bonţida (Cluj), a proiectat şi executat o batoză pentru porumb. Capacitatea de prelucrare este de 3-4 t/oră. Să nu vă închipuiţi că noul utilaj are ceva în comun cu rudimentarele batoze, folosite cu zeci de ani în urmă!

„Noi credeam că vremea batozelor pentru gospodăriile individuale a apus demult. Numai că numărul mare al fermelor mici a dus la cerere mare pentru acest utilaj“, a declarat dr. ing. Liviu Ceclan, director marketing-vânzări la Tehnofavorit, pentru Lumea Satului.

Conform celor spuse, noua batoză are menirea de a desface boabele de pe ştiulete, de a le curăţa de pleavă şi de a le separa. Este un utilaj hibrid, în sensul că poate fi acţionat de propriul motor electric trifazat, dar şi de la priza de putere a tractorului, acolo unde gospodarul nu dispune de curent trifazic.

În proiectare se află o altă batoză de porumb, care va fi dotată cu motor electric monofazic de 3 kW, cu capacitate de 1-2 t/oră.

Moară cu valţuri

Tehnofavorit a introdus în producţie o moară cu valţuri, care striveşte, aplatizează boabele de cereale, făcându-le mai eficiente din punct de vedere nutritiv. Prin acest mod de preparare bobul nu este eliminat întreg din organismul animalului fără să fie utilizat, dar nici nu ajunge atât de prăfos încât să-i dăuneze fiziologic.

Interlocutorul nostru ne-a spus că granulaţia furajelor trebuie să fie în strânsă legătură cu cerinţele fiziologice ale animalelor. Teoretic, cu cât granulaţia unui furaj este mai fină, cu atât hrănirea este mai eficientă, iar rezultatul îngrăşării devine mai bun. În realitate, există unele specii, cum ar fi oile, caprele, iepurii şi, desigur, mieii şi iezii, care nu suportă un furaj cu granulaţie prea fină. Le creează probleme respiratorii şi chiar leziuni pe mucoasa stomacală.

Mai mult, oamenii de ştiinţă în domeniul nutriţiei animalelor sunt de părere că bovinele şi cabalinele trebuie să primească un furaj strivit, aplatizat şi nu mărunţit până la prăfuire.

„În viitorul apropiat, vrem să fabricăm mori cu valţuri şi pentru consumul uman, atât pentru făina de panificaţie, cât şi pentru mălaiul grişat, mai ales că Tehnofavorit a mai produs, în trecut, asemenea mori. Acestea vor produce făină fină din grâu sau grişată de mălai, dar nu vor pulveriza şi tărâţele care, astfel, vor fi uşor eliminate“, a afirmat Ceclan.

De la moara pneumatică la cea structurală

Conceptul de moară structurală este nou. A apărut în urma observaţiilor fermierilor şi a constatărilor inginerilor de specialitate, care consideră că viteza periferică prea mare a ciocănelelor dintr-o moară clasică destructurează furajul, prin prăfuire excesivă. Acest lucru duce la o proastă digestie şi chiar la lipirea de mucoasa stomacală. Noile mori produc o granulaţie mai mare, dar mai apropiată de necesităţile fiziologice ale animalelor.

„Tehnofavorit este prima companie care a introdus pe piaţă mai multe modele de astfel de mori structurale, cu puteri de 15, 22, 33 şi 37 kW. Acestea pot fi montate şi câte două, în baterie, dublându-se astfel capacitatea de prelucrare a unei instalaţii“, a precizat directorul de marketing-vânzări.

Traian DOBRE

Insistenţa cu care actualul comisar european Dacian Cioloş militează pentru susţinerea agriculturii de subzistenţă pare a avea o oarecare motivaţie economică. Nu este exclus ca inspiraţia acestui model să vină şi din ceea ce a văzut domnia sa în practica agricolă din unele zone ale României, cu deosebire cea situată la Lunguleţu-Dâmboviţa sau în zona sa natală, Sălaj. Adică în satul în care oamenii au ridicat un monument al culturii, care i-a scos din sărăcie şi care avea să-i facă celebri în Europa.

De cum treci Centura Capitalei şi te îndrepţi spre Titu, undeva la jumătatea drumului ţi se dezvăluie privirii imensitatea unui covor verde de o frumuseţe rară. Începând de la Slobozia Moară şi până dincolo de Lunguleţu, nu vezi altceva decât fâşii cultivate cu varză, în timp ce pe o parte şi alta a şoselei abia poţi răzbate printre grămezile de căpăţâni de varză oferite spre vânzare. Apogeul ofertei îl reprezintă piaţa comunală din Lunguleţu, unde într-o zi bună se vând până la 400 de tone de varză.

Noi am ajuns la Lunguleţu într-o zi de sărbătoare, în care producătorii erau dezamăgiţi de vânzările mici pe care le făceau. La un camion încărcat cu varză abia dacă găseai unul sau doi intermediari, care făceau mofturi la preţul de ofertă, ce nu depăşea 65 de bani. Cei mai hapsâni începeau să cutreiere câmpurile cultivatorilor, doar-doar vor putea cumpăra la 45 sau 50 de bani kilogramul. Pe undeva aveau şi ei dreptate, pentru că în zilele noastre transportul de o oră de la Lunguleţu până în Capitală este socotit a fi mai scump decât munca ţăranilor de o vară şi o toamnă. Fapt este că, în ziua Sfintei Parascheva, în piaţa comunală din Lunguleţu la cinci remorci de varză dacă se afla un cumpărător de băgat în seamă.

Şi totuşi afacerile merg bine

Cel puţin aşa susţin cultivatorii, iar afacerile din târgul comunal sau de pe marginea şoselei sunt elocvente.

Doar că în această toamnă mulţi dintre ei aveau să plătească tributul nesăbuinţei de a renunţa la soiurile de calitate în favoarea celor cantitative. Goana după câştig i-a determinat pe mulţi să renunţe la soiurile tradiţionale, optând pentru cele socotite de ei a fi superintensive. Fapt este că varza românească de cea mai bună calitate a fost înlocuită cu soiuri şi mai ales cu hibrizi care, cel puţin în această toamnă, s-au dovedit neadecvaţi. În câmp, culturile lor de varză se prezintă la această dată cum ar fi la început şi nu la sfârşit de toamnă. Privite de la distanţă, câmpurile par de o rodnicie fără egal. Pătrunzând în interiorul lor, abia dacă vezi o căpăţână legată la 5-6 plante. Asta în parcelele celor care au optat pentru soiuri sau hibrizi neadecvaţi arealului geografic.

