Agro BUSINESS

Organizarea Comună a Pieţei (OCP) în sectorul laptelui a funcţionat, până în 1984, ca un mecanism care încuraja realizarea de investiţii pentru creşterea producţiei. Producătorii contau pe creşterea constantă a preţurilor nominale pentru a-şi finanţa extinderea, încurajaţi fiind de creşterea anuală a preţului indicativ. Deşi se înregistrau atât o creştere a preţurilor nominale de producţie, cât şi o producţie excedentară masivă, pentru producători evoluţia pieţei era previzibilă, toate modificările de preţ aşteptate evoluând către o creştere. Situaţia pe piaţă astfel creată nu era nici stabilă, nici echilibrată, aceste caracteristici constituindu-se în obiective ale OCP abia odată cu introducerea cotelor de lapte în 1984.

Sistemul cotelor de lapte a limitat oferta şi a menţinut preţurile nominale la un nivel relativ ridicat şi stabil. Astfel, preţurile pentru laptele crud în UE nu au variat decât într-o mică măsură în perioada 1984-2007, comparativ cu perioada care a precedat introducerea cotelor, preţul nominal mediu estimat fiind de 29 de euro/100 kg în 2006.

Obiectivul de stabilitate a preţurilor a fost în mod global atins după 1984 şi a condus la stagnarea aproape completă a preţului indicativ, înainte de eliminarea sa în 2004.

Producătorii europeni de lapte beneficiază, în general, de preţuri mai ridicate decât cele obţinute de producătorii din Noua Zeelandă, dar inferioare celor obţinute de producătorii elveţieni. Preţurile europene sunt destul de apropiate de cele din SUA, dar beneficiază de o mai mare stabilitate.

Impactul inflaţiei

În termeni reali, preţul de producţie a laptelui a suferit o continuă erodare. Creşterea permanentă a preţului laptelui între anii 1970-1984 s-a produs pe fondul unei inflaţii generalizate. După 1984, perioada care a urmat introducerii cotelor de lapte, menţinerea preţurilor nominale de producţie maschează, în realitate, o diminuare destul de accentuată a preţurilor în termeni reali, astfel că, pentru o bună perioadă de timp, producătorii de lapte nu au beneficiat deloc de preţuri stabile în termeni reali.

Un „foarfece“ păgubitor

Preţul de consum al laptelui este în mare parte decuplat de preţul de producţie, după cum s-a demonstrat într-un studiu al Comisiei conform căruia, între începutul anului 2000 şi jumătatea anului 2007, preţurile nominale de consum pentru produsele lactate au crescut cu 17%, în timp ce preţul nominal plătit producătorului a scăzut cu 6%.

Datele Eurostat confirmă că, per ansamblu, preţurile de consum evoluează diferit faţă de preţurile de producţie. Între 1996 şi 2000, indicele preţurilor de consum care includea laptele, brânzeturile şi ouăle a rămas practic neschimbat, în timp ce indicele preţului la lapte plătit producătorilor a scăzut, pentru ca ulterior să crească din nou. Între 2000 şi 2007, preţurile de consum au crescut aproape linear cu aproximativ 15%. Pentru aceeaşi perioadă, indicele preţului la lapte plătit producătorilor a scăzut timp de cinci ani consecutiv, după care a cunoscut o creştere.

În sectorul laptelui, în timp ce preţurile plătite producătorilor de către fabricile de prelucrare a laptelui urmează îndeaproape evoluţiile de pe piaţa internaţională, preţurile plătite de consumatori sunt influenţate nu numai de costul materiei prime, dar şi de alţi parametri, precum costul energiei sau cel determinat de salarii.

Laptele, ca materie primă, are de fapt o influenţă relativ redusă asupra preţului de consum al produselor lactate, între 30 şi 50%, în funcţie de produse.

O altă caracteristică a sectorului european al laptelui este concentrarea semnificativă a întreprinderilor de prelucrare şi de distribuţie, ceea ce le poate conferi o poziţie predominantă în fixarea preţurilor.

Dana Măcriş

Cel mai mic buget

7,5 miliarde lei, atât reprezintă în 2010 alocaţiile totale pentru agricultură. Contribuţia bugetară internă este de numai 5,6 miliarde lei, cu aproape

3 miliarde mai puţin decât în 2009.

Este vorba de cea mai mică susţinere bugetară internă din istoria modernă a agriculturii româneşti, dacă avem în vedere că aceasta reprezintă mai puţin de 1% din Produsul Intern Brut al României. Fapt este că ţara a ajuns atât de săracă încât abia reuşeşte să finanţeze 30% din nevoile reale ale agriculturii în 2010.

Fonduri europene

1,7 miliarde de euro a reuşit să atragă România de la Uniunea Europeană din suma totală de 3 miliarde cât i se cuvenea în 2009. Este dovada cea mai concludentă că, la nivelul instituţiilor naţionale ce conlucrează cu Bruxelles-ul, se manifestă carenţe profesionale nepermise.

Speranţa ca lucrurile să intre în normalitate prin bunăvoinţa noului comisar european pentru agricultură este una iluzorie, dacă nu vom şti să ne facem temele, aici acasă la noi.

SAPARDUL, la final

Acest program care a beneficiat de o susţinere financiară din partea comunităţii europene de 1,1 miliarde euro şi de o contribuţie bugetară naţională de 356 milioane euro pare a fi o mare reuşită pentru dezvoltarea satului românesc şi în special pentru modernizarea sectorului agroalimentar. Acum, când el se află la final, în mod normal ar trebui să se tragă concluziile ce se impun spre a se evita greşelile comise în implementarea lui.

1997 – anul prăbuşirii leului

Involuţia parităţii de schimb cu principalele două monede internaţionale este dramatică. De la un curs acceptat de partenerii comerciali de 25 lei pentru un dolar în perioada 1985-1989, leul s-a rostogolit, cum s-ar spune, în fundul prăpastiei.

Din 1990 şi până acum, leul şi-a pierdut din valoare an de an, dar prima şi cea mai mare prăbuşire avea să aibă loc la începutul anului 1997. Pentru salvarea sa, Banca Naţională a făcut în ultimii ani eforturi extraordinare, dar oficialii ei afirmă acum că nu mai dispun de rezervele valutare necesare pentru a opri demonetizarea leului.

Analiştii optimişti estimează pentru 2010 un curs de schimb de 4,5 lei pentru un euro, în timp ce reprezentanţii băncilor internaţionale vorbesc de 1 € / 5 lei.

Evoluţia inflaţiei

În primii patru ani de după Revoluţie rata inflaţiei a înregistrat niveluri situate între 200 şi 300%. În cea de-a doua perioadă, 1994-1996, rata inflaţiei a scăzut până la 24%, nivel care s-a menţinut constant până la mijlocul anului 1995, după care a crescut până aproape la 57% la finele anului 1996.

Cea de-a treia perioadă, dintre anii 1997-2000, a debutat cu un nou puseu inflaţionist: la sfârşitul anului 2000 înregistrându-se o inflaţie de peste 151%, faţă de decembrie 1999.

Vârful inflaţiei a fost înregistrat în anul 1993, când nivelul acesteia a atins 300%.

Anul 2005 a fost primul în care statisticii au scris în dreptul inflaţiei o singură cifră. De atunci  şi până acum, inflaţia a înregistrat o scădere continuă, inclusiv în 2009, anul celei mai profunde crize economice din 1928 încoace.