Agro BUSINESS

Agricultura României, în ultimii 20 de ani, a realizat o producţie cu mult mai mică decât înainte de 1989. Consecinţele acestui declin se regăsesc în diminuarea livrărilor de produse agroalimentare autohtone către populaţie şi în creşterea puternică a importurilor. Dacă luăm ca reper anul 2000 – an aşa-zis al unei relansări a economiei româneşti după recesiunea severă de la finele anilor ’90 – importurile de produse agroalimentare au crescut de la un miliard de euro la peste 2,5 miliarde de euro în ultimii ani. Fapt este că, în prezent, suntem în situaţia tragică în care aproximativ 70 la sută din necesarul de produse alimentare de bază – carne, legume, fructe etc. – provin din import.

Impactul liberalizării radicale a pieţei

Sporirea cantitativă a importurilor, în paralel cu majorarea dramatică a preţurilor produselor alimentare – şi ca urmare a accentuării în ultimii ani a fenomenelor naturale distructive precum seceta, inundaţiile, îngheţul – contribuie la agravarea acestei situaţii şi ar putea conduce la foamete şi malnutriţie. Ministrul francez al agriculturii, Michel Barnier, sublinia că „ceea ce se întâmplă acum în lume este rezultatul liberalizării radicale a pieţelor. Nu putem lăsa hrănirea oamenilor la discreţia pieţelor. Este nevoie de o politică agricolă de intervenţie pentru a stabiliza situaţia.“

Având în vedere această situaţie gravă, precum şi contribuţia importantă a agriculturii la formarea produsului intern brut – în consecinţă, rolul acesteia în relansarea creşterii economice – consider că se impune ca autorităţile româneşti să elaboreze un PACT naţional pentru redresarea şi modernizarea în cel mai scurt timp a sectorului agricol. Acest document trebuie să stabilească priorităţi clare şi în mod concret măsurile corespunzătoare.

Factorii de progres

Pământul

În opinia mea, şansa reabilitării agriculturii româneşti stă astăzi, ca şi în trecut, în puterea pământului, în punerea în valoare a potenţialului productiv al acestuia. Este concludent faptul că, în ultimii ani, anual, se cultivă trei milioane de hectare de teren arabil, adică peste 30 la sută din suprafaţa existentă. Este nevoie urgentă de măsuri, iar acestea trebuie să înceapă cu reorganizarea exploataţiilor agricole.

Irigaţiile

Nu mai puţin importante, mai ales în contextul deteriorării climei la nivel mondial, sunt măsurile de reabilitare a sistemelor hidroameliorative – irigaţii, desecări, combaterea eroziunii solului etc. De asemenea, refacerea şeptelului şi investiţiile masive în retehnologizare trebuie să figureze între priorităţi.

Mecanizarea

Îmi susţin argumentele nu prin blamarea celor care au dirijat procesul de fărâmiţare a pământului şi distrugerea premeditată a celui mai important factor de producţie pentru o agricultură modernă: mecanizarea. Fără tractoare şi maşini agricole accesibile agricultorilor, fără o dotare tehnică corespunzătoare nu se poate asigura creşterea productivităţii agriculturii româneşti.

Sistemul de creditare

Toate aceste reforme nu se pot realiza fără o urgentă relansare şi îmbunătăţire a sistemului de creditare a producătorilor agricoli, care în ultimii 20 de ani nu au reprezentat un instrument important în desfăşurarea proceselor de producţie în agricultură. Este timpul ca producătorii agricoli români să beneficieze în sfârşit de un sistem de creditare adecvat, similar ţărilor cu care România este în competiţie atât pe piaţa europeană, cât şi pe cea internaţională.

Modelul capitalist

Să nu uităm că România a fost prima ţară din fostul bloc socialist care a avut curajul să importe, cu mulţi ani în urmă, modele capitaliste de organizarea a fermelor vegetale şi zootehnice, inclusiv a celor mai performante tehnologii de producţie ale momentului. Reamintesc aici meritul fostului ministru al agriculturii, domnul Angelo Miculescu. Aceste ferme puteau constitui baza de pornire pentru dezvoltarea unei agriculturi performante în context european şi global. Cu o condiţie: o reformă adevărată, profundă, cu privatizări făcute pe principii economice şi mai ales fără abuzuri. Aş dori să subliniez faptul că reforma agriculturii după 1989 nu a reuşit să realizeze decât o fărâmiţare a pământului în parcele de dimensiuni mici pe care este dificil să foloseşti metode moderne de producţie şi să obţii performanţă şi recolte bune.

