Agricultura României, în ultimii 20 de ani, a realizat o producţie cu mult mai mică decât înainte de 1989. Consecinţele acestui declin se regăsesc în diminuarea livrărilor de produse agroalimentare autohtone către populaţie şi în creşterea puternică a importurilor. Dacă luăm ca reper anul 2000 – an aşa-zis al unei relansări a economiei româneşti după recesiunea severă de la finele anilor ’90 – importurile de produse agroalimentare au crescut de la un miliard de euro la peste 2,5 miliarde de euro în ultimii ani. Fapt este că, în prezent, suntem în situaţia tragică în care aproximativ 70 la sută din necesarul de produse alimentare de bază – carne, legume, fructe etc. – provin din import.
Impactul liberalizării radicale a pieţei
Sporirea cantitativă a importurilor, în paralel cu majorarea dramatică a preţurilor produselor alimentare – şi ca urmare a accentuării în ultimii ani a fenomenelor naturale distructive precum seceta, inundaţiile, îngheţul – contribuie la agravarea acestei situaţii şi ar putea conduce la foamete şi malnutriţie. Ministrul francez al agriculturii, Michel Barnier, sublinia că „ceea ce se întâmplă acum în lume este rezultatul liberalizării radicale a pieţelor. Nu putem lăsa hrănirea oamenilor la discreţia pieţelor. Este nevoie de o politică agricolă de intervenţie pentru a stabiliza situaţia.“
Având în vedere această situaţie gravă, precum şi contribuţia importantă a agriculturii la formarea produsului intern brut – în consecinţă, rolul acesteia în relansarea creşterii economice – consider că se impune ca autorităţile româneşti să elaboreze un PACT naţional pentru redresarea şi modernizarea în cel mai scurt timp a sectorului agricol. Acest document trebuie să stabilească priorităţi clare şi în mod concret măsurile corespunzătoare.
Factorii de progres
Pământul
În opinia mea, şansa reabilitării agriculturii româneşti stă astăzi, ca şi în trecut, în puterea pământului, în punerea în valoare a potenţialului productiv al acestuia. Este concludent faptul că, în ultimii ani, anual, se cultivă trei milioane de hectare de teren arabil, adică peste 30 la sută din suprafaţa existentă. Este nevoie urgentă de măsuri, iar acestea trebuie să înceapă cu reorganizarea exploataţiilor agricole.
Irigaţiile
Nu mai puţin importante, mai ales în contextul deteriorării climei la nivel mondial, sunt măsurile de reabilitare a sistemelor hidroameliorative – irigaţii, desecări, combaterea eroziunii solului etc. De asemenea, refacerea şeptelului şi investiţiile masive în retehnologizare trebuie să figureze între priorităţi.
Mecanizarea
Îmi susţin argumentele nu prin blamarea celor care au dirijat procesul de fărâmiţare a pământului şi distrugerea premeditată a celui mai important factor de producţie pentru o agricultură modernă: mecanizarea. Fără tractoare şi maşini agricole accesibile agricultorilor, fără o dotare tehnică corespunzătoare nu se poate asigura creşterea productivităţii agriculturii româneşti.
Sistemul de creditare
Toate aceste reforme nu se pot realiza fără o urgentă relansare şi îmbunătăţire a sistemului de creditare a producătorilor agricoli, care în ultimii 20 de ani nu au reprezentat un instrument important în desfăşurarea proceselor de producţie în agricultură. Este timpul ca producătorii agricoli români să beneficieze în sfârşit de un sistem de creditare adecvat, similar ţărilor cu care România este în competiţie atât pe piaţa europeană, cât şi pe cea internaţională.
Modelul capitalist
Să nu uităm că România a fost prima ţară din fostul bloc socialist care a avut curajul să importe, cu mulţi ani în urmă, modele capitaliste de organizarea a fermelor vegetale şi zootehnice, inclusiv a celor mai performante tehnologii de producţie ale momentului. Reamintesc aici meritul fostului ministru al agriculturii, domnul Angelo Miculescu. Aceste ferme puteau constitui baza de pornire pentru dezvoltarea unei agriculturi performante în context european şi global. Cu o condiţie: o reformă adevărată, profundă, cu privatizări făcute pe principii economice şi mai ales fără abuzuri. Aş dori să subliniez faptul că reforma agriculturii după 1989 nu a reuşit să realizeze decât o fărâmiţare a pământului în parcele de dimensiuni mici pe care este dificil să foloseşti metode moderne de producţie şi să obţii performanţă şi recolte bune.
Nimeni nu putea opri privatizarea în acest sector. Ea era justificată şi pentru a obţine eficienţă era de dorit ca acest proces să aibă loc. Scopul reformei trebuia şi trebuie să fie creşterea eficienţei şi îmbunătăţirea producţiei agricole.
Dezafectarea celor mai performante sectoare
Este de subliniat că, la 8 ani după căderea comunismului, respectiv în anul 1998, erau încă intacte cele 490 mari întreprinderi agricole de stat cunoscute sub numele de IAS, precum şi importante staţiuni de cercetare ştiinţifică ale Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice. În aceste unităţi s-ar fi putut realiza o gestiune după toate regulile şi standardele de performanţă ale agriculturii capitaliste. În date şi cifre, contribuţia agriculturii de stat la asigurarea securităţii alimentare a României şi în livrările pentru export se exprima, ce-i drept înainte de 1989, astfel:
Patru milioane de tone de cereale şi un şeptel de aproape 10 milioane care asigurau între 70-95 la sută din consumul de produse agroalimentare de bază (carne, lapte, ouă) al populaţiei urbane.
Începând din anul 2000 contribuţia fostului sector de stat a fost numai în mică măsură înlocuită de societăţile privatizate. Din nefericire, modul anarhic în care au fost concesionate, arendate sau privatizate activele sectorului de stat au condus la falimentarea în lanţ a unui număr mare de unităţi agricole. Acest act iresponsabil a avut ca efect economic abandonarea de către stat a peste 90 la sută din patrimonial funciar şi material din agricultura de stat.
Este cinic, dar relevant faptul că acum, după 20 de ani, un fost premier al României, care a contribuit decisiv la demolarea sectorului agricol de stat, admite că nu trebuiau „sparte“ IAS-urile. Regrete tardive însă…
Dacă reforma se realiza în mod real şi pe principii de eficienţă, salariaţii acestor unităţi – tehnicieni, economişti şi agricultori – puteau să devină acţionari şi astfel, fiind direct interesaţi de activele deţinute, să îmbunătăţească performanţa şi administrarea acestora. Avem totuşi câteva exemple de succes în acest sens, mă refer la Insula Mare a Brăilei, la Agrofam Feteşti şi la unul chiar aici, la 20 km de Bucureşti, fostul IAS Mihăileşti. Marea prăduire a sectorului de stat avea să înceapă sub gestiunea ministrului electronist de tristă amintire, fiind continuată apoi sub pasivitatea urmaşilor săi politici, inclusiv de sorginte socialistă.
Din nefericire, toate aceste decizii neînţelepte şi, mai ales, interese personale şi politice au dus agricultura României, sectorul care ar fi putut să fie cel mai bun sprijin în perioada de profundă criză pe care o traversăm, aproape în pragul falimentului… Regrete tardive, soluţii târzii.
Dipl. ing. Costel EREMIA
Sindicaliştii susţin că producţia mare de legume falimentează producătorii agricoli şi îmbogăţeşte intermediarii