La o producţie minimă de 30 tone la hectar, micul cultivator obţine cel puţin 150.000 lei, venit ce depăşeşte cheltuielile făcute mai ales cu aplicarea tratamentelor.

Esenţa modelului

El se află în ceea ce se numeşte agricultură intensivă. Modelul de agricultură practicat de micii fermieri din zona Lunguleţu- Slobozia Moară este pe cât de simplu, pe atât de înţelept. Beneficiind şi de îndrumarea agrotehnică a unui specialist de excepţie din zonă, ţăranii au realizat imediat şansa unui câştig dublu dacă vor opta pentru un sistem de cultivare de tip succesiv. Adică două culturi pe aceeaşi parcelă. Prima reprezintă cartofii timpuri, care le-a dus faima până dincolo de graniţele ţării. A doua este varza.

Sistemul practicat de ei este simplu şi deosebit de eficient. După regulile ştiinţei agrotehnice numai de ei ştiute, însămânţează cartofii în mustul zăpezii, cum s-ar spune. Astfel, apar pe piaţă exact în momentul în care oferta este cea mai mică, iar importurile nu pot să facă faţă concurenţei autohtone.

Campania de recoltare a cartofului este extrem de scurtă, impulsionată fiind mai ales de preţ. Imediat urmează cea de-a doua cultură: varza de toamnă.

Două culturi succesive pe aceeaşi suprafaţă aduc profit chiar şi în cele mai dificile condiţii climatice. La cât se ridică profitul este greu de apreciat. Mai ales de frica fiscului ţăranii dovedesc prudenţă în declaraţiile lor pe această temă. Când îi întrebi, ei schimbă subiectul temei, invocând costurile în lucrările mecanizate şi mai ales cu tratamentele. Vorbesc puţin de munca lor, pe care o înţeleg ca pe o datorie ce nu poate fi evaluată financiar. Oricum, niciunde în România micii proprietari nu adună într-un an atâta bănet cât cei de la Lunguleţu.

Vom reveni!

Laura DOBRE ZMARANDA

Dialog cu un podgorean pesimist

Situat într-o unitate de relief prielnică pentru cultivarea viţei-de-vie, judeţul Vrancea este recunoscut la nivel naţional, şi nu numai, pentru calitatea vinurilor produse.

Suprafaţa viticolă vrânceană este împărţită în trei mari podgorii: Panciu, Odobeşti şi Coteşti. Aproximativ 25.000 ha de vii rezultă adunând suprafeţele celor trei podgorii.

Importanţa viticulturii la Ţifeşti

Centrul viticol Ţifeşti este situat în podgoria Panciu, cea mai mare dintre podgoriile vrâncene. Principala ocupaţie a tifeştenilor este viticultura, acest lucru reieşind şi din întinsa plantaţie de vie, care ocupă aproximativ 40% din suprafaţa totală a comunei.

Fiecare cetăţean deţine o parcelă mai mare sau mai mică de vie.

În acelaşi timp, cetăţeanul de rând munceşte pentru a avea o recoltă cât mai bogată, după cum ne mărturiseşte unul dintre săteni, Vasile Botez.

Aşa cum îi stă bine unui vrâncean, acesta ne-a prezentat suprafeţele de viţă-de-vie. De-a lungul vieţii, acesta a reuşit să dobândească un hectar de vie cultivat pentru masă şi vin.

Viitorul aparţine marilor producători

Gazda noastră, Vasile Botez, ne invită la o scurtă călătorie printre plantaţiile viticole din zonă. El ne prezintă fiecare soi de struguri, realizându-se astfel un dialog cu privire la cultura viţei-de-vie.

– Nea Vasile, care este secretul unei recolte reuşite?

– Sunt multe de făcut, dar cel mai important lucru este tratarea viei încă din primăvară, atunci când nu a dat încă mugurul. Apoi, pe parcursul anului se mai adaugă 3-4 stropiri în funcţie de cantitatea de precipitaţii căzute, dar şi de alţi factori.

– Ce ne puteţi spune despre situaţia actuală a producţiei de struguri?

– A fost un an dificil deoarece am avut de suferit din cauza iernii care şi-a prelungit şederea, dar şi a ploilor care, la un moment dat, au fost prea multe. Este bine şi aşa, pentru că peste 10-15 ani noi nu vom mai fi, vor exista doar producătorii importanţi.

Speranţa unei valorificări mai ample

Am aflat, de asemenea, că sătenii obişnuiţi aleg să-şi vândă strugurii, neavând posibilitatea de a păstra vinul în condiţii optime. Şansa de cooperare cu complexele de vinificaţie nu mai este actuală, atât timp cât industriaşii nu se dovedesc a fi parteneri corecţi.

– Dacă viile vor fi cumpărate în viitor de către producătorii care au o piaţă de desfacere mai bună, zona Vrancei va fi recunoscută la înalta sa valoare. Cred că ţara asta merită o şansă deoarece avem resurse pentru o viticultură bogată. Cum alţii pot şi noi nu?

Iată un punct de vedere al aceluiaşi sătean, care încă mai speră într-un viitor mai favorabil al zonelor rurale.

Larissa SOFRON

Prin programul de dezvoltare, ferma pomicolă de lângă Adunaţii Copăceni de la marginea Capitalei intenţionează să câştige o cotă importantă pe piaţa fructelor din România, obiectivul ei imediat fiind să-şi consolideze poziţia brandului „La Moşie“. Plantaţia aparţine SC Andany Trading SRL şi este inclusă în grupul de companii Romstrade şi Blue Air deţinut de către omul de afaceri Nelu Iordache. Pe lângă pomi fructiferi, ferma dispune şi de 10 ha cu viţă-de-vie.

Spre o diversificare intensivă

„Pentru perioada următoare este vizată extinderea fermei de la 100 la 200 ha. Vrem să ne extindem, pentru a intra în noi sectoare, cum ar fi legumicultura“, a declarat Gheorghe Răcaru, director de strategie şi dezvoltare al grupului menţionat, cu ocazia celei de a treia ediţii a Zilei Pomicultorului.

Fostul pilot, astăzi un bun manager, ne-a spus, în exclusivitate, că au fost deja achiziţionate 30 ha. „Terenul va fi pregătit în această toamnă, iar în primăvară vom începe plantarea. De asemenea, suntem în stadiu avansat cu negocierile, pentru a cumpăra încă 20 ha“, ne-a precizat Răcaru.

Mai mult, societatea intenţionează să construiască sere încălzite de înalt randament, care accelerează durata de vegetaţie a plantelor în funcţie de soi, crescându-le randamentul de producţie, dar fără să le afecteze calitatea.