Nimeni nu putea opri privatizarea în acest sector. Ea era justificată şi pentru a obţine eficienţă era de dorit ca acest proces să aibă loc. Scopul reformei trebuia şi trebuie să fie creşterea eficienţei şi îmbunătăţirea producţiei agricole.

Dezafectarea celor mai performante sectoare

Este de subliniat că, la 8 ani după căderea comunismului, respectiv în anul 1998, erau încă intacte cele 490 mari întreprinderi agricole de stat cunoscute sub numele de IAS, precum şi importante staţiuni de cercetare ştiinţifică ale Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice. În aceste unităţi s-ar fi putut realiza o gestiune după toate regulile şi standardele de performanţă ale agriculturii capitaliste. În date şi cifre, contribuţia agriculturii de stat la asigurarea securităţii alimentare a României şi în livrările pentru export se exprima, ce-i drept înainte de 1989, astfel:

Patru milioane de tone de cereale şi un şeptel de aproape 10 milioane care asigurau între 70-95 la sută din consumul de produse agroalimentare de bază (carne, lapte, ouă) al populaţiei urbane.

Începând din anul 2000 contribuţia fostului sector de stat a fost numai în mică măsură înlocuită de societăţile privatizate. Din nefericire, modul anarhic în care au fost concesionate, arendate sau privatizate activele sectorului de stat au condus la falimentarea în lanţ a unui număr mare de unităţi agricole. Acest act iresponsabil a avut ca efect economic abandonarea de către stat a peste 90 la sută din patrimonial funciar şi material din agricultura de stat.

Este cinic, dar relevant faptul că acum, după 20 de ani, un fost premier al României, care a contribuit decisiv la demolarea sectorului agricol de stat, admite că nu trebuiau „sparte“ IAS-urile. Regrete tardive însă…

Dacă reforma se realiza în mod real şi pe principii de eficienţă, salariaţii acestor unităţi – tehnicieni, economişti şi agricultori – puteau să devină acţionari şi astfel, fiind direct interesaţi de activele deţinute, să îmbunătăţească performanţa şi administrarea acestora. Avem totuşi câteva exemple de succes în acest sens, mă refer la Insula Mare a Brăilei, la Agrofam Feteşti şi la unul chiar aici, la 20 km de Bucureşti, fostul IAS Mihăileşti. Marea prăduire a sectorului de stat avea să înceapă sub gestiunea ministrului electronist de tristă amintire, fiind continuată apoi sub pasivitatea urmaşilor săi politici, inclusiv de sorginte socialistă.

Din nefericire, toate aceste decizii neînţelepte şi, mai ales, interese personale şi politice au dus agricultura României, sectorul care ar fi putut să fie cel mai bun sprijin în perioada de profundă criză pe care o traversăm, aproape în pragul falimentului… Regrete tardive, soluţii târzii.

Dipl. ing. Costel EREMIA

Ne aflăm în comuna Grădiştea – Călăraşi, împreună cu ing. Alexandru Baciu, administratorul unei societăţi agricole ce are în exploatare cca 2.200 ha teren agricol. E prea frumos şi bogat câmpul aici, cel puţin în acest an, motiv de a încerca să aflăm cum a reuşit interlocutorul nostru să depăşească greutăţile cu care de obicei se confruntă.

Agricultura, într-o zonă a extremelor

– Aşadar, domnule inginer, administraţi o importantă suprafaţă de teren într-o zonă, aş spune, nu tocmai favorabilă pentru agricultură. Cum vă descurcaţi?

– Nu am optat pentru o suprafaţă prea mare, fiindcă terenul specific luncii nu este o investiţie rentabilă, pentru că este predispus unor fenomene dăunătoare agriculturii, cum ar fi inundarea sau seceta. Ne aflăm într-o zonă a extremelor. Când este secetă, pământul se crapă sub temperaturile ridicate, iar când plouă, lunca este practic o albie pentru apa de ploaie. La aceasta se adaugă şi influenţa Dunării, fiindcă noi ne aflăm pe treapta zero, practic la acelaşi nivel cu ea. De altfel, cele mai mari probleme sunt cauzate de acest lucru.

