Agro BUSINESS

Deciziile luate în cadrul Summitului G20 Agricol dela Parisconfirmă proiectul de reformă al PAC, prezentat în 12 octombrie de către Comisia Europeană. Orientările lansate de Comisie cu privirela PACdupă 2013 au creat şi menţinut speranţa reformării pentru a răspunde astfel multitudinii riscurilor viitoare ale sectorului agricol.

Necesitatea instrumentelor de administrare a riscurilor este unanim recunoscută, însă propunerile Comisiei Europene nu cuprind, decât parţial, mecanismele de regularizare a pieţelor produselor agricole şi lupta dusă împotriva volatilităţii preţurilor acestora. Există astăzi un consens cu privire la impactul negativ al liberalizării, fără reguli, a comerţului internaţional asupra volatilităţii preţurilor produselor agricole, precum şi necesitatea apariţiei unor politici de reglementare şi stabilizare.

Cu toate acestea, Uniunea Europeană se pare că este ultimul bastion în care indiferenţa faţă de securitatea alimentară pune în pericol populaţia sa. Toţi partenerii săi comerciali: SUA, Brazilia, Rusia, Ucraina etc. au plasat agricultura ca fiind principala prioritate a politicilor lor. În unele dintre aceste state bugetul pentru agricultură este cu mult superior celui din anii precedenţi.

Paradoxal, criza bugetară profundă a Uniunii Europene poate da naştere unei PAC cu adevărat inovatoare şi centrată pe problemele principale, şi anume volatilitatea şi nivelul preţurilor produselor agricole. Această criză va afecta de o manieră unică istoria datelor economice şi bugetare. Problema finanţării politicilor publice şi, în mod special, a PAC va fi una dintre măsurile cele mai importante.

Eficacitatea plăţilor directe

Acesta este motivul pentru care problema eficienţei ajutoarelor, în cadrul unui buget limitat, trebuie să fie pusă în 2012 fără discuţii prea multe şi fără păreri preconcepute.

Astfel, cum este posibil ca Parlamentul European să nu lanseze o analiză de impact a eficacităţii plăţilor directe, care reprezintă aproape 60% din bugetul primului pilon al PAC?

Este adevărat că, atunci când nivelul preţurilor produselor agricole este ridicat, legitimitatea plăţilor directe este contestată. În situaţia în care preţul produselor agricole este foarte scăzut, din motive exterioare pieţei din cauza dezechilibrării raportului dintre cerere şi ofertă, plăţile directe nu sunt capabile să acopere, împreună cu ceea ce primesc de la piaţă, cheltuielile de producţie ale agricultorilor. Astfel agricultorii nu primesc o remuneraţie decentă a muncii lor.

Din păcate, plăţile directe, ca de altfel numeroase ajutoare directe din alte sectoare economice, sunt absorbite de către piaţă. De ele nu profită nici agricultorii, dar nici consumatorii.

Mai mult, la anunţul nivelului acestor ajutoare se ajustează, de fiecare dată în plus, nivelul preţurilor inputurilor agricole: pesticide, îngrăşăminte, sămânţă etc.

Preţul materiilor prime agricole sunt influenţate, în mod negativ, de plăţile directe, cu toate că scopul acestora este acela ca agricultorii să răspundă mai bine semnalelor venite din partea pieţei. Acesta este motivul pentru care plăţile directe trebuie folosite drept instrumente de regularizare. Prioritatea într-un mediu economic instabil nu este decuplarea de producţie, ci stabilizarea preţurilor şi a veniturilor producătorilor.

Propunerea actuală a Comisiei Europene răspunde unei situaţii dintr-un anumit moment şi care va trebui să fie revizuită, în caz contrar existând riscul pierderii independenţei alimentare a Uniunii Europene.

Adevărata reformă a PAC trebuie însă realizată!

Îndestularea Fondului de Rezervă, o necesitate

Finanţarea unei PAC stabile care să dispună de instrumente de gestionare a pieţelor prin redistribuirea plăţilor directe este o măsură la îndemână. Sistemul de regularizare are ca obiectiv fundamental prevenirea şi tratarea dezechilibrelor de piaţă fără ca acest sistem să necesite creşterea bugetului agricol.

Este de dorit o PAC cu o nouă „faţă“, care să fie articulată pe cei doi piloni ai săi. Primul pilon ar trebui să se bazeze pe mecanisme de stabilizare a preţurilor, în jurul unui preţ de echilibru, definit pentru majoritatea produselor şi instrumentelor de regularizare active care să intre în funcţie la atingerea celor două praguri: la nivelul maxim şi la cel minim. Al doilea pilon trebuie menţinut în formula actuală.

Noua PAC trebuie să conţină cuvinte-cheie, cum sunt: redistribuirea plăţilor directe, variabilitatea bugetului european, fondurile de rezervă, preţul de echilibru şi instrumentele de administrare a riscurilor prin intermediul depozitării publice sau private.

Dacă se vor avea în vedere aceste propuneri, bugetul multianual necesar PAC va fi inferior nivelului actual. Diferenţa dintre aceste două bugete poate reprezenta o economie venită în sprijinul îndestulării Fondurilor de Rezervă necesare a fi utilizate în perioadele de criză.

O astfel de PAC este posibilă!

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

- Principala provocare pentru fermieri este de a produce mai mult,
poluând mai puţin;
- Bugetul UE pentru agricultură este redus faţă de banii alocaţi de alte ţări
pentru acelaşi domeniu;
- Propunerea de 7% din terenul arabil să rămână necultivat – neagreată
de Comisia pentru Agricultură.

„Politica Agricolă Comună este una dintre cele mai importante politici ale Uniunii Europene atât din punct de vedere istoric, cât şi din punct de vedere bugetar. Dezbaterea privind politica agricolă este crucială pentru fermieri, dar şi pentru cetăţenii europeni, deoarece este esenţială pentru siguranţa alimentară“, a afirmat italianul Paolo De Castro (foto), preşedintele Comisiei pentru Agricultură a Parlamentului European (PE), înaintea negocierilor pentru o nouă politică UE în domeniu, pentru perioada 2014-2020.

În opinia sa, principala provocare pentru fermieri este de a produce mai mult, poluând mai puţin. PE a arătat că bugetul UE pentru agricultură este, de fapt, redus prin comparaţie cu banii alocaţi de alte ţări în acest domeniu.
„Avem 10 milioane de fermieri. Am trecut de la 15 la 27 de state membre, cu acelaşi buget“ – a menţionat De Castro.

Mai multă birocraţie şi mai puţină productivitate

Comisia Europeană (CE) a propus ca 7% din terenul arabil să fie lăsat necultivat, pentru conservarea biodiversității. De Castro crede că această măsură ar putea duce la mai multă birocrație și la mai puțină productivitate. Părerea sa este că trebuie să producem mai mult, dar în mod durabil și că nu este corect să ceri agricultorilor să renunțe la o parte din terenurile folosite în producție.

Domnia sa consideră că propunerea CE trebuie să încurajeze mai mult flexibilitatea, pentru că nu este posibil să aplici regulile în același mod, în toate cele 27 de tipuri de agricultură. Unele țări au nevoie de mai mult timp pentru a introduce măsurile. În plus, există o problemă cu măsurile pentru piață.

„Am propus într-o rezoluție, în iunie, introducerea unor instrumente noi, pe care nu le vedem în propunerea Comisiei“, a spus De Castro.

O distribuţie mai corectă între Vest şi Est

Președintele Comisiei pentru Agricultură vede o provocare și în echilibrarea opiniilor statelor membre vechi și noi.

„Trebuie să existe compromisuri de ambele părți. Statele noi doresc să se accelereze alinierea și sunt de acord cu ele. Ne putem mișca mai repede aprobând propunerea Parlamentului de buget. Un buget bun este o condiție preliminară“ – a adăugat De Castro.

Un rol mai important al PE

În trecut, PE avea un rol redus în deciderea bugetului UE. Însă, după Tratatul de la Lisabona, lucrurile s-au schimbat.
„Înainte, Parlamentul nu putea decât să-și spună opinia, în timp ce decizia era luată de miniștri la propunerea CE. Astăzi, Parlamentul are drepturi egale cu cele ale Consiliului. Reforma nu poate fi aprobată fără un vot pozitiv din partea PE“ – a explicat De Castro.

Pe 7 noiembrie 2011, pentru prima dată în istoria UE, cei 27 de miniștri ai agriculturii din statele membre au discutat cu deputaţii europeni de la Comisia pentru Agricultură despre perspectivele viitoare ale Politicii Agricole Comune. Astfel, De Castro a aflat că există multe puncte comune. Ca urmare, domnia sa speră ca miniștrii și CE să ajute la găsirea unei soluții pentru viitorul sectorului agricol.

Traian DOBRE

În loc să gestioneze 27 de politici şi bugete separate pentru agricultură, statele membre îşi pun în comun resursele pentru a gestiona o singură politică europeană, cu un buget unic european. Rezultă, în mod firesc, că bugetul PAC reprezintă o parte semnificativă din bugetul UE. Această abordare este însă mai eficientă şi mai rentabilă decât o abordare naţională necoordonată.

Arhitectura noii politici de plăţi directe din cadrul pilonului I al PAC

În vederea atingerii obiectivelor reformei PAC, regulamentul va da posibilitatea statelor membre să implementeze şase scheme de sprijin, unele dintre acestea având caracter facultativ.

a) O plată de bază pentru fermieri (denumită în continuare „schema de plată de bază“ cu implementare obligatorie) sau plata de bază pentru susţinerea veniturilor – pentru care statele membre pot aloca între 50 şi 65% din pachetul financiar naţional, în funcţie de specificităţile sale şi de deciziile sale de alocare a pachetelor financiare pentru restul schemelor de sprijin din noul sistem de plăţi (b – schema de plată pentru mediu, c – schema de plată pentru tinerii fermieri şi d – schema pentru fermele mici).

Această schemă va menţine principiul ecocondiţionalitate, în sensul că fermierii vor trebui să respecte condiţiile de ecocondiţionalitate la fel ca şi până în prezent, conform art. 6 din Regulamentul 73/2009.

Această schemă de plată este obligatorie pentru statele membre şi se doreşte a răspunde obiectivelor strategice generale multianuale vizate de prezenta propunere: de pro­ducţie alimentară viabilă, gestionarea durabilă a resurselor naturale şi acţiunile de combatere a schimbărilor climatice şi de dezvoltare teritorială echilibrată, de a gestiona bugetul UE (al PAC) în conformitate cu standarde ridicate de gestiune financiară. Obiectivele specifice ale prezentei scheme sunt de a contribui la veniturile fermelor, limitându-le variabilitatea.

Condiţii pentru creşterea sustenabilităţii agriculturii UE

b) O plată pentru fermierii care aplică practici agricole benefice pentru climă şi mediu, obligatoriu de implementat de către Statele Membre. Pentru această plată SM trebuie să aloce 30% din pachetul financiar naţional. Pentru ca fermierii să fie eligibili pentru acest sprijin suplimentar plăţii de bază, trebuie să respecte 3 condiţii pentru creşterea sustenabilităţii agriculturii UE, şi anume:

• Diversificarea culturilor sau rotaţia culturilor pe înţelesul agricultorilor, în vederea lărgirii paletei producţiei agricole vegetale şi conservării solului. Această condiţie prevede ca suprafaţa arabilă a unei ferme să fie cultivată cu cel puţin trei culturi diferite. Niciuna dintre aceste trei culturi nu trebuie să acopere mai puţin de 5% din terenul arabil, iar cultura principală nu trebuie să depăşească 70% din terenul arabil.

• Pajiştile permanente – agricultorii menţin ca pajişte permanentă suprafeţele din exploataţiile lor declarate ca atare pentru anul de cerere 2014, denumite în continuare „suprafeţe de referinţă cu pajişti permanente“. Suprafeţele de referinţă cu pajişti permanente trebuie mărite în cazul în care fermierul are obligaţia să reconvertească suprafeţele în pajişti permanente în 2014 şi/sau în 2015. Fermierii trebuie autorizaţi să convertească în teren pentru culturi agricole cel mult 5% din suprafeţele lor de referinţă cu pajişti permanente.