Atragerea grupurilor de producători

Directorul de strategie şi dezvoltare a afirmat că are în vedere înfiinţarea unui sistem tip grup de producători, prin care să colecteze fructele şi legumele de la producătorii locali. Lor le vor fi puse la dispoziţie soiuri valoroase şi know-how în domeniu, astfel încât şi produsele să îndeplinească standardele cerute, pentru a fi ulterior vândute lanţurilor de magazine retailer, atât la intern, cât şi la extern.

Fructele şi legumele astfel colectate vor trebui să aibă capacitatea de a fi conservate prin frig, în vederea comercializării la o valoare mai ridicată, în perioadele când s-a încheiat perioada de vegetaţie. Mai mult, societatea intenţionează să construiască sere încălzite, care în timp vor da siguranţă producţiei şi o eficienţă sporită.

Depozite din ultima generaţie

Nicolae Pripon, directorul fermei pomicole, ne-a prezentat noile clădiri. În partea de nord a livezii, pe o suprafaţă de aproximativ 5.000 mp, s-au ridicat două hale industriale, cu o linie de sortat şi ambalat fructe, precum şi două depozite dotate cu 12 celule de frig, a câte 110 t fiecare. Conservarea la frig dispune de un sistem de ultimă generaţie, care permite scoaterea aerului din celulă şi introducerea bioxidului de carbon în concentraţiile cerute de normative pentru fiecare tip de fruct.

Traian DOBRE

FARMAGAS îşi propune să transforme fermele româneşti în producători de electricitate şi căldură

Proiectul FARMAGAS, cofinanţat de Uniunea Europeană în cadrul programului Energie Inteligentă pentru Europa (IEE), are ca obiectiv promovarea producerii biogazului din deşeuri agricole în Polonia, Ungaria şi România. Aceste ţări cu potenţial ridicat pentru producţia energetică din biomasă datorită suprafeţelor agricole extinse au printre cele mai mici producţii de biogaz din Europa.

Ce este şi cum se obţine biogazul?

Biogazul este produsul descompunerii materialelor organice de către consorţii de bacterii în absenţa oxigenului. Este un amestec de gaze cu o compoziţie variabilă, în funcţie de materialul degradat şi de condiţiile în care are loc procesul. Principalele componente ale biogazului sunt metanul (50-70% vol), dioxidul de carbon (25-45% vol.), vaporii de apă (2-7% vol. la temperaturi între 20 şi 40°C), acidul sulfhidric (0,002-2% vol.) şi urme de azot, hidrogen şi oxigen. Datorită conţinutului ridicat de metan, acest gaz poate fi utilizat în motoare Otto şi Diesel cuplate cu generatoare pentru a produce energie electrică şi căldură. Metanul din biogaz poate fi purificat şi injectat în reţeaua de gaze naturale sau comprimat şi folosit ca şi combustibil pentru vehicule, procedeul fiind deja aplicat în ţări ca Suedia şi Elveţia. 

Principalele surse

Cu excepţia materialului lemnos, oaselor şi penelor, toate materiile organice de origine animală şi vegetală pot fi fermentate pentru a produce biogaz dacă anumite condiţii sunt îndeplinite: oxigenul este exclus din mediul în care are loc procesul, apa e prezentă în cantitate suficientă şi temperatura este menţinută la un nivel optim. Fermentaţia poate avea loc şi la temperaturi scăzute de până la 10°C, dar foarte lent. Majoritatea bacteriilor metanogene (producătoare de metan) preferă temperaturi de 32-42°C, de aceea cele mai multe instalaţii de biogaz sunt operate în acest interval de temperatură numit mezofil. Există şi bacterii care preferă temperaturi mai ridicate, până la 60°C, şi care descompun mai rapid materia organică, dar consumul energetic necesar pentru a menţine fermentatorul (digestorul) unde are loc procesul de descompunere într-un interval de temperatură termofil (50-57°C) este considerat în cele mai multe cazuri neeconomic.

Dejecţiile de la fermele zootehnice sunt substraturi de bază în uzinele agricole de biogaz. Ele pot fi fermentate singure (monofermentaţie) sau împreună cu resturi vegetale (cofermentaţie). Dejecţiile animaliere conţin bacteriile metanogene din tractul digestiv al animalelor care descompun materialul organic şi produc metan. Cele lichide asigură conţinutul necesar de apă pentru ca substratul să fie pompabil, în timp ce pentru a fermenta dejecţiile solide e nevoie să se adauge apă. Materialele cu un conţinut de solide mai mare de 10% sunt greu de pompat şi acest aspect trebuie luat în considerare în pregătirea substratului pentru fermentaţie. Substraturile care conţin mai mult de 10%-15% solide pot fi fermentate fără adaos de apă utilizând tehnologii diferite de fermentaţie în substrat solid, care încă nu sunt foarte răspândite.

Combinarea resurselor

În majoritatea instalaţiior de biogaz, dejecţiile animaliere sunt cofermentate cu resturi vegetale pentru a spori producţia de biogaz şi a stabiliza procesul de fermentaţie. Frunzele de sfeclă, paiele, silozurile de porumb şi ierburi, fânul, lucerna, resturile de cartofi, melasa, resturile de fructe utilizate în obţinerea alcoolului sunt exemple de resturi vegetale ce pot fi co-fermentate cu dejecţiile animale. Există şi instalaţii care fermentează numai material vegetal, în special culturi energetice (e.g. porumb, sfeclă) cultivate special pentru producţia de biogaz. În tabel sunt prezentate cantităţile de biogaz care se obţin în mod normal din câteva dintre substraturile menţionate mai sus. Producţia de gaz e prezentată ca volum obţinut per tonă material fermentat. Producţia de biogaz din dejecţii animaliere lichidă e mai mică şi din cauza faptului că dejecţiile au un conţinut mai mare de apă.

Ing. Cleo Baltac, director proiect FNPAR

-va urma -

O discuţie pe această temă am avut-o cu domnul Mauro Frola, patronul companiei Maşini Agricole Performante, ce activează în România cu rezultate foarte bune în ceea ce priveşte dotarea tehnică a agriculturii.

– Dle Mauro Frola, MAP este deja o firmă foarte cunoscută şi apreciată de fermierii români. Care sunt ofertele cu care veniţi în întâmpinarea producătorilor agricoli la târgul de la Arad?