În condiţiile acestea, şi procesul tehnologic agricol se desfăşoară în parametrii specifici. Din cauza proastei întreţineri a canalelor de desecare, care sunt colmatate, şi a staţiilor din sistem, care nu funcţionează, ne aflăm uneori în imposibilitatea de a mai recolta ceva de pe terenurile în cauză.

Fără investiţii…

– Ce măsuri puteţi lua pentru a preveni astfel de situaţii sau pentru a trage la răspundere autorităţile culpabile de acest lucru?

– Canalele nu ne aparţin nouă, ci ANIF-ului, în consecinţă noi nu putem soluţiona singuri problema. Însă am fost permanent disponibili în a le oferi sprijinul pentru rezolvarea acestei situaţii. Fără investiţiile necesare în staţiile de pompare-repompare, practic tot sistemul este depăşit, iar cei care au cel mai mult de suferit sunt agricultorii. Soluţia ar fi ca aceste canale să fie date în proprietatea celor care le folosesc, mai exact Organizaţiei Utilizatorilor de Apă pentru Irigaţii (OUAI). Astfel, administrarea lor nu ar mai fi o problemă pentru stat şi nici noi nu am fi nevoiţi să suportăm consecinţele proastei gospodăriri a lor.

De patru ani de zile funcţionăm în baza regulamentului acestei organizaţii, prin intermediul căreia am accesat programe derulate prin Banca Mondială. Ne-am implicat direct în modernizarea staţiilor de pompare.

O structură specifică zonei

– Revenind la societatea agricolă, care este structura culturilor şi ce producţii obţineţi în aceste condiţii?

– Fiind, în general, teren specific luncii, culturile preponderente sunt porumbul, soia, rapiţa şi într-un procent mai mic grâul şi orzul, acestea din urmă fiind cultivate doar pentru asigurarea unui asolament corespunzător. În contextul economic actual, nu am găsit de cuviinţă să cultivăm suprafeţe însemnate cu păioase, nefiind o activitate agricolă rentabilă.

Se pune foarte mare preţ pe cultivarea porumbului. Avem o tehnologie bine pusă la punct şi obţinem în prezent aproximativ 10 tone de porumb pe hectar. Piaţă de desfacere pentru acest produs va exista mereu, iar în cazul nostru oscilaţiile preţurilor ne afectează într-o măsură relativ mică, pentru că un preţ scăzut se compensează printr-o producţie mare şi invers. Parteneriatul pe care îl avem noi este unul relativ restrâns, în sensul că distribuim doar către câţiva beneficiari, care au putere financiară, ce le oferă posibilitatea să asigure plata la timp. În plus, dotarea de care dispune societatea noastră ne asigură încadrarea în perioadele optime a tuturor lucrărilor şi, în final, obţinerea de rezultate bune. În prezent, dispunem de patru tractoare cu peste 220 CP, patru tractoare de 120 de cai putere şi şase combine.

– În momentul de faţă, mulţi agricultori se află într-o situaţie financiară precară. Care este starea economică a societăţii pe care o gestionaţi?

– Asemeni majorităţii fermierilor, şi noi am apelat la creditele bancare. Avem un program câştigat pe FEADR, iar obiectivul este construcţia unei ferme de vaci lapte cu o capacitate de 300 de capete.

Am vrut să creăm astfel un fel de circuit închis al produselor societăţii, în care producţia vegetală să fie valorificată într-o fermă zootehnică. Deşi am câştigat acest program acum şapte luni, nici până în prezent, din diferite motive, nu ni s-a acordat creditul.

Despre irigaţii – şi de bine, şi de rău

– Apa este vitală pentru agricultură, aşadar cum rezolvaţi problema irigaţiilor?

– În societatea noastră, apa este asigurată în proporţie de 80%. Pe terenul pe care ne desfăşurăm activitatea s-a înfiinţat Federaţia Organizaţiilor Utilizatorilor de Apă pentru Irigaţii, o instituţie separată de a noastră, dar al cărei membru suntem şi noi. Această organizaţie, care-şi desfăşoară activitatea pe 3.200 de hectare, este proprietar şi pe sistemul de infrastructură al irigaţiilor existent pe această suprafaţă.

– Ce suprafaţă era amenajată în această regiune pentru irigaţii?