• Zonele de interes ecologic – fermierii se asigură că cel puţin 7% din hectarele lor eligibile, astfel cum sunt definite la articolul 25 alineatul (2), cu excepţia suprafeţelor cu pajişte permanentă, reprezintă zone de interes ecologic, precum pârloage, terase, elemente de peisaj, zone de protecţie şi zone împădurite.

c) O plată facultativă pentru fermierii din zonele care se confruntă cu constrângeri naturale specifice, pentru care SM poate aloca până la 5% din plafonul naţional anual. Modul de delimitare a acestor zone este identic cu modul de delimitare în scopuri legate de dezvoltarea rurală. Prin această plată se recunoaşte că este necesar un ajutor pentru venit pentru a menţine prezenţa în zonele care se confruntă cu constrângeri naturale specifice şi se completează sprijinul existent în cadrul dezvoltării rurale.

Plăţile de mai sus, b) şi c), constituie componenta de înverzire a noului PAC, care îşi propune consolidarea durabilităţii sectorului agricol din punct de vedere ecologic şi recompensarea eforturilor fermierilor pentru aceasta. Astfel, practicile impuse de Comisie în conduita fermierilor vor eficientiza aportul agriculturii la ecologizarea spaţiului rural european.

d) Plata pentru tinerii fermieri, obligatoriu de implementat de SM -  pentru funcţionarea acestei scheme de plată, un stat membru va aloca 2% din pachetul financiar naţional. Această măsură se va concretiza într-un cuantum suplimentar la plata de bază pentru venituri, pentru fermierii de sub 40 de ani care încep o activitate agricolă. Aceste plăţi suplimentare se acordă tinerilor fermieri doar pentru o suprafaţă maxim stabilită, care, în cazul României, este de numai de 25 hectare pe fermă.

Statul alocă până la 10%

e) Plata pentru micii fermieri – implementarea acesteia este obligatorie pentru Statul Membru. Însă pentru fermieri schema este facultativă. Regulamentul prevede o schemă simplificată destinată micilor fermieri (până la 10% din plafonul naţional anual), care pot primi astfel o plată forfetară care înlocuieşte toate plăţile directe şi simplifică sarcina administrativă prin reducerea obligaţiilor acestor fermieri legate de ecologizare, de ecocondiţionalitate şi de controale. Pentru funcţionarea acestei scheme de plată, statul membru poate aloca până la 10% din pachetul financiar naţional – contribuie activ la simplificare, astfel sprijinul acordat micilor fermieri se va acorda fermierilor indiferent de dimensiunea exploataţiei (1, 2 sau 3 ha) printr-o plată forfetară cuprinsă între 500-1.000 euro, în funcţie de nivelul subvenţiei din statul membru (în cazul RO – aproximativ 600 euro/ha suma fixă pe fermă).

În plus, va fi încurajat transferul de terenuri de la micii fermieri care îşi încetează activitatea agricolă către alte exploataţii care doresc să îşi restructureze fermele. Un astfel de fermier, dacă doreşte să-şi cedeze ferma unui alt fermier pentru mărirea suprafeţei lucrate de acel fermier, cel mic va putea să-şi menţină suma respectivă şi după ce şi-a cedat ferma. Va păstra subvenţia de 600 de euro/anual sub forma unei rente viagere sau pensionări anticipate.

Obiectivul schemei respective trebuie să fie sprijinirea structurii agricole existente a fermelor mici din Uniune, fără a împiedica dezvoltarea spre structuri mai competitive. Din acest motiv, accesul la schemă trebuie limitat la exploataţiile existente.

f) Propunerea de Regulament prevede o schemă de sprijin cuplat facultativ pentru anumite tipuri de activităţi agricole sau pentru anumite sisteme agricole care se confruntă cu anumite dificultăţi şi care sunt deosebit de importante din motive economice şi/sau sociale; sprijinul se acordă în măsura în care este necesar pentru a menţine nivelurile actuale de producţie (până la 5% din plafonul naţional anual, cu posibilitatea de depăşire a acestuia în cazuri particulare).

Totul pentru simplificare

În plus faţă de plăţile enumerate mai sus, noul Regulament menţine posibilitatea acordării plăţilor directe naţionale complementare pentru Bulgaria şi România şi include o plată specifică pentru bumbac.

Din perspectiva simplificării, noile plăţi directe se vor baza pe un singur tip de drepturi la plată şi vor raţionaliza normele privind transferul, simplificând astfel gestionarea acestora; armonizarea dispoziţiilor privind plăţile cuplate în cadrul unei singure rubrici face cadrul juridic mai uşor de utilizat, iar schema destinată micilor fermieri, cu cerinţele şi procedurile sale simplificate, va reduce birocraţia cu care se confruntă fermierii şi va spori competitivitatea acestora.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

Propunerea cea mai bine primită referitoare la reforma PAC a fost aceea legată de acordarea ajutoarelor doar către fermierii activi, în contradicţie cu ceea ce se întâmplă în prezent, şi anume acordarea de ajutoare şi către proprietarii de terenuri care însă nu desfăşoară activităţi agricole. Dezamăgirea mare este legată de definiţia dată „agricultorului activ“, care este extrem de largă.

Astfel, agricultorul al cărui venit din activităţile non agricole este de 95% din venitul total anual poate încă primi subvenţii. Propunerea de plafonare progresivă a plăţilor destinate marilor exploataţii până la 300.000 de euro/an este derizorie, în măsura în care costurile salariale sunt deduse din total. Aceste plafonări nu privesc decât câteva exploataţii. Măsura plafonării va afecta peste 800 dintre cele mai performante exploataţii  româneşti, cele cu o suprafaţă de peste 1.300 hectare.

În acelaşi timp, există propunerea ca tinerii agricultori să primească un ajutor special în valoare de până la 2% din anvelopa naţională în cazul înfiinţării noilor exploataţii, măsură care a fost foarte bine primită.

Comisia a propus să fie autorizate Statele membre ai căror agricultori primesc sub 90% din nivelul mediei plăţilor directe europene, ca să transfere până la 5% din Fondul de dezvoltare rurală către primul pilon în vederea acordării de ajutoare directe pentru asigurarea veniturilor agricultorilor. Toate Statele membre au posibilitatea de a transfera până la 10% din subvenţiile lor naţionale din primul pilon către al doilea pilon, cel al dezvoltării rurale.

Plăţile directe, din primul pilon, sunt finanţate 100% din bugetul UE, iar al doilea pilon (dezvoltarea rurală) este cofinanţat de Statele membre şi cuprind măsuri prestabilite pentru dezvoltarea rurală şi protejarea mediului. „Verzii“ consideră că transferul de sume de la dezvoltarea rurală către primul pilon al plăţilor directe duce la susţinerea „noilor State membre“ şi deschide calea către posibila utilizare a fondurilor prevăzute iniţial pentru mediu, ca o susţinere directă a venitului.

Franţa, adepta plăţilor directe prin PAC

Sistemul european pentru cotele naţionale de producţie de zahăr şi preţul minim trebuie abolit până la 30 septembrie 2015. Această măsură este însoţită de diminuarea drepturilor de import.

Franţa susţine „înverzirea“ pentru a se acorda plăţi directe prin PAC, însă insistă asupra faptului ca sistemul să fie simplu, să cuprindă măsuri incitative şi care să ţină cont de considerentele bugetare. „Înverzirea“ trebuie să ţină cont de realitatea economică a exploataţiilor agricole şi să permită diminuarea poverilor administrative.

În această fază, propunerile Comisiei nu răspund acestor obiective.

Marea Britanie insistă pentru ca PAC să facă mai mult pentru mediu. Însă este adevărat că nu se poate continua în direcţia măririi bugetului în plină criză economică.

Această propunere de reformă trebuie să fie în mare măsură ameliorată în situaţia în care ea aduce multă birocraţie, mai puţini bani şi inegalitate. Măsurile propuse sunt birocratice şi nu duc la incitarea agricultorilor către  participarea la o „politică verde“ care se vrea a fi lansată în UE. Pe de altă parte, există numeroase inegalităţi care se menţin între ţările şi agricultorii din UE având în vedere faptul că banii economisiţi din plafonare nu vor fi redistribuiţi către fermierii mici.

Fermierii români, slab subvenţionaţi

În cazul agricultorilor români, nivelul de creştere a plăţilor directe este doar de 10%, plăţile ajungând la circa 200 €/ha. Agricultorii români se vor situa printre cei mai slab susţinuţi agricultori europeni (de exemplu cei din Bulgaria beneficiază de 233 euro/ha, cei din Ungaria de 259 euro/ha, iar cei din Malta de 619 euro/ha).

„Înverzirea“ plăţilor directe, aşa cum a fost propusă de Comisie, nu este decât un vernisaj ecologic, iar măsurile nu reprezintă decât un risc crescut de diminuare a competitivităţii agricultorilor. Este absurd să aloci 7% din terenul arabil pentru pârloagă în vederea realizării scopurilor ecologice în timp de criză alimentară şi ecologică.

Este ilogic să ceri fiecărei exploataţii agricole să-şi oprească producţia pe o anumită suprafaţă de teren (pârloaga ecologică), în situaţia în care cererea mondială de alimente va creşte cu 70% până în anul 2050, iar producţia este ameninţată de episoadele de secetă, de inundaţii şi de furtuni. Aceste propuneri sunt contrare Strategiei UE 2020 în ceea ce priveşte creşterea economică şi asigurarea locurilor de muncă.

Noile constrângeri legate de „înverzire“ nu vor duce decât la costuri suplimentare pentru agricultori, cu efecte directe asupra diminuării competitivităţii şi viabilităţii activităţilor lor economice. Agricultorilor trebuie să li se dea posibilitatea să-şi aleagă măsurile care se adaptează cel mai bine exploataţiei lor.

Mai mult, nu există o definire clară a organizaţiilor de producători în propunerile lansate de Comisie. Este esenţial pentru ca regulile comunitare în materie de concurenţă să fie adaptate pentru a permite organizaţiilor producătorilor, aşa cum sunt cooperativele, să crească în termeni de mărime şi scară.

„Înverzirea“, incompatibilă cu realităţile româneşti

Propunerile Comisiei vor lăsa pieţele fără pilot, agricultorii fără venit şi plăţile injuste. Propunerile nu răspund astăzi decât comenzilor lansate de interesele industriei, ale marilor centrale de achiziţie/hipermagazine şi importatorilor-exportatorilor. Plăţile per hectar, decuplate de producţie, au un efect negativ asupra preţului terenului agricol.

Propunerile Comisiei nu acordă suficientă atenţie rentabilităţii sectorului agricol şi nu garantează venitul agricultorilor, ceea ce ameninţă viabilitatea şi competitivitatea agriculturii europene. „Înverzirea“ nu corespunde obiectivelor internaţionale de creştere a producţiei agricole.

Regulile de „înverzire“ propuse nu sunt compatibile cu condiţiile specifice din România. Agricultorii vor fi obligaţi să-şi asume poveri administrative mai mari decât până în prezent.

Solicitarea tinerilor agricultori din România este aceea de a majora plafonul plăţilor până la suprafaţa de 50 ha. Tinerii agricultori au tendinţa de a administra ferme mai mari decât media naţională, iar acest plafon trebuie să reflecte această realitate. Schema pentru micii agricultori se referă doar la fermele cele mai mici (între 2,5 şi 5 ha), iar efectul aplicării va fi limitat.

În etapa următoare, eurodeputaţii din Statele membre trebuie să examineze diferitele soluţii tehnice disponibile pentru a adopta măsuri de „înverzire“ rentabilă de care să beneficieze agricultorii, consumatorii, mediul şi clima.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

După ce UE a renunţat treptat la instrumentele sale de regularizare a Politicii Agricole Comune (PAC), din ce în ce mai multe voci au denunţat abandonarea agriculturii în „braţele pieţei“. Aceasta a dus, spun cititorii, la creşterea volatilităţii preţurilor produselor agricole şi la diminuarea rentabilităţii exploataţiilor agricole, ceea ce pune în pericol perenitatea agricultorilor şi agriculturii europene.

Acest lucru a dus la numeroase proteste ale agricultorilor şi experţilor din multe state europene, care au reamintit necesitatea păstrării unei politici publice ambiţioase.

Agricultura este considerată „inima“ societăţii europene deoarece se referă la alimentaţie, conservarea resurselor naturale, crearea de locuri de muncă, asigurarea serviciilor publice, asigură vitalitatea econo­mică a zonelor rurale şi, în termeni generali, duce la dezvoltarea mediului rural. Agricultura reprezintă avantajul Europei cu privire la dezvoltarea economică şi politică în special, în contextul viitoarei strategii de dezvoltare „UE 2020“.