– Noi mergem înainte cu programul creat acum un an şi jumătate, care a avut un succes deosebit în România. La cerinţele agricultorilor, am realizat un produs financiar în parteneriat cu Banca Intesa SanPaolo, în interiorul căreia acţionează una dintre cele mai performante societăţi de consultanţă, precum şi cu Global Business Management, societatea FATA Asigurări şi Austria Bio Garanţie, care asigură certificare pentru culturile ecologice.

Acest produs financiar se adresează atât proiectelor pentru prestarea serviciilor în agricultură, cât şi pentru cele de dezvoltare a culturilor agricole, asigurând cofinanţarea lor la valoarea integrală.

Spre exemplu, în cazul Măsurii 121, care reglementează sprijinul financiar privind cumpărarea de utilaje, există facilitatea de rambursare a 50% din valoare, prin contractul cu Banca Intesa San Paolo. În cadrul acestei cooperări, producătorul agricol poate rambursa creditul timp de 7 ani, cu o dobândă anuală sub 10%.

Deosebit de important este că ratele se pot plăti după ce producătorul îşi valorifică producţia, deci încasează banii.

În cazul altor măsuri, oferim aceleaşi condiţii, cu diferenţa că durata de rambursare este de 5 ani, iar dobânda anuală nu depăşeşte 9%, fiind vorba de sume mai mici.

Avem o rată de succes de peste 90% datorită faptului că noi sfătuim fermierul înainte ca acesta să depună documentele, pentru ca punctajul lui să fie maxim, iar selecţia asigurată. Consultanţa este gratuită, singura obligaţie a fermierului fiind să aducă documentele solicitate, corespunzătoare fiecărei măsuri în parte.

Reguli noi

Anul acesta s-au schimbat puţin regulile, fermierul trebuind să prezinte o scrisoare de confort, adică o scrisoare de garanţie bancară prin care demonstrează că poate cofinanţa proiectul. Această măsura s-a aplicat ca urmare a diferenţei foarte mari între proiectele depuse şi cele aprobate.

Rabla de la MAP şi cea de la stat

– Sunteţi recunoscuţi astăzi ca lider absolut al gestionării Programului Rabla în România: cum se derulează acesta?

– Prin Programul Rabla derulat de compania MAP dublăm suma pusă la dispoziţie de stat şi oferim o finanţare foarte bună cu o dobândă de 4,8% în euro. Astfel, pentru utilaje sub 100 CP, prin programul nostru fermierul primeşte 6.000 euro, faţă de 4.000 euro, suma oferită prin programul Rabla de la stat. Pentru diferenţa rămasă se întocmeşte un dosar de bancă în sistem de leasing, urmând ca fermierul să plătească un avans de 15% din valoare. Suma rămasă după achitarea avansului se poate plăti în rate, pe o perioadă de 3 ani, cu o dobândă de 4,8% în euro.

În cazul utilajelor cu mai mult de 100 CP, oferim 8.000 euro, în aceleaşi condiţii precum cele expuse mai sus.

Utilajul vechi se preia de către firma MAP sub forma unui contract de vânzare-cumpărare, pentru a avea proprietate deplină asupra bunului respectiv.

Noutăţile de la IndAgra

– Cu ce vă prezentaţi nou la târgul IndAgra, unde vor fi prezente marile companii furnizoare de maşini şi utilaje agricole?

– La fiecare ediţie IndAgra ne prezentăm cu oferta comercială pentru anul următor. Veţi vedea atunci care sunt noutăţile.

Dana MĂCRIŞ

Creşterea cererii mondiale şi cvasicriza ofertei stau la baza „inflamării“ preţului îngrăşămintelor minerale. Începând cu declanşarea crizei economice din 2009, tendinţa preţului îngrăşămintelor minerale a fost de majorare şi va continua acelaşi „traseu“ pe termen mediu.

Preţul îngrăşămintelor a fost relativ stabil şi chiar a scăzut în perioada cuprinsă între anii 1980-1990. Între 2000 şi 2006 am asistat la o majorare moderată a preţului şi la o volatilitate crescută a acestuia. Între 2007 şi 2008, preţul a „explodat“, pentru ca în prezent să se menţină la un nivel ridicat.

Cererea, cu mult peste ofertă

Cum se explică această „inflamare“ a preţului pe piaţa îngrăşămintelor minerale? În primul rând este vorba de o creştere puternică a cererii, cea mai mare în ultimii 25 de ani, în special pentru azot. Această cerere are la bază dorinţa Chinei şi Indiei de a-şi asigura, foarte rapid, necesarul de consum de pe piaţa internă, în special pentru produsele alimentare. În acest context, fertilizarea a devenit mai importantă ca niciodată, un factor important pentru obţinerea unor producţii bune.

În al doilea rând, oferta de îngrăşăminte este rară şi repartizată dezavantajos pentru anumite state producătoare de materii prime agricole. Materiile prime, care contribuie la obţinerea îngrăşămintelor, cum sunt gazul natural pentru azot, fosforul natural pentru fosfaţi şi sarea de potasiu pentru obţinerea potasiului, sunt localizate în Rusia, China, Canada, Africa de Nord şi foarte puţin în Orientul Mijlociu.

Exploatarea, cea mai dificilă problemă

Înaintea problemei legate de disponibilităţile acestor materii prime se pune exploatarea de calitate a acestor resurse naturale. Exploatarea lor este foarte costisitoare, în condiţii de calitate superioară, mai ales în cazul fosfatului, ceea ce face ca anumite proiecte de investiţii să fie incerte pe termen mediu. Astăzi, doar investiţiile de stat şi cele pe termen scurt au fost realizate pe plan mondial.

Exploatarea acestor resurse este, de asemenea, incertă ţinând cont de instabilitatea existentă în ţările care deţin aceste resurse. Să ne amintim criza dintre Ucraina şi Rusia de la începutul anului 2009, când victime au căzut economiile europene dependente de gazul rus. Atunci, Rusia a decis să închidă robinetul cu gaz pentru Ucraina, ca urmare a unei datorii mai vechi, existente între cele două state.

Pentru a asigura un preţ competitiv şi optim pe lanţul de fabricaţie, producătorii de îngrăşăminte minerale

şi-au delocalizat producţiile către statele care deţin astfel de resurse. Costul îngrăşămintelor minerale rămâne puternic legat de cel al materiilor prime, accesul direct la depozite fiind un factor important al competitivităţii. Costul de fabricaţie al azotului este reprezentat în jur de 80,5% de cel al gazului natural.

Principalii producători

Producătorii de îngrăşăminte minerale, care vor fi şi exportatorii de mâine, sunt: Africa de Nord (Maroc pentru potasiu), ţările din Orientul Mijlociu, Canada şi Rusia. Pe acestă piaţă foarte mondializată şi multipolară, unde statele producătoare nu sunt neapărat şi state consumatoare, statele cu o agricultură importantă sunt obligate să se replieze la oferta pieţei pentru a continua activităţile agricole şi pe viitor.