– Ne aflăm în zona de amenajare a irigaţiilor Sticleanu-Boianu, care deţinea 13.000 de hectare, din care mai irigăm noi aproximativ 2.000 de hectare şi vreo alte 500 de hectare sunt irigate de alte societăţi. Ironia este că în această zonă toate staţiile sunt în stare de funcţionare şi aparţin diferitelor organizaţii, însă infrastructura, respectiv hidranţii şi conductele îngropate, nu ne aparţin şi de aici dezinteresul vădit pentru sistemul de irigaţii. Noi am profitat de legislaţia în vigoare şi aproape că am reuşit să înfiinţăm Federaţia Utilizatorilor de Apă, care să cuprindă toate asociaţiile din Sticleanu-Boianu.

În ceea ce priveşte societatea noastră, avem în prezent în uz 30 de tamburi şi patru instalaţii liniare, două având 230 de metri şi alte două de 700 de metri.

– Dacă faceţi un bilanţ economic, puteţi spune că agricultorii câştigă din munca pe care o prestează?

– Câştigă cei care pun suflet mult, iar eu am credinţa că agricultorii vor muri ultimii.  Ca în orice domeniu, sunt şi satisfacţii, şi insatisfacţii.

A consemnat Ion Banu

Conştienţi că pentru ieşirea agriculturii din criză este necesar un nou mod de gestionare a acestui sector, unde în locul actualului mod de a pălăvrăgi sunt necesare soluţii economice fundamentate pe realităţile satului românesc, reprezentanţii AGROSTAR fac presiuni asupra guvernanţilor, îndemnându-i să se întoarcă cu faţa spre ţărani.

La Sinaia, unde recent a avut loc Conferinţa Naţională a Agrostar, inginerul Niculae Ştefan, preşedintele celui mai autentic for democratic al agriculturii româneşti, a propus câteva dintre elementele modelului conturat de sindicalişti.

De fapt, ce propun sindicaliştii pentru relansarea agriculturii?

Politica de protecţie bugetară

Măsurile propuse de ei în acest an vizează îmbunătăţirea şi chiar regândirea:

- Sistemului de alocare a resurselor fianciare bugetare şi comunitare.

Se are în vedere o proiecţie bugetară pe termen scurt şi mediu, care să aibă la bază programe multianuale pe domeniile care au cea mai mare nevoie de sprijin bugetar şi care garantează o relansare sigură.

- Consolidarea administrativă pentru plata la timp a subvenţiilor.

Aceasta obligă la o evaluare exigentă a activităţii agenţiei de plăţi, dar mai ales la asigurarea resurselor financiare, pentru ca această instituţie să-şi poată îndeplini obligaţia.

Clarificarea statului fiscal

Este vorba de regândirea statului fiscal al producătorului agricol, în sensul stimulării celor care produc pentru piaţă. În discuţie se află o politică fiscală care să scoată la lumină dimensiunea reală a producţiei, prin eliminarea grabnică a celor care lucrează în sectorul gri al agriculturii.

Extinderea şi modernizarea sistemelor de irigaţii

Este de precizat că în discuţie se află alocarea din resurse interne şi externe a unor sume imense pentru modernizarea şi reabilitarea acelor amenajări ce garantează o eficienţă economică. Concomitent, ar trebui studiată şi posibilitatea realizării unor sisteme locale de irigaţii care să folosească acumulări realizate prin aducţiunea apei gravitaţionale.

Organizarea pieţei

Experienţa ţărilor cu agricultură dezvoltată arată că înlăturarea distorsiunilor grave din acest sector poate fi rezolvată doar prin acorduri interprofesionale, facilitarea grupurilor de producători la comerţul organizat, construirea de silozuri zonale, deţinute de forme asociative ale producătorilor.

Proiect pentru emanciparea femeilor de la sate

Cu prilejul conferinţei de la Sinaia, federaţia Agrostar a analizat acţiunile ce urmează a fi implementate în cadrul proiectului „E-Word. Emanciparea Femeilor pentru Dezvoltare Rurală. Emancipare, Ocuparea forţei de muncă, Anteprenoriat“, proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial – Dezvoltarea Resurselor Umane şi desfăşurat de către Federaţia Agrostar în parteneriat cu Asociaţia Femeilor din Mediul Rural din Galiţia (Spania) şi Asociaţia Femeilor şi Familiilor din Mediul Rural (România).

Obiectivul general al proiectului este promovarea femeilor din mediul rural pe piaţa muncii şi creşterea ratei de ocupare în rândul acestei categorii de populaţie, prin asigurarea accesului la servicii specializate de formare, informare şi consiliere profesională.