Pentru a răspunde rolului său, se estimează că o apropiere echilibrată între piaţă şi instrumentele de conservare a veniturilor agricultorilor este întotdeauna posibilă. În faţa schimbărilor climatice mondiale, a insecurităţii politice şi alimentare, a volatilităţii preţurilor produselor agricole şi a recrudescenţei crizei sanitare, numai o politică publică ambiţioasă, condusă la nivelul întregului continent de aceleaşi principii, cu resurse adaptate, poate garanta independenţa Europei.

Împreună trebuie să hotărâm ce fel de politică agricolă ne dorim, de aceea se propune adoptarea următoarelor principii:

- Dezvoltarea modelului alimentar european marcat printr-o mare diversitate, faţă de care toţi europenii sunt foarte ataşaţi. Trebuie să adoptăm o politică care să asigure o alimentaţie suficientă din punct de vedere cantitativ, sigură din punct de vedere calitativ, echilibrată şi accesibilă pentru toţi. Europa trebuie să fie în măsură să răspundă solicitărilor a 500 mi­lioane de consumatori şi, de asemenea, să contribuie activ la menţinerea echilibrului balanţei alimentare mondiale.

- Furnizarea de instrumente către agricultori pentru ca aceştia să răspundă cât mai bine semnalelor venite dinspre piaţă.

- Confruntarea provocărilor venite din partea mediului. Agricultura este o activitate cu un caracter strategic şi poate fi considerată ca un instrument de luptă împotriva schimbărilor climatice.

- Asumarea serviciilor colective. Securitatea alimentară şi sanitară, conservarea mediului şi peisajului agricol, amenajarea teritorială şi diversitatea exploataţiilor sunt toate servicii publice europene de care suntem legaţi cu toţii. Aceasta presupune un cost pe care numai agricultorii singuri nu-l pot plătii.

În acest context, fără a prejudicia perspectivele financiare, pentru perioada de după 2013 trebuie examinate toate posibilităţile de dezvoltare a mecanismelor de plăţi directe, în vederea întăririi legitimităţii acestora la nivel european, pentru a trata, de o manieră egală, situaţii egale.

Agricultura şi industria agroalimentară ocupă un loc important în economia europeană, unde există un număr de cca 13,9 milioane de exploataţii agricole în care lucrează, cu caracter permanent, cca 27 milioane de persoane. Industria produselor alimen­tare şi băuturilor este una dintre cele mai importante şi dinamice din spaţiul comunitar. Această industrie are cca 310.000 de societăţi comerciale, 4 milioane de angajaţi şi o cifră de afaceri anuală de peste 800 miliarde euro.

Competitivitatea industriei agroalimentare europene depinde de capacitatea producţiei agricole de a răspunde exigenţelor solicitate de aceasta (cantitate şi calitate). Terenul agricol cultivat reprezintă cca jumătate din suprafaţa Uniunii Europene. Agricultura poate contribui la atenuarea schimbărilor climatice, la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, la producerea de energie din resurse regenerabile, la reţinerea carbonului. Politica agricolă comună este garanţia dată europenilor că normele de secu­ritate sanitară sunt respectate şi sunt de un nivel ridicat. Ea răspunde aşteptărilor consumatorilor şi susţine dezvoltarea standardelor de calitate, a indicaţiilor geografice şi a agriculturii biologice. Permite ameliorarea accesului la alimente a publicului, în funcţie de nevoile specifice.

În anul 2050, planeta trebuie să hrănească cca 9 miliarde de oameni. Aceasta implică creşterea producţiei agricole, la nivel mondial, cu 70%. Din acest motiv, este indispensabil ca Europa să participe la echilibrul balanţei alimentare mondiale.

Agricultura reprezintă locurile noastre de muncă, alimentaţia, teritoriul, dar şi independenţa noastră. În fine, reprezintă viitorul nostru în Europa şi al Europei în lume.

Dr. Ing. Daniel BOTĂNOIU

Chiar dacă s-a pus problema reducerii fondurilor alocate agriculturii pentru Pilonul 2, dedicat dezvoltării rurale, Parlamentul European (PE) a reiterat sprijinul pentru o finanţare adecvată.

Astfel, deputaţii europeni doresc ca bugetul să rămână neschimbat până în 2020. În opinia lor, fermierii vor putea să beneficieze de stimulentele necesare pentru a asigura aprovizionarea pieţei cu produse alimentare, protecţia mediului, crearea de noi locuri de muncă şi un sector competitiv.

Înaintea prezentării de către Comisia Europeană (CE) a viitoarei arhitecturi a Politicii Agricole Comune (PAC), rezoluţia elaborată de Albert Dess (PPE, DE) reflectă priorităţile PE pentru următoarea perioadă financiară 2014-2020.

„Votul transmite un mesaj clar comisarului Dacian Cioloş, iar Comisia va lua în considerare ceea ce apare în raportul nostru, pentru a include aceste prevederi în propunerea legislativă“, a declarat raportorul Dess.

CE va prezenta propunerile legislative concrete privind reforma PAC în toamnă, iar PE şi consiliul vor decide în comun cu privire la forma finală a legislaţiei.

Ce se urmăreşte

Deputaţii europeni sunt de părere că agricultura trebuie finanţată în mod adecvat, pentru a oferi fermierilor stimulentele necesare utilizării de tehnologii moderne şi ecologice. Scopul urmărit este o agricultură europeană care să furnizeze aprovizionarea constantă cu alimente de calitate superioară şi care să contribuie la protecţia mediului şi la obţinerea de energii regenerabile.

Distribuire mai echitabilă a fondurilor

Raportul menţionează că fondurile pentru agricultură ar trebui redistribuite în mod mai echitabil între statele membre şi diferitele categorii de agricultori. Parlamentul propune ca fiecare ţară să primească un procent minim din media de plăţi directe, stabilindu-se în acelaşi timp un plafon maxim pentru plăţile directe. Noile reguli ar trebui să ia în considerare mărimea întreprinderilor agricole, inclusiv criterii obiective legate de ocuparea forţei de muncă şi protecţia mediului.

Pentru a evita utilizarea neadecvată a banilor publici, plăţile directe ar trebui rezervate exclusiv agricultorilor activi, adică acelora care utilizează suprafeţe agricole pentru producţie şi le menţin în bune condiţii agricole şi de mediu.

Combaterea speculaţiilor

Combaterea speculaţiilor pentru materii prime agricole şi a volatilităţii preţurilor necesită o soluţie globală, consideră deputaţii. Astfel, se urmăreşte garantarea stabilităţii pentru agricultori şi a securităţii alimentare pentru consumatori. PE propune un sistem global de notificare a stocurilor existente pentru a combate speculaţia.

De asemenea, pentru a garanta siguranţa surselor de aprovizionare cu produse lactate, deputaţii solicită CE să monitorizeze piaţa produselor lactate şi să permită dezvoltarea durabilă a acesteia prin instrumente de politică pentru lapte şi produse lactate, după 2015. Sistemul de cote actual va expira în 2014.

Traian DOBRE

Comisarul european Dacian Cioloş şi ministrul Valeriu Tabără  s-au întâlnit la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. Discuţiile între cei doi oficiali au vizat bugetul Uniunii Europene (UE) pentru perioada 2013-2020, activitatea agenţiilor de plăţi şi aspecte specifice agriculturii şi dezvoltării rurale. La sfârşitul convorbirilor, s-au făcut câteva declarații pentru presă.

„România va deveni, după 2013, un beneficiar şi mai important al bugetului Politicii Agricole Comune, care rămâne în continuare principala poziţie în bugetul Uniunii Europene“, a afirmat Tabără.

Comisarul a spus că a avut un schimb de opinii cu demnitarul român privind propunerile Comisiei Europene (CE) referitoare la reforma Politicii Agricole Comune (PAC).

„Momentul actual, în care România are drepturi depline în procesul decizional, este unul important, pentru că s-a adoptat de către comisie propunerea bugetului UE pentru perioada 2014-2020, iar PAC rămâne în continuare principala poziţie bugetară în bugetul Uniunii Europene. România este unul dintre statele membre care este deja un beneficiar important al PAC şi va deveni unul şi mai important al acestui buget, după 2013“, a declarat Cioloş.

Domnia sa a adăugat că a avut un schimb de opinii pe propunerile CE, discutând şi despre problemele curente dintre MADR şi DG Agri. De asemenea, cei doi au vorbit despre programul PNDR şi adaptarea acestuia pentru a asigura o mai bună absorbţie a fondurilor europene, nu numai ca sumă, ci mai ales calitativ, precum şi pentru a reorienta programul către noi priorităţi care au ieşit în evidenţă în România, în ultima perioadă.

„Am atins şi probleme legate de îmbunătăţirea structurilor noastre de la Bruxelles, care sunt intermediarii între noi şi autorităţile centrale ale Comisiei. Avem o colaborare impecabilă cu comisarul Cioloş şi pot spune că se simte prezenţa domniei sale în viitoarea PAC. Cred că avem deschisă calea consultărilor pe cele mai mari probleme ale noastre, deoarece comisarul este un bun cunoscător al realităţilor agriculturii şi spaţiului rural românesc, dar şi al politicilor în perspectivă ale UE“ – a conchis Tabără.

Traian DOBRE

Politicile de susţinere a agriculturii sunt în mijlocul dezbaterilor cu privire la reforma PAC, ce trebuie să intre în vigoare începând cu anul 2014. Asemenea preocupări sunt prezente şi în SUA, cu referire directă la modalitatea de atribuire a unui venit mediu fermierilor în cadrul acordului Farm Bill. Celelalte puteri agricole ale planetei care susţin sectorul integral au în general aceleaşi preocupări şi obiective.

Demers pentru consens internaţional

Nu este surprinzător că aceste politici reprezintă subiecte de discuţii de mai bine de 20 de ani, dincolo de reducerea taxelor vamale, unul dintre aspectele-cheie de negocieri în cadrul GATT şi OMC, cu privire la liberalizarea comerţului internaţional, precum şi la reglementarea schimburilor agricole la nivel mondial.

Absenţa unui consens internaţional pe problema-cheie, respectiv pe reducerea susţinerilor interne, de pe parcursul ultimelor 4 reuniuni ministeriale ale OMC, ţinute după 2003, din cadrul ciclului Doha explică în mare parte eşecul negocierilor înregistrate până în prezent.

Întrebarea este de ce comunitatea internaţională nu a reuşit să găsească un acord global în urma discuţiilor intense purtate în ultimii 9 ani care să aibă la bază tocmai aceste probleme? Ce scoate în evidenţă, în definitiv, acest eşec?

În realitate, la baza eşecului stă un fapt dificil de neglijat: gradul scăzut al consensului cu privire la definiţia iniţială, perimetrul şi efectele asupra comerţului, a mijloacelor de intervenţie a statului destinate sectorului agricol de care dispune fiecare, precum şi renunţarea la acestea. Or, acum mai mult ca niciodată, numărul mare de participanţi la negocieri (153 de state), multiplicarea şi opacitatea mecanismelor de susţinere a agriculturii fac să devină deosebit de importantă inventarierea lor, împreună cu efectele produse asupra comerţului internaţional. Acest lucru nu a fost necesar până astăzi. Este posibil ca aceasta să fie soluţia-cheie pentru a obţine o mai bună repartiţie a bogăţiei între puterile agricole din nord şi din sud şi între ţările cele mai sărace.

Impactul crizelor mondiale

Apariţia celor trei crize mondiale în mai puţin de trei ani – o criză financiară, o criză economică şi o criză alimentară – a modificat profund percepţia responsabililor publici şi privaţi cu privire la problemele din agricultură. Aceasta a fost extinsă ca urmare a tensiunilor existente pe piaţă, precum şi a evoluţiei preţurilor, a incidentelor climatice, a finanţării în creştere şi greu de controlat. În discuţie se află raportul dezechilibrat dintre o ofertă de bunuri alimentare rigide şi o cerere foarte dinamică (se estimează că populaţia va creşte cu câte 80 milioane de locuitori în fiecare an de aici şi până în 2050 în special în zonele atinse de foamete).

Adevărul este că responsabilii publici au acţionat în direcţia corectării propriilor lor greşeli.