Această tendinţă de creştere a preţului îngrăşămintelor minerale, pe termen mediu, are la bază creşterea cererii la nivel mondial, care nu este îndeaproape urmată de investiţii în noi capacităţi de producţie.

În loc de concluzii

Creşterea spectaculoasă a preţului între anii 2007-2008 are la bază o serie de factori conjuncturali care au fost ajutaţi şi de factorii structurali, şi anume: specularea preţului materiilor prime, închiderea numeroaselor fabrici producătoare de îngrăşăminte minerale, dezvoltarea proiectelor de energii alternative consumatoare de produse agricole, întârzierea anumitor proiecte sau investiţii, precum şi menţinerea unor politici publice defensive.

Trebuie să avem în vedere faptul că, până în anul 2050, aproximativ 90% din creşterea totală a producţiei agricole mondiale provine din creşterea randamentelor şi intensificarea culturii (mai multe culturi/aceeaşi suprafaţă/în acelaşi an), iar restul de 10% vine din extinderea suprafeţelor agricole cultivate.

Având în vedere aceste lucruri, politica agricolă a României trebuie să aibă în vedere accesul facil la îngrăşămintele minerale cu preţuri rezonabile pentru a putea contribui, de o manieră consistentă, la balanţa naţională de plăţi, la asigurarea securităţii alimentare şi energetice, precum şi la menţinerea activităţilor agricole în mediul rural.

Dr. ing. Cătălin Aurelian ROŞCULETE

Judeţul ALBA sărbătoreşte bogăţia toamnei cu ocazia celei de-a XIX-a ediţii a Târgului APULUM AGRARIA, organizat de Consiliul Judeţean Alba, Primăria Municipiului Alba-Iulia, Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Alba şi Asociaţia Ţara Vinului Alba în perioada 18 – 19 septembrie 2010.

Ediţia anterioară a Târgului s-a axat pe promovarea a ceea ce este specific judeţului Alba în domeniul agriculturii, creşterii animalelor, industriei agroalimentare, dar şi al tradiţiilor meşteşugăreşti din zona rurală a judeţului.

La ediţia din acest an standurile producătorilor agricoli individuali şi firmelor vor abunda în fructe şi legume de o frumuseţe rară, fructe de pădure, ciuperci, nenumărate produse de panificaţie şi patiserie, ouă, brânzeturi, preparate din carne, conserve de carne şi de legume, peşte, miere de albine şi produse apicole, sucuri din fructe, vinuri, bulbi, flori şi pomi fructiferi.

Vizitatorii vor putea gusta şi cumpăra o mulţime de bunătăţi specifice judeţului Alba, preparate „ca la mama acasă“.

Participanţii

Şi de această dată vor fi prezenţi producători de produse tradiţionale şi ecologice din Cluj, Maramureş, Prahova, Argeş, Sibiu, Mureş, Sălaj, Bihor, Braşov şi chiar din judeţele Tolna şi Bacs Kiskun din Ungaria.

Utilajele specifice agriculturii şi silviculturii, expoziţiile de vaci, oi şi animale mici vor atrage atenţia producătorilor agricoli, dar ne aşteptăm să fie interesante şi pentru toţi ceilalţi vizitatori.

Producătorii agricoli vor primi gratuit produse fitosanitare şi multe altele, oferite de Redoxim SRL, Glissando SRL, Centrul de cercetare-dezvoltare pentru biostimulatori Cluj-Napoca.

Vizitatorii pot participa la tombola organizată ca în fiecare an, iar premiile vor fi oferite de această dată cu generozitate de către toţi expozanţii prezenţi la târg.

(V.Ş)

Ca urmare a ploilor abundente, în prima decadă a lunii iulie puţini erau fermierii care reuşiseră să finalizeze recoltarea la orz şi rapiţă pentru a putea intra cu combinele în lanurile de grâu. Dacă la rapiţă preţurile i-au mulţumit, la orz au invocat cu toţii costurile dezolante. Abia începând cu 10 iulie s-au apucat de recoltat grâul, al cărui preţ se zice că nu va sări de 0,4 lei/kg. Cert este că ploile au dat peste cap toate calculele fermierilor. Din cauza lor, oamenii au pierdut bani cu uscarea cerealelor, iar indicii de calitate au tras şi mai mult în jos preţurile de valorificare, oricum mici. Cei cu care am discutat sunt fermieri cu suprafeţe cuprinse între 200 şi 700 ha din judeţele Teleorman, Giurgiu, Călăraşi, Mehedinţi, dar şi din Prahova şi Buzău.

Orzul, la un preţ derizoriu

În ceea ce priveşte valorificare orzului anul acesta, cei mai mulţi dintre producători l-au vândut la un preţ dezolant:

0,3 lei + TVA. „În agricultură e jalnic! Nici Guvernul şi, mai nou, nici Dumnezeu nu mai ţin cu noi“, ne spune doamna Costache Doina din Prahova, care susţine că, deşi a obţinut un orz de nota zece cu o producţie de 5.100 kg/ha pe unele parcele, nu a reuşit să scoată mai mult de 0,3 lei/kg, acelaşi preţ care i-a fost oferit şi la orzoaică. În condiţiile în care cheltuielile la un hectar de orz au fost undeva la 1.400 lei, acolo unde a obţinut producţii medii de 3.700 kg/ha a ieşit în pierdere. „În general, preţul de valorificare nu acoperă cheltuielile, singurul câştig rămânând subvenţia, dacă va mai veni“, mai spune doamna Costache.

Rapiţa, un preţ mai bun

Pantazi Gabriel din Călăraşi exploatează o suprafaţă de 520 ha, accentul punându-l pe grâu şi rapiţă. Anul acesta a vândut rapiţa la Comcereal Fundulea cu 1,13 lei/kg. A fost cultura care, până la momentul de faţă, i-a adus cele mai mari satisfacţii şi asta pentru că a folosit o tehnologie ce i-a permis coacerea mai timpurie a seminţelor şi implicit intrarea la timp în câmp.

La grâu anticipează un preţ de vânzare de cel mult 0,45 lei/kg. De aici, de la poarta fermei, el se multiplică în progresie geometrică până să ajungă în raftul magazinelor sub formă de pâine sau paste făinoase.

Valentina ŞOIMU

Organizarea Comună a Pieţei (OCP) în sectorul laptelui a funcţionat, până în 1984, ca un mecanism care încuraja realizarea de investiţii pentru creşterea producţiei. Producătorii contau pe creşterea constantă a preţurilor nominale pentru a-şi finanţa extinderea, încurajaţi fiind de creşterea anuală a preţului indicativ. Deşi se înregistrau atât o creştere a preţurilor nominale de producţie, cât şi o producţie excedentară masivă, pentru producători evoluţia pieţei era previzibilă, toate modificările de preţ aşteptate evoluând către o creştere. Situaţia pe piaţă astfel creată nu era nici stabilă, nici echilibrată, aceste caracteristici constituindu-se în obiective ale OCP abia odată cu introducerea cotelor de lapte în 1984.

Sistemul cotelor de lapte a limitat oferta şi a menţinut preţurile nominale la un nivel relativ ridicat şi stabil. Astfel, preţurile pentru laptele crud în UE nu au variat decât într-o mică măsură în perioada 1984-2007, comparativ cu perioada care a precedat introducerea cotelor, preţul nominal mediu estimat fiind de 29 de euro/100 kg în 2006.

Obiectivul de stabilitate a preţurilor a fost în mod global atins după 1984 şi a condus la stagnarea aproape completă a preţului indicativ, înainte de eliminarea sa în 2004.

Producătorii europeni de lapte beneficiază, în general, de preţuri mai ridicate decât cele obţinute de producătorii din Noua Zeelandă, dar inferioare celor obţinute de producătorii elveţieni. Preţurile europene sunt destul de apropiate de cele din SUA, dar beneficiază de o mai mare stabilitate.

Impactul inflaţiei

În termeni reali, preţul de producţie a laptelui a suferit o continuă erodare. Creşterea permanentă a preţului laptelui între anii 1970-1984 s-a produs pe fondul unei inflaţii generalizate. După 1984, perioada care a urmat introducerii cotelor de lapte, menţinerea preţurilor nominale de producţie maschează, în realitate, o diminuare destul de accentuată a preţurilor în termeni reali, astfel că, pentru o bună perioadă de timp, producătorii de lapte nu au beneficiat deloc de preţuri stabile în termeni reali.

Un „foarfece“ păgubitor

Preţul de consum al laptelui este în mare parte decuplat de preţul de producţie, după cum s-a demonstrat într-un studiu al Comisiei conform căruia, între începutul anului 2000 şi jumătatea anului 2007, preţurile nominale de consum pentru produsele lactate au crescut cu 17%, în timp ce preţul nominal plătit producătorului a scăzut cu 6%.

Datele Eurostat confirmă că, per ansamblu, preţurile de consum evoluează diferit faţă de preţurile de producţie. Între 1996 şi 2000, indicele preţurilor de consum care includea laptele, brânzeturile şi ouăle a rămas practic neschimbat, în timp ce indicele preţului la lapte plătit producătorilor a scăzut, pentru ca ulterior să crească din nou. Între 2000 şi 2007, preţurile de consum au crescut aproape linear cu aproximativ 15%. Pentru aceeaşi perioadă, indicele preţului la lapte plătit producătorilor a scăzut timp de cinci ani consecutiv, după care a cunoscut o creştere.

În sectorul laptelui, în timp ce preţurile plătite producătorilor de către fabricile de prelucrare a laptelui urmează îndeaproape evoluţiile de pe piaţa internaţională, preţurile plătite de consumatori sunt influenţate nu numai de costul materiei prime, dar şi de alţi parametri, precum costul energiei sau cel determinat de salarii.

Laptele, ca materie primă, are de fapt o influenţă relativ redusă asupra preţului de consum al produselor lactate, între 30 şi 50%, în funcţie de produse.

O altă caracteristică a sectorului european al laptelui este concentrarea semnificativă a întreprinderilor de prelucrare şi de distribuţie, ceea ce le poate conferi o poziţie predominantă în fixarea preţurilor.

Dana Măcriş

Piaţa cerealelor, la mâna intermediarilor

În cea mai mare parte a ţării, la mijlocul lunii iunie fermierii au început să recolteze orzul. Departe de a reprezenta momentul de satisfacţie de odinioară, treieratul aduce din nou în atenţie o mai veche problemă, rămasă încă nerezolvată: aceea a depozitării şi valorificării producţiei. Dacă fermele mari au reuşit în timp să-şi asigure spaţiile de păstrare necesare, femierii mai mici nu au altă variantă decât să vândă, oricare ar fi preţul oferit.

În speranţa apariţiei legii de combatere a evaziunii fiscale ce conţinea şi măsura taxării inverse, întreaga piaţă de cereale aştepta schimbarea. Campania a început, cu sau fără guvernanţi, iar lucrurile continuă la fel de prost ca şi până acum. Necunoscând efectele unei astfel de măsuri – care practic ar curăţa de fapt piaţa de evazionişti, vânzări în lan sau la „roata maşinii“ – ei îşi apleacă urechea spre acei răspândaci de zvonuri care, pentru a-şi acoperi incompetenţa, se dau mari experţi în materie de economie agrară. Aplicarea şi publicarea normelor vor sta într-o lungă hibernare, specifică acestui domeniu, în care tacit, deopotrivă fermieri şi  intermediari, vor avea grijă ca TVA-ul să nu fie plătit statului.

La subvenţii mici, preţuri şi mai mici

Şi pentru că cei mai mulţi dintre producători nu dispun de capacităţi de păstrare, acest lucru nu putea să rămână neexploatat de speculanţi care, la mijlocul lunii iunie, ofereau cam aceleaşi preţuri de anul trecut: 3.300 lei vechi/kg la orz şi 4.000 lei/kg la grâu. Asemenea practici nu au nicio legătură cu realitatea agricolă din România. Să vinzi la preţurile vehiculate acum este o adevărată sinucidere. Noi recomandăm să nu se vândă decât la un minim de 4.500 lei vechi/kg de orz şi între 5.000 şi 5.500 lei/kg de grâu.

În opinia mea, corect ar fi ca preţurile să fie cele de la Bursă, ţinând cont mai ales de faptul că fermierii din România beneficiază de cele mai mici subvenţiii din Uniune, deşi anumite costuri, cum este cel cu motorina, sunt mai mari decât cele practicate la nivel european. În asemenea condiţii, cu toată subvenţia europeană pe care o primeşte, fermierul nu-şi poate acoperi costurile de producţie.