Dana MĂCRIŞ

Extinderea irigaţiilor a cunoscut un avânt considerabil începând cu anul 1950, când în lume erau irigate doar 80 milioane de hectare. Potrivit statisticilor, în 2000 suprafaţa agricolă mondială care dispunea de un astfel de sistem însuma 270 milioane de hectare, adică aproximativ 2% din totalul terenurilor cultivate în lume. Deşi elementul financiar este unul restrictiv, cel puţin în cazul ţărilor cu o economie subdezvoltată, previziunile legate de extinderea irigaţiilor evidenţiază o creştere anuală la nivel global de numai 0,6%.

În perspectiva noilor condiţii climatice, irigaţiile ar trebui să joace un rol important în asigurarea securităţii alimentare. Din păcate, factorii restrictivi au o putere mai mare decât voinţa umanităţii. Pentru producerea unei tone de cereale este nevoie de aproximativ 1.000 mc de apă, iar dacă vorbim despre producţia mondială de cereale atunci epuizarea resurselor de apă devine o problemă gravă. Ţările cel mai puternic afectate de acest fenomen îngrijorător sunt India, China, Pakistan, SUA. Secătuirea rezervelor de apă se face resimţită şi în Orientul Apropiat şi Africa de Nord. O posibilă soluţie pentru rezolvarea acestei probleme este desalinizarea apelor mărilor şi oceanelor sau crearea unor soiuri de plante rezistente la apa sărată. 

Ştiaţi că … rele cum sunt, agricultura  nu poate fără pesticide?

Agricultura a cunoscut în ultimele decenii o intensificare care a adus cu sine nevoia implementării unor practici agricole, care nu sunt întotdeauna favorabile sănătăţii populaţiei. Riscurile pe care le implică folosirea îngrăşămintelor chimice în agricultură sunt foarte grave, având ca efect creşterea bolilor infecţioase şi expunerea la diferiţi agenţi patogeni. În pofida acestor pericole, aproximativ 80% din produsele obţinute în industria chimicalelor sunt distribuite către diverse sectoare agricole. Europa de Vest, Japonia şi America de Nord reprezintă cele mai dezvoltate pieţe de desfacere pentru îngrăşămintele chimice. Ce-i drept, mai nou, reticenţa faţă de efectele negative pe care le au acestea asupra organismului uman a determinat o oarecare selecţie a lor. Cert este că volumul de vânzări ale îngrăşămintelor chimice, ierbicidelor sau insecticidelor este în continuă creştere. O perioadă prolifică pentru acest segment a fost între anii 1950-1984. Apogeul a fost atins atunci când pentru un hectar de pământ au fost folosite 211 kg de îngrăşăminte.

După această perioadă a început să se resimtă o încetinire a ritmului de folosire a chimicalelor, astfel că de la 126 milioane de tone de îngrăşăminte, cât erau folosite pe plan mondial între anii 1950-1980, consumul s-a stabilizat după 1998 undeva la aproximativ 120 milioane de tone.

Laura DOBRE

Pentru Administraţia Naţională a Îmbunătăţirilor Funciare RA a mai trecut un an, mai greu decât ceilalţi, un an de criză financiară declarată, ale cărei efecte se văd la tot pasul. Dacă în Statele Unite ale Americii şi Germania se vorbeşte deja de prime semne de ieşire din criză, la noi încă se bâjbâie, încă se „lucrează“ la identificarea soluţiilor salvatoare.

Analiştii avertizează că România va fi afectată de criza financiară până în prima parte a anului 2011, deci suntem încă departe de sfârşitul calvarului: „Cred că, în anii următori, România se va confrunta cu o criză economică vizibilă, care se va prelungi până în prima parte a anului 2011. Din cele trei variante care ar putea afecta piaţa mondială şi, deci, şi România – redresare rapidă, recesiune extinsă sau depresie, cred că vom avea de-a face cu o combinaţie între ultimele două“, a arătat Dragoş Cabat, managing partner la Financial View, la Forumul Bancar Român, organizat la Bucureşti.

Spectrul falimentului

În ceea ce priveşte efectele crizei financiare mondiale asupra agriculturii din ţara noastră, directorul Federaţiei Naţionale a Producătorilor Agricoli din România (FNPAR), Dan Botănoiu, susţine că aproape 15% dintre producătorii agricoli din România vor da (sau au dat deja) faliment în 2009, pentru că nu vor putea rezista pe piaţă. Şi, totuşi, unii producători agricoli nu stau cu mâinile în sân: a fost iniţiat un proiect de lege prin care se vrea stimularea producţiei şi a valorificării legumelor şi fructelor în România, iar dacă proiectul va trece de Parlament şi va deveni lege, producătorii agricoli vor fi sprijiniţi financiar de statul român pentru construirea unor depozite de mare capacitate pentru stocarea legumelor şi a fructelor.

Soluţiile posibile

Pe de altă parte, apar şi aşa-zise „soluţii salvatoare“, despre care însă nutriţioniştii sunt de părere că sunt salvatoare numai pentru oamenii de afaceri şi interesele financiare din „subsidiar“. Astfel, până nu demult, doar unii savanţi americani din domeniul biotehnologiei prezentau organismele modificate genetic (OMG) drept „singura soluţie ecologică şi profitabilă pentru criza globală de alimente“. Controversatul punct de vedere al savanţilor americani şi-a găsit un susţinător entuziast în persoana premierului britanic Gordon Brown.

Acesta a trimis o scrisoare omologului său japonez, Yukio Hatoyama –  preşedintele grupului celor mai bogate ţări industrializate, secretarului general al ONU, Ban Ki-moon, reprezentanţilor FMI şi ai Băncii Mondiale, prin care le propunea acestora un plan internaţional pentru rezolvarea crizei, care să includă şi reconsiderarea cultivării de OMG. În nota de fundamentare, înaltul oficial britanic punea creşterea numărului celor care nu-şi pot asigura hrana zilnică pe seama reducerii sistematice a suprafeţelor de teren cultivate cu grâu şi porumb, în detrimentul celor destinate plantelor folosite la obţinerea biocombustibililor. Concluzia lui Brown este că singura soluţie viabilă pentru combaterea foametei, la nivel global, este reconsiderarea culturilor transgenice, prin dezvoltarea unor varietăţi de cereale care să reziste la secetă. 

OMG – o parte a vieţii noastre

În condiţiile în care mai bine de jumătate din produsele agricole importate de europeni din America sunt modificate genetic, singurii specialişti intens mediatizaţi din domeniul alimentar susţin că este inutil ca populaţia să se mai gândească dacă OMG sunt bune sau nu, deoarece acestea fac deja parte din viaţa noastră.

Criza financiară afectează şi domeniul îmbunătăţirilor funciare, mai ales irigaţiile, atât de necesare în zonele în care a apărut procesul de deşertificare. Fermierii spun că, fără irigaţii, nu va mai exista agricultură în România – o ţară care are cca 9 milioane de hectare de teren arabil şi care ar putea să hrănească 80 milioane de oameni. Aceiaşi fermieri aşteaptă de la Guvern o strategie pentru refacerea sistemului de irigaţii, pentru că agricultura nu se poate face fără apă.

Încercând să încheiem într-un ton optimist acest „tur de forţă“, în care am vorbit despre criza mondială şi despre ce mai mâncăm în ziua de azi – de cele mai multe ori, fără să ştim – să sperăm că 2010 va fi anul soluţiilor concrete şi salvatoare care să „îndulcească“ această criză românească şi care să ne ajute să ducem o viaţă decentă, demnă de evul cu care (şi în care) suntem contemporani.

Ing. Emilian MIREA

Chiar dacă ne aflăm aproape de sfârşitul anului, nu putem uita oamenii pe care i-am întâlnit în timp, afacerile lor, dar mai ales eforturile depuse pentru a performa. Un astfel de exemplu l-am întâlnit la Cherechiu, judeţul Bihor, o localitate aflată aproape de graniţa cu Ungaria, aşezată pe un pământ scos nu demult de sub ape prin ample lucrări de desecare, dar fertil. O aşezare cu oameni gospodari şi, cum aveam să aflu, şi de oameni plini de iniţiative.

– Aşadar, domnule primar Alexandru Nyiri, sunteţi cadru didactic şi, pe deasupra, păstoriţi această localitate. De ce credeţi că oamenii de aici v-au ales în fruntea lor?

– Poate că m-au simţit mai de-al lor şi aproape de ei, de problemele lor. Ba mai mult, au văzut în mine omul care le poate rezolva multe nevoi cu care se confruntă.