În această zonă a greşelilor se află şi desemnarea produselor care trebuie să fie incluse în strategia alimentară, probleme ce ţin de resursele rare şi de hiperinsta­bilitatea preţurilor ca urmare a absenţei unei reglementări minime. Apare deci necesitatea unor politici agricole mai structurate şi mai eficiente cu rolul de a contra efectul de „foarfece“ constatat în prezent şi care se caracterizează prin reţete bugetare din ce în ce mai constrângătoare faţă de nevoile alimentare şi nonalimentare, care sunt pe o pantă ascendentă.

Întrebări care aşteaptă decizii ferme

Trebuie ca dezbaterile să aibă la bază două probleme-cheie:

- Cum vom susţine mai bine sectorul agricol fără a creşte cheltuielile publice?

- Cum vom uşura înţelegerea şi integrarea instrumentelor de susţinere naţională şi regională existente înainte de ameliorarea convergenţei într-o logică a negocierilor multilaterale?

Pentru a răspunde este nevoie să avem o imagine fidelă şi comparativă a realităţii instrumentelor de susţinere, din sectoarele agricole, ale marilor zone agricole ale lumii. Numeroase instrumente au fost dezvoltate şi sunt utilizate în cadrul forurilor internaţio­nale, însă niciunul nu este în stare să ne ofere un anumit grad de siguranţă. Nu există, de fapt, nicio clasificare internaţională a măsurilor de susţinere de care beneficiază agricultorii, indiferent de ţara lor de origine.

Cu titlu ilustrativ, aceşti indicatori, la care se referă anumite ţări dezvoltate în cadrul dezbaterilor din cadrul forumurilor internaţionale (în special OMC), au la bază:

- principiul că nicio ţară nu este în măsură să influenţeze nivelul preţului mondial;

- calculul „preţului mondial de referinţă“ virtual şi axat pe o logică mai puţin zis economică, de mediu, de sănătate şi socială;

- ia preţurile de pe piaţa mondială ca o variabilă exogenă, în timp ce, în practică, acestea sunt influenţate de politici care intenţionează să evalueze aceşti indicatori;

- în fundamentarea lor se ia în considerare sfera de aplicare a analizei în diferite ţări sau regiuni, care indică o asimetrie şi în subestimarea sistematică a cheltuielilor în unele ţări în comparaţie cu altele. Ei nu includ influenţa politicilor monetare şi de schimb practicate de către o ţară, oferind astfel cele mai eficiente forme de sprijin indirect în comerţ.

Vulnerabilitatea MGS

Critici similare pot fi aduse şi Măsurilor Globale de Susţinere (MGS) care reprezintă principalul indicator de evaluare a susţinerilor naţionale discutate în cadrul OMC. Acestea au în vedere:

- reprezentarea sumară şi asimetrică a realităţii bugetelor agricole (ajutoare directe, investiţii, înlocuirea culturilor ilicite etc.);

- trimiterea permanentă la preţul mondial de referinţă, cu toate că anumite politici agricole au un impact direct asupra nivelului de trai al agricultorilor;

- nomenclatura care a devenit caducă şi, prin urmare, nepotrivită pentru a lua în considerare diversitatea de modalităţi de sprijin într-un mod standardizat şi comun.

În definitiv, indicatorii care servesc astăzi ca referinţă internaţională nu sunt în măsură să fie destul de precişi faţă de realităţile agricole contemporane, nici să înţeleagă amploarea şi diversitatea provocărilor agricole actuale şi viitoare.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

Obiectivele viitoarei Politici Agricole Comune

Cele trei obiective principale ale viitoarei PAC:

Obiectivul nr. 1: Producţia alimentară fiabilă pentru a contribui la veniturile agricole şi a limita variabilitatea lor, ţinând cont de faptul că volatilitatea preţurilor şi a veniturilor şi riscurile naturale sunt mai accentuate decât în majoritatea celorlalte sectoare, iar veniturile şi nivelurile de profitabilitate ale agricultorilor sunt, în medie, mai reduse decât cele din restul economiei. Raţiunea acestor măsuri are la bază îmbunătăţirea competitivităţii sectorului agricol şi sporirea ponderii valorii acestuia în cadrul lanţului alimentar, deoarece sectorul agricol este foarte fragmentat în comparaţie cu alte sectoare ale lanţului alimentar care sunt mai bine organizate şi au, prin urmare, o putere de negociere mai mare.

În plus, agricultorii europeni se confruntă cu competiţia de pe piaţa mondială, trebuind să respecte totodată standardele ridicate legate de obiectivele de mediu, siguranţa alimentară, calitatea alimentară şi bunăstarea animalelor solicitate de cetăţenii europeni. În discuţie se află şi necesitatea compensării dificultăţilor legate de producţie în zone cu constrângeri naturale specifice, deoarece aceste regiuni se confruntă cu riscul abandonării terenurilor.

PAC va contribui în special la iniţiativele emblematice ale UE privind „O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor”, „O Uniune a inovării” şi „Platforma europeană de combatere a sărăciei”.

Gestionarea resurselor naturale

Obiectivul nr. 2: Gestionarea durabilă a resurselor naturale şi politicile climatice au garantat practicile de producţie sustenabile şi au asigurat furnizarea îmbunătăţită de bunuri publice de mediu, deoarece multe dintre beneficiile publice generate de agricultură nu sunt remunerate prin funcţionarea normală a pieţelor. Noile politici au încurajat creşterea ecologică prin inovare, ceea ce necesită continuarea adoptării de noi tehnologii, dezvoltarea de noi produse, schimbarea proceselor de producţie şi sprijinirea unor noi modele de cerere, mai ales în contextul bioeconomiei emergente. Cerinţa este de a trece la acţiuni de atenuare a schimbărilor climatice şi de adaptare la acestea, permiţând agriculturii să reacţioneze la schimbările climatice. Deoarece agricultura este deosebit de vulnerabilă la impactul schimbărilor climatice, prin crearea condiţiilor necesare unei mai bune adaptări a sectorului la efectele fluctuaţiilor meteorologice extreme se pot reduce şi efectele negative ale schimbărilor climatice.

O nouă viziune asupra echilibrului teritorial

Obiectivul nr. 3: Dezvoltarea teritorială echilibrată are în vedere şi necesitatea sprijinirii ocupării forţei de muncă în mediul rural şi păstrării structurii sociale a zonelor rurale. Sunt necesare măsuri pentru a îmbunătăţi economia rurală şi a promova diversificarea, pentru a le permite celor de la nivel local să-şi dezvolte potenţialul şi să optimizeze utilizarea resurselor locale suplimentare. Noile măsuri pornesc de la necesitatea diversificării structurii sistemelor agricole, îmbunătăţirii condiţiilor micilor exploataţii de a dezvolta pieţe locale, aceasta în ideea că structurile agricole şi sistemele de producţie eterogene contribuie la atractivitatea şi identitatea regiunilor rurale ale Europei.

Pentru îndeplinirea acestor obiective este necesară menţinerea sprijinului public acordat sectorului agricol şi zonelor rurale. Sunt necesare politici stabilite la nivel european pentru toţi cei care participă la realizarea producţiei agroalimentare, precum şi un set comun de obiective, principii şi norme. O politică agricolă concepută la nivelul UE permite utilizarea mai eficientă a resurselor bugetare, în comparaţie cu coexistenţa unor politici naţionale.

Pe lângă alte obiective ce privesc aspectele legate de piaţa unică, mai există considerente de ordin transnaţional (de exemplu, coeziunea între statele membre şi între regiuni, problemele de mediu transfrontaliere), precum şi provocări globale ca schimbările climatice, gestionarea apei şi biodiversitatea, sănătatea şi bunăstarea animalelor, siguranţa alimentelor şi a hranei pentru animale, sănătatea plantelor, sănătatea publică şi interesele consumatorilor.

Marile provocări ale politicii comunitare

Principalul rol al agriculturii este acela de a furniza alimente. Având în vedere faptul că cererea de alimente la nivel mondial va continua să crească în viitor, UE ar trebui să poată contribui la satisfacerea acestei cereri mondiale. Prin urmare, este esenţial ca agricultura UE să-şi menţină capacitatea de producţie şi să şi-o îmbunătăţească, respectând totodată angajamentele asumate de UE în privinţa comerţului internaţional şi coerenţa politicilor în favoarea dezvoltării. Un sector agricol puternic este vital pentru ca industria alimentară foarte competitivă să rămână o parte importantă a economiei şi comerţului UE (UE este principalul exportator mondial de produse agricole în cea mai mare parte prelucrate şi cu mare valoare adăugată).

Agricultura UE se găseşte în prezent într-un mediu mult mai competitiv, pe măsură ce economia mondială devine tot mai integrată, iar sistemul de schimburi comerciale se liberalizează tot mai mult. Potrivit prognozelor, această tendinţă va continua şi în anii următori, având în vedere posibila încheiere a negocierilor din cadrul Rundei de la Doha şi a acordurilor bilaterale şi regionale aflate acum în curs de negociere. Prin urmare, este importantă sporirea în continuare a competitivităţii şi productivităţii sectorului agricol al UE. Deşi sunt favorabile pe termen mediu, se preconizează totuşi că viitorul pieţelor agricole va fi caracterizat de o mai mare nesiguranţă şi o volatilitate sporită. Mai mult decât atât, viitoarea PAC va funcţiona într-o perioadă de după o criză economică ce a adus prejudicii grave agriculturii şi zonelor rurale, legându-le direct de evoluţiile macroeconomice mai ample, care au afectat costul producţiei agricole. După un deceniu în care veniturile doar au stagnat, beneficiile agricole au scăzut substanţial în 2009, agravând situaţia deja fragilă a unor venituri agricole semnificativ mai reduse (cu aproximativ 40% per unitate de muncă) decât cele din restul economiei, venitul pe locuitor în zonele rurale fiind considerabil mai mic (cu aproximativ 50%) decât în zonele urbane.

Mediul şi schimbările climatice

Agricultura şi silvicultura au un rol esenţial în producerea de bunuri publice, mai ales a celor de mediu, precum peisajele, biodiversitatea terenurilor agricole, stabilitatea climatică şi rezistenţa la dezastre naturale de genul inundaţiilor, secetei şi incendiilor. În acelaşi timp, numeroase practici agricole au potenţialul de a exercita o presiune asupra mediului, ducând la epuizarea solului, lipsa şi poluarea apei, precum şi la pierderea habitatelor animalelor sălbatice şi a biodiversităţii.

Deşi emisiile de gaze cu efect de seră din agricultură în UE au scăzut cu 20% după 1990, pot fi depuse eforturi suplimentare, acestea fiind necesare pentru a îndeplini obiectivele ambiţioase ale agendei UE privind energia şi clima. Este important să se deblocheze şi mai mult potenţialul sectorului agricol de atenuare, de adaptare şi de furnizare a unei contribuţii pozitive prin reducerea emisiilor de GES şi prin măsuri legate de eficienţa producţiei, inclusiv prin îmbunătăţiri ale eficienţei energetice, producţia de biomasă şi energie din surse regenerabile, sechestrarea carbonului şi protejarea lui în soluri cu ajutorul inovării. Industria alimentară reprezintă 13,5% din totalul formei de muncă ocupate şi 12,2% din valoarea adăugată brută a industriei prelucrătoare europene. Exporturile de produse agroalimentare reprezintă 6,8% din totalul exporturilor UE.

Echilibru teritorial

Tot mai multe zone rurale au ajuns să fie susţinute din ce în ce mai mult de factori din afara agriculturii, datorită diversificării structurii lor socioeconomice. Totuşi, agricultura rămâne un element propulsor esenţial al economiei rurale, într-o mare parte a UE. Vitalitatea şi potenţialul multor zone rurale sunt, în continuare, strâns legate de prezenţa unui sector agricol competitiv şi dinamic, atractiv pentru tinerii agricultori. Această situaţie caracterizează mai ales zonele predominant rurale, în care sectorul primar reprezintă aproximativ 5% din valoarea adăugată şi 16% din forţa de muncă ocupată, precum şi noile state membre, în care este important să se consolideze recentele creşteri de productivitate şi să se dezvolte întregul potenţial al agriculturii.

În plus, agricultura joacă un rol important în zonele rurale prin generarea de activităţi economice suplimentare, deosebit de strâns legate de prelucrarea alimentelor, turism şi comerţ. În multe regiuni, agricultura constituie baza tradiţiilor locale şi a identităţii sociale.