„Mi-am ridicat propriile spaţii de depozitare după ce, în 1996, ducând 400 de tone de grâu la siloz, am mai putut vinde doar 300 de tone, pentru că restul a însemnat costuri. Am pierdut 100 de tone, iar cu echivalentul lor în bani aş fi putut să construiesc un spaţiu în care să ţin cele 400 de tone. Am acum o capacitate de păstrare de 11 mii de tone, suficient pentru producţia obţinută pe un an. Aşadar, nu este chiar imposibil!“ – afirmă Nicolae Sitaru.

„Primul Siloz“, eşuat încă din faşă

Propunerile făcute în anii trecuţi, gen o Bursă a Cerealelor sau un program ca „Primul Siloz“, păreau menite să le ofere cultivatorilor de cereale şansa mult aşteptată: aceea de a-şi valorifica în condiţii şi la preţuri decente producţia.

Programul „Primul Siloz“ nu a funcţionat de la bun început şi nici nu avea cum pentru că numai anumite depozite sunt agreate, acestea fiind situate uneori la mare distanţă faţă de ferme. Ca să ajungă până acolo producătorii trebuie să îşi asigure transportul pentru că mijloacele pe care le avem noi la dispoziţie nu au voie să circule pe şosele. Pe lângă transport mai costă şi depozitarea, şi încă destul de mult, aşa încât toate aceste costuri s-ar putea să nu acopere diferenţa de preţ obţinută la valorificare.

Lipsa capacităţilor de depozitare este unul dintre motivele pentru care nici Bursa Cerealelor nu poate funcţiona. În plus, atât depozitarii cât şi procesatorii s-au dovedit a fi reticenţi de la bun început, întrucât aceasta presupunea desfăşurarea la vedere a tranzacţiilor.

Argumente economice

Ca să nu mai muncească pentru alţii, condiţia de bază este ca fermierii să se asocieze dacă sunt mai mici, să-şi realizeze propriile spaţii de depozitare şi să vândă atunci când li se oferă un preţ mai bun. În acest sens, organizaţiile de fermieri au cerut Ministerului să transforme „Primul Siloz“ dintr-o chestiune aberantă, aşa cum este văzut la ora actuală, într-un program funcţional prin care cei care deţin minimum 200-300 ha să-şi poată construi propriile capacităţi de depozitare pentru a nu mai fi puşi în situaţia de a vinde direct din combină. Cea mai importantă în acest caz ar fi susţinerea dobânzii la credite. Dar tot Ministerul ar trebui să se ocupe şi de organizarea unor licitaţii în vederea construirii la preţuri cât mai bune a unor silozuri modulare, pe capacităţi, în funcţie de dimensiunea fermei.

Chemând toţi producătorii de silozuri, statul ar putea să obţină un preţ de 25-30 euro pe tona depozitată, bani pe care fermierul i-ar putea pune la loc încă din primul an. În aceste condiţii, marfa ar rămâne la producător, oferta nu ar mai fi aşa de mare şi traderii nu ar mai putea să facă politica de preţuri.

Propunerea a fost făcută pentru fermierii care se ocupă de cultura mare de cel puţin trei ani, astfel încât să nu se bucure şi de acest program tot cei care nu au nicio treabă cu agricultura. 

Nicolae SITARU, preşedinte LAPAR

Recent, Staţiunea de Cercetare Caussade Semences din localitatea Mircea Vodă, Brăila, a organizat o prezentare de cereale păioase şi rapiţă. Evenimentul s-a bucurat de o largă participare, aproape 500 de persoane din întreaga ţară, dar şi de dincolo de frontierele acesteia, fiind prezente la acţiune.

Oamenii de la Caussade

Pe o căldură înăbuşitoare, specialiştii de la Caussade pregătesc, în vederea activităţii de prezentare a muncii lor, ultimele detalii. Au, pe drept, cu ce se lăuda. La Caussade sunt 32 de profesionişti. Natalia Albu este unul dintre ei. Ştefan Gheorghiţă altul. Ascanio, Radu, alţii… Şi ceilalţi, chiar nenumiţi …

Soi bun…

Şi invitaţii, în jur de 500, fermieri, producători, dar şi reprezentanţi ai Ministerului Agriculturii, ai Direcţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Brăila, ai Asociaţiei Amelioratorilor, Producătorilor şi Comercianţilor de Sămânţă şi Material Săditor din România, ca şi ai Caussade Franţa. Oaspeţii au putut afla de la specialiştii prezenţi o mulţime de amănunte despre rapiţa Tripti CS, despre Scelni CS, Intense CS, Cindi CS, Chelsi CS, Facti CS, Belcanto, CSZ6061, ContiCS, Loveli CS, Kapti CS, altfel spus cum se comportă aceste soiuri sau hibrizi la clima noastră, pe terenurile noastre, ce toleranţă au la secetă sau îngheţ, ce randament, ce rezistenţă. Astfel, Canti CS a fost primul soi de rapiţă care a prins în România; Facti, care e mai rustic, merge foarte bine în Oltenia, pe solurile mai sărace; Tripti CS este un hibrid cu repaus vegetativ bine marcat, cu ramificaţie bună, adaptat la condiţiile din România. De asemenea, participanţilor le-au fost prezentate mai multe sortimente de grâu şi orz de toamnă, Sorrial, Sobbel, SO 207, Estevan, Nives, Element, toate ameliorate genetic pentru a răspunde condiţiilor pedoclimatice din ţara noastră.

Directorul de marketing, Nina Gheorghiţă, a ţinut să precizeze că toate varietăţile au fost testate folosindu-se tehnologie medie, pentru ca omul, la el în fermă, să poată obţine aceleaşi rezultate pe care le-a văzut în lotul de testare.

Toate programele Caussade sunt realizate pentru a răspunde nevoilor fermierilor şi producătorilor români. Progresul genetic al programelor de ameliorare Caussade s-a materializat prin toleranţă mai mare la temperaturi mai scăzute, creşterea toleranţei la stresul hidric şi arşiţa atmosferică, creşterea netă a gradului de rusticitate a hibrizilor în vederea unei mai bune valorificări a substanţelor nutritive şi a apei, precum şi a creşterii toleranţei la factorii limitativi. 

Performanţă de la Caussade

Prin profesionalismul, dar şi sufletul pus de oamenii de aici, Caussade a ajuns să fie cunoscută pe toate continentele, având o piaţă de desfacere în nu mai puţin de 34 de ţări ale lumii. Propunerile specialiştilor de la Mircea Vodă răspund nevoilor şi cerinţelor arealelor de cultură cărora se adresează şi, în egală măsură, filierelor de utilizare. Deviza sub care şi-au prezentat produsele la evenimentul de la Mircea Vodă a fost: „Nu vindem clasamente, noi vindem performanţă!”

Nina MARCU

Desigur, nu este vorba de sucul natural de fructe produs în gospodăriile populaţiei, ci de cel industrial ce prezintă o puternică amprentă ecologică.

Cu 20 ani în urmă, România dispunea de un număr mare de fabrici pentru producerea sucurilor de fructe, dar ele păcătuiau prin aplicarea unor tehnologii şi reţete de fabricaţie care mai mult îndepărtau consumatorii de produsele livrate pieţei.

Impresionat de tradiţia germană a stoarcerii merelor toamna, direct în livadă, inginerul Ilarie Isac, alături de câţiva dintre membrii Societăţii Naţionale a Pomicultorilor din România pe care o conduce, a pornit în urmă cu ceva timp în căutarea mai multor detalii despre această oportunitate. Şi pentru că Germania este ţara unde se produce cea mai mare varietate de sucuri şi concentrate de fructe dar şi de echipamente specifice obţinerii acestora, au ales să meargă direct la sursă.

Să învăţăm de la nemţi!

Momentul sosirii pe tărâm german nu a fost deloc unul întâmplător, întrucât, la sfârşitul lunii martie, avea loc una dintre manifestările internaţionale de top, orientate printre altele şi către tehnologiile ce ţin de producerea sucurilor şi distilatelor din fructe. Este vorba despre târgul Intervitis Interfructa desfăşurat la Stuttgart, care le-a oferit pomicultorilor posibilitatea de a vedea cele mai noi şi moderne tehnologii şi instalaţii de produs suc din fructe. Auziseră ei că aici pot fi găsite instalaţii la preţuri mai accesibile, asta şi datorită posibilităţii de a le achiziţiona direct de la producător.

Atracţia numărul unu au reprezentat-o, cum era şi firesc, instalaţiile dedicate micilor producători, care se bucură de un mare succes şi în Germania, pentru că sunt practice şi se amortizează în doar câteva luni. Sunt alcătuite din moară de tocat fructele, presă cu bandă, bazin colector al sucului, instalaţie de pasteurizare şi instalaţie de îmbuteliere la Bag in Box (pungă în cutie) cu capacitatea de 3,5 sau 10 litri. O astfel de instalaţie, marca Speidel, pe care chiar primarul din Topoloveni şi-a achiziţionat-o cu această ocazie, costă începând de la 3.000 de euro. Una asemănătoare, însă de dimensiuni mai mari, urmează să fie achiziţionată de Institutul de la Mărăcineni, care doreşte să o exploateze împreună cu alţi pomicultori din Argeş.

O tehnologie simplă

Specialiştii de la Speidel, unul dintre principalii fabricanţi de astfel de echipamente, oferă, alături de tehnologia de producere, şi diferite reţete de suc sau cidru din mere, pere şi din multe alte fructe. Ei mizează pe faptul că, în ultimul timp, sucurile de fructe au căpătat o largă utilizare, putându-se vorbi chiar de o terapie cu acestea, prin care pot fi tratate cele mai diverse afecţiuni. Din cauza valorii nutritive, deosebit de populare sunt sucurile din mere, pere, coacăze roşii şi negre, zmeură, soc şi struguri.

În ceea ce priveşte obţinerea sucului de mere, cel care interesează în mod deosebit pomicultorul român, metoda diferă în funcţie de destinaţia acestuia, dar şi de dimensiunea echipamentului. În general, merele se spală, se introduc în tocător, iar borhotul rezultat merge în presă. Cei de la Speidel au creat o hidropresă care, fără pic de energie electrică, stoarce şi ultima picătură de suc din fructe. Apa curge prin furtunul din livadă în membrana de cauciuc spre exterior şi presează tocătura către pereţii coşului cu zăbrele. Dacă merge la industrializare, sucul astfel obţinut poate fi centrifugat pentru limpezire, filtrat pasteurizat şi îmbuteliat.

Acesta este sucul limpede, dar el poate fi păstrat şi consumat şi sub formă de nectar sau suc cu pulpă, în acest caz o simplă pasteurizare la temperatura de 85% fiind suficientă. Este vorba aşadar de o tehnologie destul de simplă, importante sunt în această fază ambalajele utilizate pentru păstrare. 

Tot specialiştii nemţi au inventat, după o metodă de „sigilare“ a vinului folosită şi în Roma antică, un rezervor din oţel superior cu capac plutitor, cu ulei, pentru izolarea sucului de aer. Capacul plutitor cu ulei se adaptează nivelului de suc,  plutind tot timpul deasupra acestuia. Dacă nivelul sucului scade, capacul coboară. Capacul şi uleiul au rol de „sigilare“, acestea nepermiţând aerului să pătrundă în suc. În acest mod sucul şi cidrul pot fi păstrate luni de zile.

Reguli de care trebuie să ţinem seama

Având în vedere că în multe dintre livezile româneşti calitatea fructelor este departe de ceea ce piaţa cere şi comparând cu produsele similare care se importă, această oportunitate ar putea reprezenta o reală şansă pentru pomicultorii noştri. Ideea lor este că, dacă merele pentru industrie se vând la nişte preţuri derizorii, singura şansă de câştig stă în producerea sucului. Trebuie însă să mai ţinem cont de faptul că pentru producerea acestuia se impune respectarea unor condiţii de siguranţă alimentară deloc de neglijat. În plus, acesta trebuie ambalat şi vândut sub o anumită marcă. Nu în ultimul rând, producătorii trebuie să îşi creeze un sistem de promovare şi să aibă o piaţă căreia să i se adreseze. Până să ajungă aici este necesar să înveţe cum şi ce să producă pentru a fi în ton cu cererea consumatorilor.

În mod sigur, afacerea ar putea avea sorţi de izbândă dacă s-ar realiza pe partizi mari şi într-un sistem organizat. Asociaţiile de pomicultori existente la ora actuală ar putea avea o şansă în condiţiile în care hotărăsc să se specializeze pe aşa ceva. În acest caz, ele trebuie să realizeze un centru unic de preluare şi procesare a fructelor, de ambalare şi păstrare a sucului cu tot ce implică acestea. În ceea ce priveşte vânzarea, în sarcina asociaţiei se află promovarea, logistica şi distribuţia, având în vedere că toţi clienţii aşteaptă marfa la poarta magazinului.

Şi mai trebuie să ţină cont de un lucru. Pe piaţa băuturilor nealcoolice, producătorii vor avea de înfruntat competiţia acerbă a celorlalte sucuri vândute sub branduri foarte cunoscute într-un sistem superorganizat şi care, deşi sunt mai puţin sănătoase, continuă să deţină o cotă uriaşă.

Valentina ŞOIMU