Comuna Cherechiu are în componenţă trei sate: Cheşereu, Cherechiu şi Târguşor, cu 2.484 de locuitori, iar cel mai mare sat, Cheşereu, numără 1.090 de locuitori.

– Care este principala preo­cu­pare a locuitorilor de aici?

– Agricultura. De la o vreme, cei mai mulţi s-au profilat pe cultura castraveţilor, ocupaţie care s-a dovedit a fi rentabilă. Ne-am hotărât să facem asta pentru că am conştientizat faptul că şi ţăranul român poate cultiva legume şi alte culturi pe care le cultivă fermieri din afara graniţelor. Următorul pas a fost să găsim o piaţă de desfacere.

Piaţa

– Cine sunt beneficiari?

– Valorificăm producţia în Ungaria, dar fără ca noi să ne deplasăm acolo. Vin ei şi iau castraveţii de la noi. La începutul acestei afaceri au fost implicaţi doar cinci oameni: eu, un consilier şi alte trei persoane. Acum în această afacere sunt implicate 130 de familii din toată zona.

Suprafaţa pe care se cultivă castraveţi se calculează aici în metri liniari, aşa că am să vă spun că se cultivă cu această specie aproximativ 70.000 de metri. Din această suprafaţă, aproximativ 45.000 de metri se cultivă cu castraveţi crescuţi pe plasă. Este o tehnologie care presupune următoarele elemente: stâlpi bine înfipţi în pământ, trei sârme întinse bine şi o plasă pusă peste aceste sârme. Metoda folosită pentru irigare este cea prin picurare.

Tehnologia

– Care ar fi elementele tehnolo­gice de noutate?

Pentru a proteja cultura o aco­perim cu folie. Îngrijirea castra­veţilor, ţinând cont de faptul că aceştia sunt destul de sensibili, presupune uneori stropirea lor de câteva ori pe săptămână. Se mai folosesc, de asemenea, anumite îngrăşăminte, care se dizolvă în apă după care se aplică prin metoda de fertirigare.

– Cu o astfel de tehnologie presupun că se realizează o producţie mare, de calitate, dar şi cu o anumită periodicitate de recoltare. Cum faceţi faţă acestor lucrări?

– În general, un om poate recolta producţia de pe o suprafaţă de 200 metri liniari. În funcţie de experienţa persoanei, îi poate fi atribuită o supra­faţă de recoltare mai mică sau mai mare.

Eficienţa

– Cât de rentabilă este această activitate?

– Se calculează aproximativ 10 kg de castraveţi la un metru liniar. Anul trecut, din o mie de metri liniari, aproximativ 15 arii cultivate cu castraveţi care îmi aparţin, am avut un beneficiu curat, net de 9.000 de lei, adică 90 milioane de lei vechi. Până acum nu am găsit o cultură mai rentabilă. Poate la anul vom găsi şi vom încerca şi alte culturi.

Important este că am găsit o piaţă de desfacere. Suntem plătiţi săptămânal. Ciclul de creştere a castraveţilor durează aproximativ trei luni. Ce-i drept, această perioadă poate fi prelungită dacă este o vreme frumoasă.

– V-aţi gândit şi la o formă de cultură protejată?

– Da, dar nu am avut posibilităţi financiare.

– Puteţi apela totuşi la fonduri europene?

– În ideea aceasta ne-am hotărât să ne constituim într-un grup de producători, pentru a avea facilităţi în obţinerea de fonduri.

– Ce v-a determinat să vă gândiţi la această formă asociativă? Oamenii nu se puteau descurca individual?

– Nu, şi asta pentru că, pe de o parte, fondurile europene pot fi accesate mai uşor prin forme asociative, iar pe de altă parte ne aprovizionăm şi valorificăm mai uşor în această formă.

Prin forţele proprii putem cultiva castraveţi pe cel mult 1.500 de metri, dar nu ne putem dezvolta. În Ungaria există depozite frigorifice unde sunt păstraţi la o temperatură de două-patru grade castraveţii cumpăraţi de la noi la sfârşit de sezon, pentru a fi mai apoi valorificaţi în noiembrie, decembrie când au preţul mult mai mare. De ce să nu avem şi noi o astfel de hală? Printr-o astfel de formă asociativă nu numai că putem beneficia de fondurile europene, dar putem valorifica şi la alt nivel producţia.

ION BANU