De ce avem nevoie  de o reformă?

PAC a evoluat, dar sunt necesare şi alte schimbări pentru a putea face faţă noilor provocări, în special pentru:

- a răspunde îngrijorării tot mai accentuate legate de securitatea alimentară a UE şi, global, a îmbunătăţi gestionarea sustenabilă a unor resurse naturale precum apa, aerul, biodiversitatea şi solurile, a face faţă presiunii tot mai mari asupra condiţiilor producţiei agricole, generată de schimbările climatice în curs;

- creşterea inteligentă – prin creşterea eficienţei resurselor şi îmbunătăţirea competitivităţii cu ajutorul cunoaşterii tehnologice şi al inovării, prin dezvoltarea unor produse de calitate şi cu valoare adăugată ridicată şi prin dezvoltarea de tehnologii ecologice şi utilizarea tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, prin investiţiile în formare, oferirea de stimulente pentru inovarea socială în zonele rurale şi îmbunătăţirea utilizării rezultatelor cercetării;

- creşterea durabilă − prin menţinerea bazei de producţie a alimentelor, hranei pentru animale şi energiei din surse regenerabile, asigurarea gestionării sustenabile a terenurilor şi promovarea sănătăţii animalelor şi plantelor.

Comisarul european pentru agricultură, Dacian Cioloş, rămâne imperturbabil la ameninţările din partea Germaniei şi Franţei, care au obiecţii la reforma Politicii Agricole Comune (PAC), notează publicaţia germană Der Spiegel.

Comisia Europeană doreşte reforma PAC, care consumă aproape jumătate din bugetul UE şi de care beneficiază în primul rând fermele mari din „vechile“ state membre. Dar Germania şi Franţa se opun demersurilor de a schimba sistemul astfel încât să favorizeze fermele mai mici, inclusiv cele ecologice.

Motivul confruntărilor

Puţine subiecte au declanşat atâtea controverse în cadrul UE ca PAC. Nu este o surpriză, având în vedere că în joc sunt o mulţime de bani, subliniază Der Spiegel. Aproximativ 56 miliarde de euro – aproape jumătate din întregul buget al UE – a mers de la Bruxelles spre agricultura europeană în 2009.

Negocierile asupra reformelor politicii agricole sunt programate să înceapă în primul trimestru din 2011 şi sunt susceptibile să implice tocmeli mai dure decât oricând înainte. Este deja evident că vor fi mai puţini bani disponibili în total, începând cu 2014, în timp ce Parlamentul European va avea un cuvânt de spus în egală măsură în aceste negocieri, pentru prima dată, datorită punerii în aplicare a Tratatului de la Lisabona.

Lobby-ul francezilor şi al nemţilor

Multe capitale, printre care Berlinul şi Parisul, doresc ca lucrurile să rămână aşa cum sunt. Ambele guverne sunt influenţate de un lobby agricol puternic. Alţii ar dori mai degrabă eliminarea în întregime a ajutorului de stat. Un lucru este cert: nu a existat un motiv convingător pentru afluxul de subvenţii de la Bruxelles pentru o lungă perioadă de timp. Sistemul nu este doar ineficient şi nedrept, dar are, de asemenea, un impact îndoielnic asupra mediului ambiant, consideră Spiegel.

Discrepanţe care acuză

În prezent, agricultorii din „vechile” state membre ale UE primesc, în medie, de trei ori mai mult în plăţi directe la hectar decât vecinii lor din Europa de Est. Suma în Franţa este de două ori mai mare decât în Ungaria, în timp ce este de patru ori mai mare în Olanda decât în Slovacia. Liderul pachetului este Grecia, unde fermierii obţin de 10 ori mai mult la hectar decât omologii lor din România. În plus, cu cât o fermă este mai mare, cu atât încasează mai multe subvenţii.

Ce vrea, de fapt, Cioloş?

Comisarul Dacian Cioloş a propus un pachet ambiţios de reforme, relevă publicaţia germană. Cioloş vrea să redistribuie fonduri de la vechile către noile state membre ale UE, să reducă subvenţiile pentru operaţiuni la scară largă, sprijinind în schimb fermierii activi şi fermele mici, şi să coreleze plăţile directe mai strâns de cerinţele de protejare a mediului.

Până în prezent, agricultorii pot obţine prime de la Bruxelles chiar dacă şi-au îndeplinit doar standardele minime de protejare a mediului. „E ca şi cum ai plăti şoferii doar pentru că se opresc la culoarea roşie a semaforului”, a spus un strateg de mediu din guvernul german.

(V.Ş)

Politica agricolă comună (PAC) se confruntă cu o serie de provocări, unele cu caracter unic, altele neprevăzute, care invită UE să ia o decizie strategică pentru viitorul pe termen lung al agriculturii sale şi al zonelor sale rurale. Pentru a fi eficientă în abordarea acestor provocări, PAC trebuie să acţioneze în contextul unor politici economice sănătoase şi al unor finanţe publice sustenabile care contribuie la îndeplinirea obiectivelor Uniunii.

Reglementări majore de ordin strategic

În opinia comisarului european şi experţilor agricoli, viitoarea PAC ar trebui să rămână o politică comună puternică formată din cei doi piloni. În general, opiniile exprimate ale reprezentanţilor agriculturii celor 27 de State Membre converg spre decizii care vizează:

- Menţinerea potenţialului de producţie sustenabil de alimente în întreaga UE, pentru a garanta securitatea alimentară pe termen lung a cetăţenilor europeni şi pentru a contribui la satisfacerea cererii tot mai mari de alimente la nivel mondial care, potrivit estimărilor FAO, va creşte cu 70 % până în 2050. Cazurile recente de instabilitate sporită a pieţei, exacerbate adesea de schimbările climatice, evidenţiază şi mai mult aceste tendinţe şi presiuni. Sprijinirea comunităţilor agricole, care oferă cetăţenilor europeni alimente de calitate, valoroase, cu respectarea cerinţelor referitoare la mediu, apă, sănătatea şi bunăstarea animalelor, sănătatea plantelor şi sănătatea publică.

- Menţinerea comunităţilor rurale viabile, pentru care agricultura este o activitate economică importantă, care creează locuri de muncă la nivel local. Astfel sunt generate numeroase beneficii economice, sociale, de mediu şi teritoriale.

Impactul unor decizii sustenabile

Agricultura este parte integrantă a economiei şi societăţii europene. În privinţa efectelor indirecte, orice reducere semnificativă a activităţilor agricole din Europa ar duce la reducerea PIB-ului şi la pierderi de locuri de muncă în sectoarele economice conexe, mai ales în cadrul lanţului de aprovizionare agroalimentară, care se bazează pe sectorul agricol primar pentru a obţine materii prime de înaltă calitate, competitive şi sigure, precum şi în sectoarele nealimentare. Ar fi afectate, de asemenea, activităţile rurale, de la turism şi transport la serviciile locale şi publice. S-ar accelera, probabil, depopularea zonelor rurale, cu importante consecinţe sociale şi de mediu.

De asemenea, reforma PAC trebuie să continue pentru a promova sporirea competitivităţii, utilizarea eficientă a resurselor puse la dispoziţie de contribuabili şi rezultatele aşteptate de cetăţeni în urma unei politici publice eficace în ceea ce priveşte securitatea alimentară, mediul, schimbările climatice şi echilibrul social şi teritorial. Obiectivul ar trebui să fie generarea unei creşteri mai durabile, mai inteligente şi mai favorabile incluziunii pentru Europa rurală.

Pentru îndeplinirea acestor obiective, viitoarea PAC ar trebui să conţină un prim pilon mai ecologic şi cu o distribuţie mai echitabilă şi un al doilea pilon concentrat mai mult asupra competitivităţii şi inovării, schimbărilor climatice şi asupra mediului. Această organizare ar permite agriculturii UE să-şi dezvolte potenţialul de productivitate latent, mai ales în cazul noilor State Membre, şi să contribuie la îndeplinirea  obiectivelor strategiei Europa 2020.

Evoluţia reformei PAC

Principalele obiective ale PAC stabilite în Tratatul de la Roma au rămas neschimbate de-a lungul anilor. Totuşi, evoluţia reformei PAC de la începutul anilor 1990 şi până în prezent a dus la o structură a politicii complet nouă. Provocările abordate sunt legate de capacitatea de producţie a agriculturii, de diversitatea tot mai mare a zonelor agricole şi rurale în urma extinderilor succesive, precum şi de cerinţele cetăţenilor UE referitoare la mediu, siguranţa alimentară, calitatea alimentelor, alimentaţia sănătoasă şi bunăstarea animalelor, sănătatea plantelor, conservarea zonelor rurale, biodiversitate şi schimbările climatice. Totodată, s-au schimbat considerabil şi instrumentele utilizate în vederea îndeplinirii obiectivelor. În prezent, acestea sunt structurate pe doi piloni complementari, primul fiind format din plăţi directe anuale şi măsuri de piaţă, iar al doilea fiind alcătuit din măsuri multianuale de dezvoltare rurală.

Demers pentru menţinerea plăţilor directe

Introducerea plăţilor directe a fost o pârghie pentru reformele consecvente orientate spre piaţă, sporind competitivitatea sectorului agricol prin încurajarea agricultorilor să se adapteze la condiţiile pieţei. În prezent, plăţile directe decuplate oferă ajutor pentru venitul de bază şi sprijin pentru bunurile publice de bază dorite de societatea europeană.

Datorită acestei orientări mai bune spre piaţă, măsurile de piaţă, care au fost, în trecut, principalele instrumente ale PAC, oferă în prezent, în mare parte, doar o plasă de siguranţă folosită numai în cazurile de scădere semnificativă a preţurilor.

În totalitatea sa, actualul set de măsuri politice oferă principala contribuţie a PAC – o agricultură UE echilibrată din punct de vedere teritorial

Retragerea sprijinului public ar duce la o mai mare concentrare a producţiei agricole în unele zone cu condiţii deosebit de favorabile, în care s-ar folosi practici agricole mai intensive, în vreme ce zonele mai puţin competitive ar fi marginalizate, iar terenurile din aceste zone ar fi abandonate. Aceste evoluţii ar duce la presiuni crescute asupra mediului şi la deteriorarea unor habitate valoroase, cu consecinţe economice şi sociale grave, inclusiv deteriorarea ireversibilă a capacităţii de producţie agricolă a Europei.

Evoluţia PAC s-a datorat nu numai modificărilor din agricultură, ci a venit şi ca răspuns la cerinţele societăţii în general. Printre acestea se numără preocuparea crescândă privind igiena, siguranţa alimentelor şi bunăstarea animalelor. În aceste domenii, PAC şi alte politici ale UE, precum protecţia consumatorului, au fost consolidate în mod considerabil începând încă din 1990.

Deviaţii periculoase

Consumatorii europeni doresc alimente sigure şi sănătoase. UE doreşte să se asigure că toţi cetăţenii săi consumă alimente cu standarde ridicate de calitate.

Politica privind siguranţa alimentelor a suferit o amplă reformă, ca răspuns la o serie de crize, precum cea legată de ESB (encefalopatie spongiformă bovină) şi de furajele contaminate cu dioxină.

Obiectivul acestei reforme era de a garanta că legislaţia UE privind siguranţa alimentelor este cât mai completă posibil.

Strategia alimentară

Siguranţa alimentelor începe de la fermă. Normele UE se aplică „de la fermă la furculiţă“.

Strategia UE privind siguranţa alimentelor are la bază patru elemente importante:

• norme privind siguranţa alimentelor şi a furajelor pentru animale;
• consultanţa ştiinţifică independentă şi accesibilă publicului;
• măsuri de aplicare a normelor şi de control al proceselor;
• recunoaşterea dreptului consumatorului de a alege pe baza unor informaţii complete privind originea şi conţinutul alimentului.

Sănătatea şi bunăstarea animalelor

Dacă dorim ca alimentele să fie sănătoase trebuie ca animalele de la care provin să fie sănătoase. Menţinerea sănătăţii animalelor printr-o bună practică veterinară şi împiedicarea apariţiei unor epidemii de boli contagioase, precum febra aftoasă, pesta porcină sau gripa aviară, reprezintă o prioritate pentru Uniunea Europeană.

Dar dacă izbucneşte totuşi o epidemie, aceasta este atent monitorizată şi se iau măsuri pentru a împiedica răspândirea sa. Toate animalele şi produsele de origine animală trebuie să îndeplinească cerinţe sanitare stricte înainte de a putea fi importate sau comercializate în UE.

Cercetările arată că animalele de fermă sunt mai sănătoase şi produc alimente de o calitate mai bună dacă sunt bine tratate.

Contribuţia PAC

Asigurarea siguranţei alimentelor şi a unor standarde ridicate de sănătate şi bunăstare a animalelor nu este doar o chestiune de legislaţie. PAC le oferă agricultorilor stimulente pentru a-şi îmbunătăţi eficienţa în aceste domenii.

Respectarea standardelor în domeniu prin aplicarea principiilor de eco-condiţionalitate vine în avantajul societăţii ca întreg, însă poate atrage cheltuieli considerabile pentru agricultori, astfel încât acestora li se oferă un sprijin financiar care să îi ajute să aducă îmbunătăţirile necesare.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

Întotdeauna au existat şi continuă să existe motive clare ce justifică existenţa PAC. Această politică a evoluat în mod constant pentru a reflecta atât necesităţile sectorului agricol, cât şi pe cele ale societăţii ca întreg.

Decizii de forţă majoră

PAC îşi are rădăcinile în Europa de Vest a anilor ‘50, unde societatea fusese profund marcată de anii de război şi unde agricultura era paralizată, împiedicând astfel aprovizionarea cu alimente. Iniţial, PAC a pus accentul pe încurajarea creşterii productivităţii agricole, pentru a le asigura consumatorilor o aprovizionare constantă cu produse alimentare la preţuri accesibile, dar şi pentru a crea un sector agricol viabil pentru Uniunea Europeană.

Datorită PAC, agricultorii beneficiau de subvenţii şi sisteme care le garantau preţuri ridicate ce îi stimulau să producă mai mult. De asemenea, se acordau ajutoare financiare pentru restructurarea agriculturii. De exemplu, au sprijinit investiţiile în ferme, în scopul dezvoltării şi gestionării capacităţilor lor tehnologice, astfel încât să se poată adapta la condiţiile economice şi sociale ale vremii.

Anumite măsuri au fost introduse sub forma unor ajutoare pentru pensionarea anticipată, pentru formarea profesională şi pentru regiunile defavorizate.

Deceniul de referinţă ’80

PAC şi-a atins cu succes obiectivul de autoaprovizionare a Uniunii Europene începând cu anii ’80. Cu toate acestea, UE a ajuns să se confrunte dintr-o dată cu excedente aproape permanente din principalele produse agricole, dintre care unele au fost exportate (cu ajutorul subvenţiilor), în timp ce altele au trebuit depozitate sau dispersate în interiorul UE.

Aceste măsuri au atras cheltuieli bugetare ridicate, au distorsionat anumite pieţe mondiale, nu au servit întotdeauna cel mai bine intereselor agricultorilor, devenind astfel nepopulare în rândul consumatorilor şi contribuabililor.

În acelaşi timp, societatea a devenit tot mai preocupată de durabilitatea agriculturii în contextul protecţiei mediului, Summitul mondial de la Rio (1992) fiind, în acest sens, un reper important la începutul anilor ‘90.

PAC trebuia să se schimbe… şi s-a schimbat!

Multe dintre schimbările importante ale PAC avuseseră deja loc în anii ’80, dar s-au accentuat în special la începutul anilor ‘90. Limitarea producţiei a contribuit la reducerea excedentelor (cotele de lapte din 1983) şi s-a pus un accent pe agricultura ecologică.

Pentru a beneficia de ajutoare directe, agricultorii au fost nevoiţi să îşi îndrepte atenţia spre piaţă şi să răspundă noilor priorităţi ale publicului (reforma MacSharry din 1992).

Această schimbare de strategie, care a avut loc în 1999 prin reforma „Agendei 2000“ şi care favorizează competitivitatea agriculturii europene, include, de asemenea, un element fundamental nou – o politică de dezvoltare rurală destinată să încurajeze numeroase iniţiative rurale. Ea a ajutat agricultorii să îşi restructureze fermele şi să diversifice şi să îmbunătăţească comercializarea produselor.

Reforma fundamentală

S-a stabilit un plafon bugetar pentru a asigura contribuabilii că nicio cheltuială legată de PAC nu va scăpa de sub control. În 2003 s-a convenit, în cele din urmă, asupra unei reforme fundamentale noi.

Agricultorii nu mai sunt plătiţi doar pentru a produce produse alimentare. Astăzi, cererea este principala forţă motrice a PAC. Ea ţine seama pe deplin de preocupările consumatorilor şi ale contribuabililor, lăsând în acelaşi timp agricultorilor din UE libertatea de a-şi adapta producţia la cerinţele pieţei.

În trecut, cu cât agricultorii produceau mai mult, cu atât primeau mai multe subvenţii. În viitor, majoritatea ajutoarelor destinate fermierilor vor fi plătite independent de cantităţile produse. În cadrul noului sistem, agricultorii vor continua să primească plăţi directe cu scopul de a menţine stabilitatea veniturilor, dar legătura cu producţia a fost eliminată.

Noile exigenţe

În afara de aceasta, agricultorii trebuie să respecte standarde de protecţie a mediului, de siguranţă a alimentelor şi de protecţie a plantelor şi animalelor. În cazul nerespectării acestor standarde, vor risca reduceri ale plăţilor directe de care beneficiază (o condiţie cunoscută sub denumirea de „eco-condiţionalitate“). Eliminarea legăturii dintre subvenţii şi producţie (denumită de obicei „decuplare“) se speră că-i va face pe agricultorii UE mai competitivi şi mai orientaţi către piaţă.

Această serie de reforme a conturat un viitor mai limpede pentru PAC, evidenţiind şi mai mult valoarea pe care o are pentru întreaga societate.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

Comisia Europeană a publicat zilele trecute o comunicare privind „Politica Agricolă Comună (PAC) în perspectiva anului 2020 – Cum răspundem provocărilor viitorului legate de alimentaţie, resurse naturale şi teritorii”. Scopul reformei este ca sectorul agricol european să devină mai dinamic, competitiv şi eficient în contribuţia sa la viziunea strategiei Europa 2020 privind stimularea creşterii durabile, inteligente şi favorabile incluziunii. Documentul schiţează trei opţiuni pentru continuarea reformei. În urma discuţiilor pe marginea acestor idei, Comisia va prezenta propuneri legislative formale la jumătatea anului 2011.

Cele trei obiective principale

În prezentarea comunicării, comisarul UE pentru agricultură şi dezvoltare rurală Dacian Cioloş a subliniat că este important ca PAC să devină „mai ecologică, mai echitabilă, mai eficientă şi mai eficace”. În continuare, acesta a declarat: „PAC nu este doar pentru agricultori, este pentru toţi cetăţenii UE, în calitate de consumatori şi contribuabili“.

În prima parte a acestui an, Comisia a organizat o dezbatere publică şi o importantă conferinţă privind viitorul PAC. Din majoritatea covârşitoare a contribuţiilor au reieşit trei obiective principale pentru PAC:

* producţia alimentară fiabilă (asigurarea aprovizionării cu alimente sigure şi suficiente, în contextul cererii în continuă creştere la nivel mondial, al crizei economice şi al volatilităţii mult mai mari a pieţei, pentru a contribui la securitatea alimentară);

* gestionarea durabilă a resurselor naturale şi politicile climatice (adesea, agricultorii trebuie să ţină seama mai mult de aspectele legate de mediu decât de cele economice, dar aceste costuri nu sunt compensate de piaţă);

* menţinerea echilibrului teritorial şi a diversităţii zonelor rurale (agricultura rămâne un motor economic şi social major în zonele rurale şi un factor important pentru menţinerea unui spaţiu rural activ).

Precizări privind plăţile directe

Comunicarea analizează instrumentele viitoare care ar putea fi adecvate pentru îndeplinirea acestor obiective în condiţii optime.

În privinţa plăţilor directe, comunicarea arată importanţa redistribuirii, reproiectării şi orientării mai exacte a sprijinului pe baza unor criterii obiective şi echitabile, uşor de înţeles de către contribuabili. Aceste criterii ar trebui să fie atât economice (să ţină cont de elementul „ajutor pentru venit” al plăţilor directe), cât şi de mediu (să reflecte bunurile publice furnizate de agricultori), sprijinul fiind mai bine orientat spre agricultorii activi. Ar trebui organizată o distribuire mai echitabilă a fondurilor, într-un mod mai fezabil din punct de vedere economic şi politic, cu o perioadă de tranziţie, pentru a se evita o perturbare majoră.

O abordare ar fi aceea de a prevedea plata unui ajutor pentru venitul de bază (care ar putea fi uniform într-o regiune – dar nu o sumă forfetară în întreaga UE – pe baza unor criterii noi şi cu un anumit plafon);
o plată obligatorie de mediu pentru acţiuni suplimentare (anual), care depăşesc normele de bază referitoare la ecocondiţionalitate (precum învelişul vegetal, rotaţia culturilor, păşunile permanente sau scoaterea terenurilor din circuitul agricol în scop ecologic);
plus o plată pentru compensarea constrângerilor naturale specifice (definite la nivelul UE) şi care să completeze sumele plătite prin intermediul măsurilor de dezvoltare rurală);
o opţiune de plată „cuplată” limitată, pentru tipuri de agricultură deosebit de sensibile (asemănătoare opţiunii actuale introduse în temeiul articolului 68 în bilanţul de sănătate al PAC). O schemă de sprijin simplă şi specifică ar spori competitivitatea exploataţiilor agricole mici, ar reduce birocraţia şi ar contribui la vitalitatea zonelor rurale.

Măsurile de piaţă

În privinţa măsurilor de piaţă, precum intervenţiile publice şi ajutoarele pentru depozitarea privată, ar putea fi puse în aplicare nişte măsuri de raţionalizare şi simplificare şi ar putea fi, eventual, introduse elemente noi care să vizeze îmbunătăţirea funcţionării lanţului alimentar. Deşi aceste mecanisme au fost instrumentele tradiţionale ale PAC, reformele ulterioare au accentuat orientarea spre piaţă a agriculturii UE şi au redus aceste măsuri la nivelul unor plase de siguranţă,

într-atât încât depozitele publice au fost aproape complet eliminate. În vreme ce măsurile de piaţă au constituit 92% din cheltuielile PAC în 1991, doar 7% din bugetul PAC a fost cheltuit pe măsuri de piaţă în 2009.

Dezvoltare rurală

Politica de dezvoltare rurală a permis creşterea sustenabilităţii economice, de mediu şi sociale a sectorului agricol şi a zonelor rurale, dar au fost lansate apeluri insistente în favoarea integrării depline a aspectelor referitoare la mediu, schimbările climatice şi inovare în toate programele, în manieră orizontală. Se atrage atenţia asupra importanţei vânzărilor directe şi a pieţelor locale, precum şi asupra nevoilor specifice ale tinerilor agricultori şi ale nou-veniţilor în sectorul agricol.

Abordarea LEADER va fi şi mai puternic integrată. Pentru mai multă eficacitate, se vehiculează ideea trecerii la o abordare mai clar orientată spre rezultate, eventual cu obiective cuantificate. Un nou element al viitoarei politici de dezvoltare rurală ar trebui să fie setul de instrumente pentru gestionarea riscurilor, pentru a face faţă mai eficient incertitudinilor legate de venituri şi volatilităţii pieţei. Statele membre ar trebui să dispună de diverse opţiuni de gestionare a riscurilor legate de producţie şi de venituri, variind de la un nou instrument de stabilizare a veniturilor compatibil cu OMC şi până la sprijinul sporit pentru instrumentele de asigurare şi fondurile mutuale. Ca şi în cazul plăţilor directe, ar trebui să se facă o nouă alocare a fondurilor, pe baza unor criterii obiective, evitând renunţarea prea bruscă la sistemul actual.

Opţiunile viitoare

Pentru a face faţă acestor provocări majore, comunicarea schiţează trei opţiuni pentru viitoarea orientare a PAC: 1) ajustarea celor mai presante deficienţe ale PAC, prin schimbări treptate, 2) transformarea PAC într-o politică mai ecologică, mai echitabilă, mai eficientă şi mai eficace şi 3) renunţarea la ajutorul pentru venit şi la măsurile de piaţă şi concentrarea asupra obiectivelor referitoare la mediu şi la schimbările climatice. În cazul tuturor celor trei opţiuni, Comisia prevede menţinerea sistemului actual format din doi piloni: un prim pilon, care cuprinde plăţi directe şi măsuri de piaţă şi în cazul căruia normele sunt definite clar la nivelul UE, şi un al doilea pilon, care cuprinde măsuri de dezvoltare rurală multianuale şi în cazul căruia se stabileşte un cadru de opţiuni la nivelul UE, dar deciziile finale privind schemele sunt luate de statele membre sau de regiuni în cadrul unei gestiuni comune.

Un alt element comun al celor trei opţiuni este ideea că viitorul sistem de plăţi directe nu poate să se bazeze pe perioade istorice de referinţă, ci ar trebui să fie legat de criterii obiective. „Actualul sistem prevede norme diferite pentru UE-15 şi UE-12, situaţie care nu poate continua după 2013”, a insistat astăzi comisarul Cioloş. De asemenea, sunt necesare criterii mai obiective pentru alocările destinate dezvoltării rurale.

Îmbunătăţirea eficienţei fermelor şi stimulentele oferite de PAC au condus la o creştere majoră a producţiei alimentare din anii ‘60 încoace. S-au înregistrat creşteri spectaculoase ale nivelurilor de producţie şi autoaprovizionare. În acelaşi timp, au crescut veniturile fermelor, în multe cazuri prin creşterea dimensiunii acestora pe măsură ce unii agricultori părăseau sectorul agricol, iar fermele se uneau.

Producem aproape totul

Europa poate produce aproape toate produsele agricole. Pentru unele produse, Europa este considerată lider mondial, de exemplu în sectorul uleiului de măsline, în cel al cărnii, al vinurilor, al whisky-ului şi al altor băuturi spirtoase. Cu toate acestea, UE este şi un mare importator de diverse tipuri de produse.

Aceste avantaje naturale, împreună cu beneficiile aduse de PAC, au condus la îmbunătăţiri rapide ale productivităţii, la sporirea producţiei, la o siguranţă alimentară în cazul majorităţii produselor şi, în final, la o producţie excedentară de numeroase produse agricole.

Excedentele au fost retrase de pe piaţă prin subvenţionarea depozitării produselor (sistemul de intervenţie publică) sau prin exportarea subvenţionată a produselor în terţe ţări pentru a evita o cădere a preţurilor la poarta fermei.

Bariere în calea supraproducţiei

În perioada anilor ‘80-’90, UE a introdus în politica agricolă unele măsuri ce încercau să limiteze producţia de produse excedentare.

S-au utilizat diverse măsuri:

- cote fixe la producţia de lapte, cu penalizări în caz de depăşire;

- limitarea suprafeţelor cultivate/numărului de animale pentru care un agricultor putea cere subvenţii;

- scoaterea terenurilor din circuitul agricol, iniţial voluntară, apoi obligatorie, pentru a le impune agricultorilor să lase o parte din terenuri necultivate.

Treptat, aceste politici au dat rezultate, iar excedentele s-au redus. Reformele PAC din anii ‘90, care au permis reducerea decalajului dintre preţurile UE şi cele practicate la nivel mondial, precum şi rezultatele acordului privind agricultura încheiat cu Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) în 1995 au redus gradul de utilizare a subvenţiilor la export (respectiv prin compensarea exportatorilor care exportau produse la preţurile pieţei mondiale, care erau mai mici decât preţurile UE).

Ca rezultat al acestor iniţiative, UE a reuşit să îşi reducă gradul de utilizare a subvenţiilor la export, menţinând în acelaşi timp şi chiar sporind, în anumite cazuri, volumul exporturilor de produse agricole. Cu toate acestea, UE rămâne un importator net de produse agricole, în special din ţările în curs de dezvoltare.

Încurajarea alimentelor de calitate

Europa este cunoscută pentru diversitatea culturilor şi produselor sale agricole, datorată mediului natural şi metodelor de cultivare perfecţionate de-a lungul secolelor. Alături de gastronomia rafinată, mâncarea şi băuturile europene joacă un rol major în definirea identităţii culturale a popoarelor şi regiunilor Europei. Calitatea superioară este principalul avantaj al agriculturii UE.

Europa are multe regiuni diferite. Condiţiile de realizare a producţiei agricole variază, diversele regiuni dispunând de metode de producţie şi tradiţii culinare specifice.

Atât consumatorii europeni, cât şi cei din întreaga lume manifestă un interes tot mai mare pentru calitatea acestor produse alimentare. UE joacă un rol principal în ameliorarea nivelului de înaltă calitate.

UE protejează în diverse moduri calitatea alimentelor, de exemplu prin măsuri de sporire a siguranţei şi igienei, prin norme clare de etichetare, prin reglementări privind sănătatea animalelor şi plantelor şi bunăstarea animalelor, prin controlul reziduurilor de pesticide şi al aditivilor din alimente, precum şi prin furnizarea de informaţii privind calităţile nutritive ale alimentelor.

Metoda folosită de UE include sisteme stricte de supraveghere şi control, asigurând în acelaşi timp funcţionarea eficientă a pieţei unice europene.

Priorităţi

Îmbunătăţirea calităţii produselor alimentare a fost întotdeauna unul dintre obiectivele PAC, începând cu introducerea etichetei de calitate pentru vinuri în anii ‘80 şi continuând cu extinderea ulterioară a acesteia în sectorul uleiului de măsline, al fructelor şi al legumelor.

Aceste eforturi se află în prezent în centrul politicii agricole.

În toate sectoarele PAC se depun eforturi pentru îmbunătăţirea calităţii produselor alimentare.

Iată câteva exemple:

- Sisteme de identificare a bovinelor şi norme de etichetare a cărnii de vită, destinate să permită urmărirea întregului traseu al cărnii din magazin şi până la ferma de origine;

- Stimulente financiare acordate în cadrul politicii de dezvoltare rurală pentru ca agricultorii să îmbunătăţească nivelul de calitate a produselor;

- Măsuri specifice de încurajare a conversiei către agricultura ecologică.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

Se discută mult despre aceste provocări. Reprezentanţii principalelor ţări agricole au adesea priorităţi aflate în afara interesului celorlalţi parteneri comunitari. Desigur, România se află de partea celor care forţează menţinerea facilităţilor de până acum. Şi nu este exclus să poată beneficia de unele dintre acestea, cu o condiţie: să-şi facă temele de acasă corect şi la timp.

Prima şi cea mai importantă este siguranţa alimentară

Rolul principal al agriculturii este aprovizionarea populaţiei cu alimente suficiente şi sănătoase. Prin urmare, este esenţial ca agricultura europeană

să-şi menţină capacitatea de producţie. Un sector agricol puternic este vital pentru ca industria alimentară extrem de competitivă să rămână o parte importantă a economiei europene (UE este liderul mondial exportator al celor mai procesate produse agricole cu cea mai mare valoare adăugată). Mai mult decât atât, cetăţenii europeni cer o calitate ridicată şi o ofertă largă de produse alimentare, inclusiv produse locale.

Piaţa, o mare incertitudine

Agricultura europeană se găseşte astăzi într-un mediu considerat mult mai competitiv, ca dovadă că economia mondială se integrează din ce în ce mai mult în sistemul de tranzacţionare mult mai liberal. Pe termen mediu se aşteaptă ca pieţele produselor agricole să fie caracterizate de o mare incertitudine şi o mai mare volatilitate.

Mai mult decât atât, viitoarea PAC va opera în urma crizei economice care a afectat în mod serios agricultura şi zonele rurale prin conectarea acestora la evoluţiile macroeconomice mai largi care afectează costul sau producţia. După un deceniu de stagnare a venitului mediu, veniturile agricole au scăzut substanţial în 2009, adăugate la o situaţie deja fragilă a unui venit agricol semnificativ mai mic (de aproximativ 40% pe unitatea de lucru) decât acela din restul economiei. Şi venitul pe cap de locuitor în zonele rurale este considerabil mai mic (cu aproape 50%) decât acela din zonele urbane.

Echilibrul teritorial

Chiar dacă un număr mare de zone rurale au devenit din ce în ce mai determinate de factori din afara sectorului, agricultura rămâne motorul economiei rurale într-o mare parte a Uniunii Europene. Vitalitatea şi potenţialul multor zone rurale rămân strâns legate de prezenţa unui sector agricol competitiv şi dinamic, atrăgător pentru tinerii fermieri. Acest lucru este, în special, cazul celor mai multe zone rurale în care sectorul primar reprezintă în jur de 5% din valoarea adăugată şi 16% din ocuparea forţei de muncă. Mai ales în cazul noilor state membre este importantă consolidarea câştigurilor recente din productivitate. La fel de importantă este şi folosirea întregului potenţial agricol. În plus, agricultura joacă un rol esenţial în zonele rurale prin produsele sale economice suplimentare, în special prin legături puternice cu prelucrarea produselor alimentare, cu turismul şi cu comerţul. În multe regiuni, mai ales în noile state membre, agricultura este baza tradiţiilor locale şi a identităţilor sociale.

Contribuţii strategice

Confruntându-se cu aceste provocări, PAC va contribui, de asemenea, la Strategia Uniunii Europene 2020 în ceea ce priveşte:

- creşterea inteligentă – prin creşterea eficienţei resurselor cu ajutorul cunoştinţelor tehnologice şi a inovaţiei, dezvoltând valoarea adăugată mare şi calitatea produselor, tehnologiile ecologice, investind în cursuri de formare şi oferind stimulente pentru inovaţii sociale în zonele rurale;

- creşterea durabilă – prin menţinerea producţiei de bază a alimentelor şi furajelor din surse regenerabile, prin asigurarea unei gestionări durabile a terenurilor, prin furnizarea de bunuri publice de mediu, prin evitarea pierderii biodiversităţii, prin promovarea energiilor regenerabile, prin reducerea, în continuare, a emisiilor de gaze şi prin dezvoltarea deplină a potenţialului zonelor rurale;

- creşterea inclusivă – prin deblocarea potenţialului economic în zonele rurale, prin dezvoltarea pieţelor locale şi a locurilor de muncă, prin susţinerea restructurării agriculturii şi a veniturilor fermierilor care să menţină o agricultură durabilă în toată Europa.

Acest lucru duce la creşterea ecologică în sectorul agricol şi la economia rurală ca o modalitate de a continua dezvoltarea economică, în acelaşi timp prevenind degradarea mediului.

De ce avem nevoie de reforma PAC?

PAC a evoluat, dar multe schimbări sunt necesare pentru a răspunde noilor provocări, pentru:

- a răspunde preocupărilor în creştere, atât în ceea ce priveşte siguranţa alimentară europeană, cât şi cea globală;

- a îmbunătăţi gestionarea durabilă a resurselor naturale, cum ar fi apa, biodiversitatea şi solul;

- a se preocupa atât de presiunea crescândă asupra condiţiilor de producţie agricolă cauzate de schimbările climatice în curs de desfăşurare, cât şi de necesitatea agricultorilor de a aduce propria lor contribuţie la schimbările climatice;

- a rămâne competitivă într-o lume caracterizată de o globalizare crescândă, cu creşterea volatilităţii preţului menţinând producţia agricolă de-a lungul întregii Uniuni Europene;

- a profita la maximum de diversitatea structurilor agricole din UE şi de sistemele de producţie, care au crescut ca urmare a extinderii UE, menţinându-şi în acelaşi timp rolul său social, teritorial şi de structurare;

- a consolida coeziunea teritorială şi socială în zonele rurale ale Uniunii Europene, în special prin promovarea ocupării forţei de muncă;

- a oferi un sprijin mult mai echitabil şi mai echilibrat între statele membre şi fermieri, şi mai bine direcţionat către agricultorii activi.

Dr. ing. Ion BOTĂNOIU

- Viitorul plăţilor directe;
- O mai bună funcţionare a pieţelor, o stabilitate şi o transparenţă mai mare;
- Consolidarea poziţiei agricultorilor în interiorul lanţului alimentar;
- Măsurile destinate ameliorării poziţiei competitive a agricultorilor;
- Mai multe stimulente în domeniul serviciilor rurale;
- Menţinerea plăţilor destinate zonelor defavorizate;
- Consolidarea măsurilor destinate agricultorilor de a avea un rol important faţă de noile provocări, cum sunt: schimbările climatice şi constrângerile hidrice;
- Coerenţa între Politica Agricolă Comună şi celelalte politici comunitare.

Viitorul plăţilor directe

Propuneri

- Plăţile directe din primul pilon permit agricultorilor să furnizeze, pe lângă activităţile lor agricole, şi o serie de beneficii publice, apreciate de societate, care în prezent nu sunt plătite de către piaţă şi poate că nu vor fi plătite niciodată;

- Bugetul destinat plăţilor directe trebuie menţinut şi ameliorat;

- Este necesar ca toate ajustările viitoare ale formelor de plăţi directe să ţină cont de necesitatea de a menţine agricultorii în activitate permanentă;

- În ceea ce priveşte formele de plăţi directe, trebuie să se garanteze un tratament egal şi echitabil pentru toţi agricultorii Uniunii Europene, de aceea este obligatoriu ca ajustările ce vor fi aduse plăţilor directe să aibă la bază criterii comune obiective.

O mai bună funcţionare a pieţelor, o stabilitate şi o transparenţă mai mare

Propuneri

- măsurile existente să fie destinate stabilizării pieţelor şi veniturilor agricultorilor;

- să permită organizaţiilor producătorilor să planifice producţia şi să o adapteze atât în termen de cantitate, cât şi de calitate, la cerere;

- să permită organizaţiilor producătorilor şi organizaţiilor interprofesionale să contribuie la stabilitatea pieţei prin acordurile şi contractele sectoriale voluntare;

- măsurile destinate susţinerii agricultorilor pentru a supravieţui crizelor de piaţă;

- Încurajarea statelor membre în direcţia ameliorării măsurilor fiscale aplicate agricultorilor (de exemplu: impozitul poate fi estimat în funcţie de nivelul lor de venit pe mai mulţi ani);

- măsuri care să ducă la facilitarea accesului la credit a agricultorilor;

- măsuri destinate ameliorării transparenţei pieţei şi furnizarea de informaţii de pe piaţa agricultorilor

- o mai mare transparenţă a pieţei, prin consolidarea politicii de calitate şi de etichetaj, inclusiv protejarea indicaţiilor geografice;

- garanţia că toate importurile respectă normele comunitare în materie de trasabilitate şi de siguranţa alimentelor.

Consolidarea poziţiei agricultorilor în interiorul lanţului alimentar

Dacă se doreşte ca agricultorii să atragă o mai mare parte a veniturilor lor de pe piaţă este necesar să li se consolideze poziţia în interiorul lanţului alimentar.

Propuneri

- consolidarea organizaţiilor producătorilor sau a cooperativelor lor (dezvoltarea noilor organizaţii de producători sau consolidarea susţinerii grupurilor de producători existente în direcţia transformării şi comercializării materiilor prime agricole);

- stabilirea unui cod în cadrul lanţului alimentar;

- revizuirea politicii comunitare actuale cu privire la promovare, care să permită găsirea de noi nişe de piaţă printr-o mai bună promovare a produselor europene.

- numirea unui mediator european însărcinat cu supervizarea codului de conduită şi examinarea celorlalte acorduri voluntare, care să aibă şi rol în arbitrarea conflictelor din interiorul lanţului alimentar;

- încurajarea agricultorilor pentru a dezvolta pieţele locale sau pieţele producătorilor care reprezintă nişe suplimentare, ce asigură un contact direct între consumator şi producător.

Măsurile destinate ameliorării poziţiei competitive a agricultorilor

Propuneri

- Este necesar să se uniformizeze măsurile în materie de competitivitate la nivel comunitar, pentru a avea o garanţie că acestea sunt mai corecte şi mai coerente. În acest sens, este necesar ca regiunile şi statele membre să fie abilitate să fixeze bugete foarte variate pentru măsurile relative de competitivitate în cadrul Politicii Agricole Comune.

- Este important ca măsurile care au ca scop ameliorarea competitivităţii să fie susţinute printr-o politică comunitară în materie de cercetare, prin menţinerea creşterii producţiei agricole în faţa schimbărilor climatice şi a constrângerilor tot mai mari în materie de apă dulce.

Mai multe stimulente în domeniul serviciilor rurale

Propuneri

- Agricultorii şi silvicultorii administrează peste trei sferturi din terenul Uniunii Europene şi sunt cei mai bine „plasaţi“ pentru a oferi servicii rurale adiţionale, apreciate de către societate.

- Agricultorii pot juca un rol important în lupta împotriva schimbărilor climatice prin capacitatea lor de a administra terenurile.

Menţinerea plăţilor destinate zonelor defavorizate

Propuneri

- Măsurile actuale relative pentru zonele defavorizate şi cele muntoase rămân ca parte importantă a Politicii Agricole Comune după 2013.

- Măsurile cuprinse în art. 68 care vizează susţinerea sectoarelor sau zonelor vulnerabile trebuie să fie menţinute în continuare.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

Liberalii susţin transformarea cadastrului  în cheltuială eligibilă

În cadrul întâlnirii din  13 octombrie 2010 desfăşurate la Palatul Parlamentului, la nivelul comisiilor de specialitate pe domeniul agriculturii din Camera Deputaţilor şi Senat, cu participarea  comisarului european pentru agricultură Dacian Cioloş, s-a discutat despre principalele măsuri ce ar trebui aplicate pentru a atinge obiectivele PAC după 2013. Priorităţile prezentate de comisarul european pentru agricultura, care vor sta în centrul Politicii Agricole Comune după anul 2013, sunt grupate astfel: producţia alimentară, implicit asigurarea securităţii alimentare; gestiunea resurselor naturale şi lupta împotriva schimbărilor climatice, precum şi economia rurală, respectiv rolul agriculturii în amenajarea teritoriului şi în menţinerea potenţialului agricol, inclusiv în zonele defavorizate.

Direcţia restructurării

Comisarul european Dacian Cioloş a dat asigurări că PAC va oferi mai multe instrumente care vor permite unui stat membru, deci şi României, să pună accentul pe restructurarea fermelor mici şi mijlocii care pot să meargă spre o comasare, dar şi spre o mai bună valorificare a produselor pe care le realizează. Reprezentantul PNL, deputatul Dan Motreanu, a atras atenţia că dinamica socială din mediul rural se îndreaptă spre una de tip sud-american, cu polarizarea socială accentuată între bogaţi şi restul oamenilor foarte săraci.

Din acest motiv, a susţinut ca PAC să se îndrepte spre fermele mici şi mijlocii, astfel încât să se poată constitui o clasă de mijloc reală în mediul rural românesc. În acest context, deputatul PNL a arătat că o piedică în comasarea terenurilor o reprezintă lipsa înregistrării proprietăţilor funciare. Pentru a veni în ajutorul deţinătorilor de terenuri, de regulă persoane în vârstă şi fără resurse financiare, deputatul Dan Motreanu a susţinut posibilitatea transformării cadastrului într-o cheltuială eligibilă. Comisarul european pentru agricultură a dat asigurări că va analiza această posibilitate, dar că se va introduce noţiunea de producători agricoli activi, astfel încât subvenţiile să fie îndreptate către acea categorie de proprietar care să fie şi agricultor.

PNL solicită ca resursele financiare pentru PAC să se menţină la un nivel consistent. Comisarul Dacian Cioloş a precizat că aceasta depinde de poziţia statelor membre contributoare, dar se urmăreşte echilibrarea alocărilor bugetare între estul şi vestul Uniunii Europene. (L.D.)

Logistica sectorului este un element-cheie pentru piaţa europeană a cerealelor, care trebuie să fie unică şi eficace. Investiţii importante sunt necesare şi trebuie să fie promovate prin Politica Agricolă Comună odată cu dezvoltarea capacităţilor de depozitare şi de transport în Uniunea Europeană. Se urmăreşte acest lucru pentru a reuşi ca producţia din anumite regiuni să fie valorificată pe întreg spaţiul Uniunii Europene la un preţ minim, odată cu respectarea mediului.

Menţinerea competitivităţii producţiei de cereale

Uniunea Europeană exportă cca 20 milioane de tone de cereale (grâu şi orz). Echilibrul de pe piaţa cerealelor depinde de realizarea acestui flux de exporturi. Astfel, exporturile realizate, fără a primi restituţii, trebuie să fie susţinute în cazul grâului comun, grâului dur, orzului pentru bere.

Este necesar să se menţină o politică de promovare activă pentru aceste produse în ţările terţe Uniunii Europene. Trebuie să fie posibil să se includă măsura în cadrul documentelor Organizaţiei Mondiale a Comerţului, secţiunea consacrată exporturilor, sau în cadrul Regulamentului specific care are drept scop promovarea produselor agricole.

Uniunea Europeană nu trebuie să abandoneze restituţia la export în 2013 fără a găsi soluţii paralele. Trebuie găsite instrumente cum ar fi: creditele de export sau crearea unui fond specific destinat finanţării promovării cerealelor europene în lume (acesta este considerat a fi un aspect tehnic).

Eliminarea măsurilor opţionale

Principiul condiţionalităţii permite agricultorilor să dovedească că ei respectă bunele practici agricole odată cu respectarea mediului. Totodată, Bilanţul de Sănătate al PAC din 2008 a introdus elemente din ce în ce mai subiective şi voluntare. Este necesar să se limiteze aspectul subiectiv la un minim strict, pentru a evita interpretările la nivel naţional şi distorsionarea concurenţei. Măsurile opţionale trebuie să fie eliminate.

Condiţionalitatea nu trebuie să cuprindă serviciile de mediu suplimentare (biodiversitatea) care nu sunt plătite de piaţă. Aceste servicii trebuie să fie voluntare şi să corespundă plăţilor specifice din cel de-al doilea pilon al Politicii Agricole Comune.

Este necesar să se lase o marjă de manevră suficientă agricultorilor pentru ca ei să fie în măsură să adapteze practicile lor agricole în funcţie de condiţiile economice, pedologice şi climatice pentru a evita apariţia riscurilor sanitare.

Ţinând cont de constrângerile producţiei în cultura mare, cu impact direct asupra veniturilor exploataţiilor agricole, cum ar fi: proiectul de Directivă în favoarea protejării solului şi Directiva pentru utilizarea durabilă a produselor fitosanitare, Uniunea Europeană nu trebuie să mai facă concesii tarifare suplimentare în cadrul negocierilor din Organizaţia Mondială a Comerţului. Toate aceste concesii nu fac decât să slăbească competitivitatea sectorului culturii mari. Politica de autorizare a bunurilor care conţin produse interzise în Uniunea Europeană, în cantităţi echivalente limitelor maxime ale reziduurilor, trebuie să fie revizuită.

Să nu renunţăm la plăţile directe!

Producătorii europeni nu sunt pe picior de egalitate cu cei din ţările terţe Uniunii Europene în ceea ce priveşte concurenţa. Agricultorii din Europa sunt ţinuţi la respect de normele europene ridicate în materie de producţie, de siguranţa alimentelor şi de protecţia mediului, în timp ce regulile vamale, în cazul importurilor de cereale, permit subvenţionarea agriculturii din multe state concurente Uniunii Europene.

Plăţile directe decuplate destinate agricultorilor reprezintă o compensare a costului de producţie suplimentar şi o plată pentru gama de servicii publice garantate de condiţionalitate. În ciuda numeroaselor eforturi depuse de agricultori pentru a deveni mai puţin dependenţi de ajutorul public, plăţile directe reprezintă încă o parte importantă din venitul agricol şi sunt cheia capacităţii de rezistenţă a exploataţiilor agricole în faţa volatilităţii, totdeauna mari, de pe pieţe. Plăţile directe decuplate trebuie să rămână o piesă centrală a noii PAC după 2013.

Toate mecanismele Politicii Agricole Comune susceptibile de a duce la dispariţia plăţilor directe pe suprafaţă trebuie să fie limitate ca amploare şi intensitate.

Piaţa la termen trebuie să fie în stare să permită agricultorilor crearea propriei lor securităţi financiare. Este necesar ca agricultorii să aibă posibilitatea să pună „de o parte“ plăţile directe în anii favorabili şi să utilizeze această rezervă financiară defiscalizată în anii dificili. Un cadru comunitar destinat a încuraja o armonizare fiscală europeană ar reprezenta un subiect ce trebuie luat rapid în discuţie.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU