Agro BUSINESS

Dintr-un studiu al prof. univ. Ilie Van, luăm act de faptul că, pe termen mediu, în ţările bogate din Europa consumul de carne nici nu creşte şi nici nu scade. Până în 2020, el se va stabiliza în jurul cifrei de 44.000 mii tone, respectiv 84-85 kg pe locuitor.

Este posibil ca şi noi, românii, să ne apropiem de această cifră, chiar cu riscul de a menţine actualele importuri masive. Totul depinde de evoluţia nivelului de trai, întrucât structura coşului zilnic nu va înregistra îmbunătăţiri de esenţă. Altfel spus, nu dăm nicio şansă celor care vor să ne transforme într-un popor vegetarian.

La nivelul UE, consumul va fi dominat în continuare de carnea de porc, care se va stabiliza la 43 kg/locuitor, adică la mai mult de jumătate din consumul total de carne. Urmează carnea de pasăre, cu un consum de 24 kg. În pofida teoriilor emise de unii specialişti în materie de zootehnie, occidentalilor nu le va creşte apetitul pentru carnea de vită, dimpotrivă, prognoza pentru 2020 indică o oarecare descreştere a consumului.

Pentru europeni, carnea de oaie aproape că nici nu contează în meniul zilnic. Crescătorii sunt conştienţi de această realitate, dar ei îşi direcţionează producţia spre ţările arabe, unde cererea depăşeşte cu mult oferta. (I.P.)

Previziunile pieţei de carne în UE (mii tone)
(vezi tabel in revista tiparita)

Adevărul este că importăm în prostie. Adică şi ceea ce avem surplus în ţară. Exemple:

Cele mai noi date, pe care ni le-a furnizat Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR), coroborate cu cele ale Autorităţii Naţionale a Vămilor, arată că, în perioada 1 ianuarie – 1 iunie 2010, produsele agro-alimentare trimise la export au însumat peste 1,7 milioane tone, în valoare totală de aproape 770 milioane euro, iar din UE şi ţări terţe s-au importat aproape 2.14 milioane tone, în sumă totală de 1,47 miliarde euro. Deci un deficit comercial de 700 milioane euro.

Deficite s-au înregistrat, de exemplu, la tărâţe, spărturi şi la alte reziduuri, aglomerate sau nu, alcool etilic nedenaturat până la 80% alcool, legume, fructe şi alte părţi comestibile de plante sau la tomate preparate ori conservate. Chiar şi la cartofi în stare proaspătă sau refrigerată, importul însumează 5,4 milioane de euro.

Deficit peste tot

Bilanţ negativ mai mare s-a regăsit la tomate în stare proaspătă sau refrigerate (-32,8 milioane euro), zahăr din trestie sau sfeclă de zahăr şi zaharoză pură (-45,7 milioane euro), plante vii, butaşi şi altoi, spori de ciuperci (-23,6 milioane euro), brânzeturi şi caşuri (-27,7 milioane euro), lapte şi smântână, neconcentrate, fără adaos de zahăr (-20,2 milioane euro) sau la carne de porcine proaspătă, refrigerată ori congelată (-103,3 milioane euro).

Unele excedente la export s-au înregistrat la carnea de ovine sau caprine, miere naturală sau la uleiuri rafinate de floarea-soarelui şi de şofran.

În primele şase luni am mai exportat aproape un milion tone de cereale peste nivelul importului.

Ar fi de precizat că, în cazul grâului, în primele cinci luni din 2010 România a vândut la un preţ mediu de 129 euro/t şi a cumpărat cu 119 euro/to.

Traian DOBRE

Cum va pieri industria zahărului din România?

Materialul pe care îl supunem atenţiei provine din interiorul cultivatorilor de sfeclă şi producătorilor de zahăr. Recunoaştem că forma de redactare este greoaie, dar uşor de perceput pentru oamenii cu oarecare pregătire economică.

Scenariul scoaterii României de pe piaţa intracomunitară a fost gândit imediat după 1990, când companiile transnaţionale au decis să ne scoată de pe piaţă. Cu 32 de fabrici şi o capacitate de procesare de 600.000-700.000 tone de procesare a zahărului rafinat, România devenea concurentul cel mai temut pe piaţa europeană. Nu atât pentru guvernele ce decideau asupra politicii alimentare europene, cât pentru firmele din interiorul comunităţii constituite într-un cartel mondial care astăzi controlează tot ce se mişcă pe piaţa zahărului.

Marea conjuraţie

În această conjuraţie, României nu i s-a hărăzit nici măcar locul de outsider. Era prea periculos pentru ei ca o ţară agroalimentară cu condiţii ideale pentru cultivarea sfeclei şi cu o bază de procesare cu un asemenea potenţial să le strice afacerile. Aşa se face că, în anul de referinţă 2010, România, cu aportul nedezinteresat al cozilor de topor pe care le are în interiorul ţării, este pe cale să pregătească prohodul acestei industrii. Cum şi în ce condiţii? Prin instituirea la nivel naţional a unui sistem de fraudare de tip mafiot. Fermierii şi procesatorii din România, câţi au mai rămas, încearcă să dezvăluie acţiunile mafiei zahărului la nivel mondial, pornind de la două întrebări de bun simţ:

• De ce zahărul din import este mai ieftin decât cel produs în România, deşi costurile de producţie sunt aceleaşi, la care se mai adaugă şi transportul?

• De ce produsele alimentare de orice gen, care se vând repede, sunt mai ieftine importate decât produse în România?

Răspuns: pentru că guvernanţii noştri cu bună ştiinţă îi sprijină în primul rând pe cei care reprezintă interesele mafiei internaţionale.

Pornind de la reglementarea europeană

Să începem cu elementul cel mai nociv: scutirea plăţii TVA-ului. Reglementarea europeană în vigoare prevede ca, la importurile comunitare, firmele să nu plătească TVA la momentul importului (în vamă).

Scenariile fraudării

Ţara A. Să presupunem că un produs este realizat de firma A1 din ţara A, ţară de origine din spaţiul comunitar. Să presupunem că preţul de import era de 100 euro/tonă, fără TVA. Cu TVA de 19% de până acum, produsul costă pe piaţa românească 119 euro.

Ţara B. Produsul este importat de firma B1, din România, unde TVA era de 19%.

Firma B1 plăteşte firmei A1 100 de euro/tonă. La momentul importului, firma B1 nu plăteşte TVA.

Firma B1 vinde marfa în România cu 108 euro, dar de data aceasta cu TVA inclus, firmei B2.

După care firma B1 dispare (nu mai plăteşte TVA şi nici impozit pe profit).

Aşadar, firma B2 înregistra marfa cu valoarea de 90,7 euro/ tonă şi TVA 17,3 euro.

Firma B2 punea marfa în vânzare cu preţul de 95 euro, la care se calculează TVA corespunzător de 18 euro. Firma B2 câştiga 4,3 euro.

Preţul pe piaţă este acum de 113 euro/tonă, faţă de preţul de producţie de 119 euro. Marfa se vinde imediat.

Concluzie: de câte ori marfa trece o graniţă, ea se ieftineşte fraudulos, cu valoarea TVA a ţării importatoare. Prima firmă importatoare dispare, iar firma care pune marfa în vânzare are un preţ foarte bun, mult sub preţul corect al pieţei.

Firma B1 a câştigat 8 euro x 10.000 tonă/import = 80.000 euro. Fără niciun impozit sau taxă.

Firma B2 a câştigat 4,3 euro x 10.000 tonă /import = 43.000 euro. Şi a compensat TVA de 180.000 euro.

O combinaţie stranie

O marfă care se produce în România cu 119 euro/t se vinde „printr-un import fictiv“ cu 113 euro.

Combinaţia cea mai eficientă este atunci când marfa pleacă fictiv din România, adică doar pe hârtie, se exportă în ţara cutare, apoi hârtiile se reimportă în România. Costul de transport este minim (marfa nici nu a părăsit depozitul), iar plimbarea hărtiilor prin vămi a dus la ieftinirea ei cu suma valorilor TVA din ţările „străbătute“. E drept, mai sunt costuri legate de înfiinţarea firmelor care trebuie să dispară imediat ce importul a fost făcut, plus micile atenţii în vămi pentru camioanele care nu vor trece niciodată pe acolo. Dacă „pierderea de TVA“ s-a realizat într-o altă ţară, controlul naţional devine foarte dificil de realizat. Totodată, firma importatoare care „dispare“ trebuie să aibă clientul asigurat pentru a face vânzarea repede. Aceasta plăteşte repede, aşteptând cu banii pregătiţi.

Marele perdant

Cine pierde? Pierd producătorii corecţi şi pierde România, pe teritoriul căreia se vinde marfa. Dacă marfa ar fi fost corect importată, fără intermedierea firmei care „dispare“ şi cu plata corectă a TVA-ului, marfa ar fi costat minimum 119 euro/tonă.

În cazul zahărului, de exemplu, marfa ce provine din Grecia şi care tranzitează Bulgaria poate ajunge în România mai ieftină cu valoarea TVA de la bulgari (20%) şi cu TVA-ul din România de până acum de 19% – în mod real apare pe piaţă cu un preţ puţin mai mic decât preţul pieţei, cât să se vândă repede. Profitul se extrage de importatorul care „dispare“ din valoarea TVA neplătită.

Cum va pieri industria zahărului din România?

Exact aşa cum s-a întâmplat în Ungaria, unde au fost închise toate fabricile de zahăr.

Aşadar, la un preţ de cost (valoarea produsului la poarta fabricii, preţ european) de 520 de euro/tona de zahăr, preţ fără TVA, o cantitate de 10.000 tone de zahăr adus din Grecia în formula frauduloasă de mai sus poate ajunge la noi la un preţ de 360 euro/tonă în România (433 euro/t în Bulgaria fără TVA). TVA pierdută de statul român: cel puţin 10.000 t zahăr x 520 euro/t x 19% TVA = 988.000 euro, dintr-un singur exerciţiu de import.

Aşa găsim astăzi în rafturi două preţuri la zahăr: preţul zahărului produs în România, care până la începutul lunii era de 3,49-3,89 lei/kg, şi preţul zahărului „din străinătate“ importat şi ambalat în România sau Bulgaria, de 2,5-2,65 lei/kg. Acesta, mai ieftin, se vinde primul. Fabricile româneşti pierd. Deţinătorii de magazine, deşi cunosc provenienţa şi metoda, acceptă afacerea, de dragul preţului mic.

Cât pierde statul român?

Statul nu pierde numai valoarea TVA la cantităţile importate, cât mai ales dimensiunea consecinţelor. Apreciem că, în primele trei luni ale anului 2010, au intrat în ţară cca 150.000 t, adică trei sferturi din producţia naţională.

Evident, fabricile de zahăr româneşti vor da faliment, iar fermierii cultivatori de sfeclă de zahăr vor lua drumul Spaniei, în căutare de locuri de muncă.

Dar Statul? Statul, „care nu are bani de pensii şi salarii“, îşi permite să piardă de pe urma acestor tranzacţii fictive aproape 166 milioane de euro.

Au consemnat Iosif Pop, Dana Măcriş

Stoparea sau măcar diminuarea practicilor evazioniste din agricultură ar genera, fără îndoială, o creştere de-a dreptul spectaculoasă a încasărilor la bugetul statului. În România, de ani buni, producţia agricolă declarată reprezintă 20-30 de procente din producţia realizată efectiv. Restul se vinde pe piaţa neagră, sustrăgându-se impozitării.

Practicile evazioniste sunt evidente în diferenţa semnificativă dintre contribuţia sectorului agricol la buget şi contribuţia sa la formarea Produsului Intern Brut.

Declaraţii fictive

Din păcate, evaziunea există în tot sectorul agricol, nu doar la nivelul producţiei efective. De pildă, pe câmp se declară ca fiind însămânţate mai multe hectare, pentru a se primi subvenţii mai mari. Sau se anunţă a fi calamitate anumite zone, pentru a se primi despăgubiri şi fonduri de susţinere.

Apoi se declară o parte din producţie, iar restul este vândut fără acte către angrosişti. La rândul lor, aceştia spun ca au vândut mai puţin către procesatori.

Procesatorii, la fel ca negustorii

De la procesatori, evaziunea se duce către retail. Numai în cadrul procesării, piaţa neagră este de circa 40%.

Acelaşi „lanţ al slăbiciunilor“ funcţionează, fără deosebiri notabile, în zootehnie, în pomicultură şi viticultură. Pe scurt, în toate subramurile agriculturii.

Există însă o activitate şi mai „mănoasă“ pentru evazioniştii din agricultură: importurile.

Majoritatea importurilor de carne, legume şi fructe se derulează prin firme „fantomă“, care se sustrag cu uşurinţă de la plata TVA-ului

Cărui „şmecher“ nu-i convine să aibă pe stoc şi să pună pe piaţă produse cu 19% mai ieftine decât ale „fraierilor“ care nu ştiu să se descurce?!

Soluţii posibile

Ce soluţii ar putea fi aplicate pentru a se elimina evaziunea din agricultură?

În opinia mea, două ar fi căile de acţiune principale în vederea realizării acestui deziderat: reducerea TVA-ului şi un control riguros pe piaţă, care să includă pedepse penale.

O reducere a TVA-ului la 5%, de la 19%, ar conduce la diminuarea sau chiar la eliminarea evaziunii, pentru că ar fi reduse sumele care trebuie plătite ca impozite.

De asemenea, printr-un control încrucişat, derulat de comisarii Gărzii Financiare – al căror număr, în treacăt fie spus, ar trebui mărit de urgenţă! – pe întreg teritoriul ţării, începând de la retail şi continuând cu verificarea atentă a tranzacţiilor dintre procesatori, angrosişti şi cultivatori, sfera activităţilor infracţionale ar putea fi restrânsă progresiv, până la eliminarea totală a evaziunii.

Iulian BĂDESCU, senator

Ca un cititor, dar şi comentator al articolelor din revistele cu profil agricol, doresc să fac unele precizări legate de articolul „Faţa nevăzută a horticulturii“ din nr. 1(102) 1-15 ianuarie 2010 al revistei Lumea Satului. Doresc, în primul rând, să precizez că lucrez ca specialist-cercetător în sectorul legumicol din anul 1974, cunoscând în mare atât evoluţia cât şi decăderea acestui important sector, problemele cu care se confruntă fermierii legumicultori, motivele pentru care România importă cantităţi mari de legume.

Cauza principală pentru care suntem o ţară „cu greutate“ privind importul de legume este lipsa unei strategii pe termen scurt şi mediu (nemaivorbind de o strategie pe termen lung) a acestui vital sector al agriculturii româneşti. Pentru elaborarea unei astfel de strategii trebuie să se pornească de la situaţia actuală reală a producţiei legumicole, care din păcate nu există. Avem date eronate care persistă de 20 de ani.

Suntem tari în ceapă şi varză

Dacă până în 1990 pe suprafaţa cea mai mare se cultivau tomatele urmate de legumele din grupa verzei şi de ceapă, în prezent pe primul loc se situează ceapa, urmată de legumele din grupa verzei şi pe locul trei legumele rădăcinoase.

La ceapă nu putem vorbi de o suprafaţă cultivată de 32.000 ha întrucât pentru înfiinţarea acesteia ar fi fost necesară o cantitate de

cca 150 tone de sămânţă, România producând cel mult 1-2 tone. Suprafaţa de 40.000 ha care se zice că ar fi fost cultivată cu tomate anul trecut se apropie de cea cultivată înainte de 1990, când existau multe fabrici de conserve de legume şi se exportau cantităţi mari. În ultimii ani, suprafaţa cultivată cu tomate a scăzut foarte mult odată cu dispariţia fabricilor de conserve. De asemenea, nu se mai poate vorbi de suprafeţe mari cultivate cu castraveţi în câmp. Pentru suprafaţa cultivată cu vinete ar fi fost necesară cantitatea de 5 tone de sămânţă. Anul trecut, s-a vândut din producţia proprie cel mult 0,5 tone şi e imposibil să se fi importat 4,5 tone de sămânţă din această specie. Mă întreb: unde se cultivă în România 12.000 ha de usturoi? Sunt foarte puţini fermieri legumicoli care să cultive 2-3 ha de usturoi.

Am supus atenţiei doar câteva exemple de specii legumicole la care suprafeţele pretinse a se fi realizat anul trecut sunt exagerat de mari. Referitor la producţiile medii obţinute, dacă suprafeţele sunt cu mult mai mari decât cele reale, producţiile medii sunt foarte mici, deci nici acestea nu sunt reale. Prin folosirea de hibrizi performanţi de ultimă generaţie, prin aplicarea de tehnologii performante se obţin în prezent, de către mulţi fermieri, producţii medii de 50-60 tone la ceapă, morcov, varză etc.

Producţia totală de legume de cca 3,5 mil. tone pretinsă că s-a realizat în 2009 s-a obţinut pe o suprafaţă exagerat de mare (ireală) şi cu producţii medii nereale foarte scăzute (ceapă – 11 t/ha, morcov – 12 t/ha, vinete – 13 t/ha, tomate – 15 t/ha, varză – 18 t/ha).

Dacă această producţie totală de legume ar fi reală, s-ar asigura o aprovizionare a fiecărui locuitor cu 167 kg (poate mai mult decât media UE), consum ce se înscrie în recomandările făcute de specialişti în alimentaţie şi drept urmare nu ar mai fi nevoie de importuri de legume.

Ce ne spun statisticile oficiale? Că în România se produc în prezent legume pe o suprafaţă de cca 220.000 ha. Pentru a produce legume pe această suprafaţă este nevoie de o cantitate impresionantă de seminţe. Adevărul este că producţia de sămânţă de legume produsă în România este insignifiantă pentru această suprafaţă. Majoritatea seminţei de legume existentă pe piaţă este adusă de către marile firme străine. Deoarece cercetarea legumicolă românească a intrat în colaps, într-un viitor nu prea îndepărtat vom mai produce doar sămânţă de ardei gogoşar.

România poate să devină în mod real într-un timp scurt o ţară exportatoare de legume. Ne situăm într-o zonă geografică foarte favorabilă culturii legumelor şi avem fermieri foarte bine pregătiţi. Ce ne lipseşte? Avem nevoie de o strategie reală care să fie pusă în aplicare în cel mai scurt timp; tot atât de importantă este ajutorarea fermierilor pentru modernizarea tehnologiilor de cultivare, inclusiv pentru construirea de depozite moderne, fără de care nu se concepe valorificarea superioară a producţiei de legume.

Dr. ing. Niculai POPANDRON

Răspunsul este, din unele puncte de vedere, afirmativ, criza existând la nivel european, fiind provocată de scăderea preţului laptelui. Această scădere este pusă de producătorii europeni pe seama creşterii cotei naţionale de lapte, în timp ce Comisia Europeană dă vina pe criza economică.

Cine are, totuşi, dreptate?

Producătorii de lapte din România sunt nemulţumiţi că sunt aproape scoşi de pe piaţă de importul pe care îl fac procesatorii din ţări precum Ungaria, Polonia sau Cehia, din cauza preţului mai scăzut al laptelui. Aceasta se întâmplă datorită faptului că în aceste ţări producătorii primesc accize reduse la motorină, furaje şi verde la credite avantajoase. Preţul oferit la noi de către procesator producătorului (0,4/0.5 lei pe litru) este considerat unul de mizerie de către crescătorii de taurine, care preferă deseori să-l dea porcilor sau să-l arunce la canal!

S-a întâmplat şi în alte ţări europene, în 2009, unde, în urma deprecierii preţului laptelui şi afectării veniturilor, producătorii au protestat aruncând milioane de litri de lapte pe câmp sau în faţa sediului Comisiei Europene.

Aceste acţiuni de protest au fost denumite greva laptelui.

În aceste condiţii, în România mulţi dintre crescătorii de animale au renunţat şi la afacerea cu lapte. Aceştia susţin că laptele importat este mult mai slab decât cel autohton şi că statul închide ochii la importul masiv şi la declararea laptelui de import ca fiind românesc.

Soluţii pentru depăşirea crizei

- Stabilirea unui preţ de referinţă şi permiterea pentru producător şi procesator a unui adaos de 5-10% sunt soluţii respinse din start de către reprezentanţii Ministerului Agriculturii, având ca argument faptul că în niciun stat din UE nu este reglementat un astfel de preţ.

- O altă rezolvare a crizei ar fi înfiinţarea de unităţi locale de procesare a laptelui cu centre proprii de prelucrare a acestuia. Astfel, fermierii vor ieşi cu propriul brand pe piaţa laptelui, vor crea locuri de muncă, iar procesatorii vor recolta de la aceştia cantităţi mai mari.

- Fapt este că Ministerul Agriculturii nu pare a fi preocupat de situaţia producătorilor de lapte autohtoni şi nu consideră oportună stabilirea unui preţ de referinţă pentru litrul de lapte, în timp ce procesatorii susţin că plătesc preţul corect.

S-ar părea, acestea fiind spuse, că aşa-numita criză a laptelui există, dar lipseşte cu desăvârşire…

George Dumitrache

Declaraţiile pentru lapte

Pentru o centralizarea eficientă a cantităţilor de lapte comercializate la nivel naţional prin vânzare directă şi pentru întocmirea rapoartelor către Comisia Europeană, cumpărătorii şi producătorii deţinători de cotă de lapte au obligaţia de a depune declaraţiile anuale privind vânzările realizate în anul de cotă 2009-2010.

Anul acesta, perioada de depunere a formularelor se încheie pe 14 mai 2010, depăşirea acestui termen atrăgând după sine penalizări financiare. Sarcina de completare a declaraţiilor revine atât producătorilor care au comercializat lapte sau produse lactate pe parcursul anului de cotă, cât şi celor care nu au făcut acest lucru. Declaraţiile vor fi depuse la Compartimentul Administrare Cote de Lapte din cadrul Centrului Judeţean al Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură. (L.D)

Ilie DAN, actualul administrator al SC Agrodan din Vărăştii de Giurgiu, este unul dintre oamenii din agricultura noastră care a răzbit, cum s-ar spune, cu forţe proprii. Prin 1994, când s-a despărţit de vestitul IAS Mogoşoaia, el reuşise să acumuleze doar atât cât s-o ducă de pe o zi pe alta. Câştigul său de director comercial a fost investit în pregătirea celor doi copii, care nici la învăţătură şi nici la îmbrăcăminte nu puteau fi mai prejos decât colegii de clasă. Astăzi, fiica este medic stomatolog, iar fiul, patron al unei firme de import-export.

Prin comparaţie, s-ar putea crede că tatăl, Ilie Dan, se află cu o treaptă sub ei. Nimic mai fals. El a fost şi rămâne exemplul de conduită morală şi profesională care, alături de soţia lui, s-a zbătut să demonstreze că sunt cei mai tari şi pricepuţi pe glia căreia i-au schimbat fundamental rodnicia.

Legătura sa cu pământul pare a fi una ancestrală. Primele lecţii avea să le ia de la bunii şi părinţii săi, pe ogorul cărora şi-a făcut ucenicia. A început cu smulsul buruienilor din ogradă, după care a avansat la întinsul legătorilor şi la legatul snopilor de grâu. Când părinţii l-au trimis la şcoală la oraş, era deja un copil cu un anumit stagiu în agricultură. Deşi chemarea pământului se afla în eul său interior, nu s-a dus la Agronomie, ci a optat pentru Facultatea de Economie Agrară, care la vremea respectivă îi oferea mai multe şanse de afirmare.

Viaţa de patron

Asta se întâmpla prin 1972. Douăzeci de ani mai târziu, Ilie Dan revine la matca din care s-a desprins şi înfiinţează la Ştefăneşti, la marginea Capitalei, una dintre primele asociaţii agricole din judeţul Ilfov. A pornit cu 60 ha şi s-a extins rapid la 950 hectare.

Treburile îi mergeau atât de bine, încât se vedea deja un om împlinit. Euforia a fost de scurtă durată. Terenurile pe care le administra au intrat rapid în circuitul agenţilor imobiliari care, prin amăgirea proprietarilor de drept, le-au transformat în cartiere de lux.

Ilie Dan a realizat atunci că agricultura de la marginea metropolelor nu are nicio şansă. Şi-a luat „traista“ în spinare şi dus a fost. S-a oprit la Vărăşti, în apropiere de Vidra, unde a arendat primele 100 ha. Era în primăvara lui 2000, pentru ca doi ani mai târziu la ferma înfiinţată de el să se asocieze 700 de proprietari, în majoritatea lor oameni săraci şi bătrâni.

De atunci au trecut 10 ani. Un deceniu în care pe locul bălăriilor de altădată s-a clădit una dintre cele mai performante ferme din punctul de vedere al randamentelor. Într-un an agricol foarte bun, la ferma din Vărăşti se realizează la hectar chiar 7 tone de grâu sau orzoaică. Ei bine, la asemenea randamente, Ilie Dan realizează un profit incomparabil mai mic faţă de ce obţinea cu 16 ani în urmă la ferma din Ştefăneşti, unde randamentele depăşeau rar nivelul de 3 tone la hectar.

Explicaţia ţine de un anumit mod al guvernanţilor de a face politică agrară. În discuţie se află atât conlucrarea între fermieri şi cei care gestionează problemele agriculturii, dar mai ales „forfecarea“ la care sunt supuşi producătorii în relaţia cu cei care au transformat piaţa în cea mai nemiloasă instituţie de spoliere a agricultorilor.

Soiuri cultivate

- Grâu – Hatty şi Boema
- Rapiţă – Canti şi Henry
- Orzoaică – Vanessa
- Muştar – Mikado

Maşini şi utilaje folosite

- 2 tractoare New Holland de 190-200 CP, dintre care unul cu fonduri europene;
- 1 tractor Lamborghini de 150 CP;
- 3 tractoare U 650;
- 2 combine New Holland, dintre care una cu fonduri europene;
- La acestea se adaugă semănători, discuri, scarificatoare, pluguri, remorci, maşini de erbicidat etc.

Anomaliile pieţei

- În 2009, banii obţinuţi din vânzări, pentru un kilogram, au fost mai puţini decât cu un an în urmă, cu toate că producţiile din vară au fost mai mici. Deci preţurile ar fi trebuit, teoretic, să fie mai mari.

Vânzări

- Grâu – 283.800 lei
- Rapiţă – 134.850 lei
- Orzoaică – 79.920 lei
- Muştar – 202.400 lei
Total: 700.970 lei

Profit net anticipat în 2009: aproximativ 60.000 lei, din care cea mai mare parte va fi reinvestită.

Pământul dat pentru… betoane

S-a dus acolo şi a vorbit cu oamenii, proprietari de terenuri. Dar nu a fost foarte încântat când a văzut rugi mari cât pomii, pentru că desţelenirea era extrem de greoaie. A adus un tractor cu plug şi a încercat să stârpească rugii. La cel mult doi metri, plugul se înţepenea. Anul următor s-a reîntors la Vărăşti. A dat foc rugilor. Spre bucuria lui, focul întreţinut de iarba uscată a curăţat terenul. Deci se putea face treabă.

La Vărăşti, Ilie Dan este sigur doar pe ţăranii săraci care i-au arendat pământul. Acum, când ferma a ajuns la 650 ha, are ca asociaţi vreo 700 de proprietari. Oameni care până atunci nu au cules nimic de pe nişte terenuri extrem de roditoare. Ei nu culeg nici astăzi, pentru că arendaşul face toate lucrările. În schimb, pentru prima dată de-a lungul existenţei lor, duc acasă saci întregi de grâu fără să lucreze. Beneficiază nu de o pomană cerească, ci de un drept funciar ce le revine în calitate de proprietari. Acesta este germenele marii schimbări structurale ce se prefigurează în agricultura românească.

Iosif POP, Traian DOBRE

Originară din Bonţida, judeţul Cluj, localitate cu tradiţie în fabricarea de utilaje de morărit şi de amestecuri furajere, Tehnofavorit a renăscut în urmă cu şapte ani, odată cu începerea colaborării vizând transferul tehnologic cu câteva firme de renume din vestul Europei. Astăzi, principala activitate a societăţii este fabricarea de instalaţii pentru pregătirea furajelor, iar cea de-a doua o reprezintă maşinile fitosanitare, de la cele purtate mici până la cele tractate, de mare capacitate, asistate de computer.

Calitate occidentală la preţuri româneşti

Domnul Viorel Hăitău este director la Tehnofavorit încă din 1995. Până atunci compania era un centru de fabricaţie care s-a desprins de fostul SMA din care făcea parte odată cu declinul acestuia de după ’89. Este printre puţinele societăţi care au rezistat în tot acest timp şi asta numai datorită şansei de a colabora cu firme specializate din Germania, Franţa şi Italia, de unde au preluat sub licenţă tot ceea ce se putea fabrica cu dotarea şi pregătirea de care dispun în România.

Aşa se face că, în prezent, Tehnofavorit importă componentele de înaltă tehnologie, iar părţile de susţinere şi montajul sunt realizate aici. Instalaţiile sunt asamblate în aşa fel încât, în final, ele ajung la parametri tehnologici comparabili cu ai celor din Vest şi asta îi deosebeşte de fapt de firmele care fac numai comerţ.

„În felul acesta am reuşit să obţinem un preţ mai accesibil de vânzare, dar în acelaşi timp să realizăm şi un service mai operativ, care se desfăşoară în condiţii mult mai bune şi la tarife mai mici“, ne spune domnul Hăitău. 

Acest transfer a reprezentat, de fapt, colaborarea între cele două părţi, în care firmele din Vest au avut cunoştinţe mai bune privind fabricarea anumitor piese şi a unor maşini bine puse la punct şi mai ales concepţia vânzării acestora, lucru pe care partea română a trebuit să-l înveţe de la ei.

Nu au avut însă cunoştinţe suficiente legate de nevoile şi de piaţa din România pentru a crea toate aceste lucruri specifice şi de aceea au apelat la o firmă autohtonă. Aşa s-a creat parteneriatul cu Tehnofavorit care a dus la crearea unei linii tehnologice care conţine elemente de maşini româneşti şi străine.

Clujeanul care a legat România de Europa de Vest

Ideea colaborării cu firmele străine i-a aparţinut  domnului Andreas Buzogány, un profesor clujean stabilit la Stuttgart. Pe lângă faptul că a contribuit la privatizarea societăţii, el este şi cel care prin acest transfer tehnologic a vrut să lege România de Europa de Vest. A lucrat la Institutul de Cercetări pentru Maşini Agricole Bucureşti timp de 20 de ani şi, odată ajuns în Germania, a ales să rămână în aceeaşi breaslă. Cu timpul a reînnodat relaţiile cu foştii colegi din România şi a format, aşa cum îi place să spună, „o adevărată autostradă de transfer bilateral între Germania şi România, în primă fază“.

Au urmat apoi cooperări cu firme producătoare din Franţa, Italia şi Austria.

„Un teren fertil am întâlnit chiar în judeţul Cluj, la firma Tehnofavorit, unde am implementat tehnologii noi privind protecţia plantelor, recoltarea şi condiţionarea furajelor verzi şi pregătirea furajelor concentrate. Am încercat să nu facem totul aici pentru că există în lume firme specializate care ştiu să facă mai bine sau mai ieftin anumite lucruri“. Ideea de bază a fost ca, împreună cu firmele din Vest, să ofere fermierilor români tehnologii complete care constau în maşini fabricate în România combinate cu elemente importate sau fabricate sub licenţa unor firme ca Lehler şi Himel din Germania, Kuhn din Franţa şi multe altele din Italia.

Valentina ŞOIMU

Cu o suprafaţă cultivată de 220.000 ha, România ar trebui să fie una dintre cele mai mari producătoare de legume a Europei. Datele statistice, dar mai ales realitatea ne plasează însă în rândul ţărilor horticole sărace, România fiind obligată să facă importuri masive, inclusiv în sezonul cald. Practic, la această dată România dispune de foarte puţine ferme legumicole de tip intensiv, în marea majoritate legumicultura fiind dominată de micii grădinari. Dintre aceştia, puţini sunt cei care produc pentru piaţă, iar oferta lor nu prea are faţă comercială.

În anul de referinţă 2009, România a obţinut mai puţin de patru milioane de tone de legume proaspete, ponderea fiind deţinută de tomate, varză rădăcinoasă şi ceapă uscată.

Dacă nu ar fi importurile…

În prima parte a anului 2009 consumul intern de legume şi fructe a fost asigurat în proporţie de 35-40% din producţia autohtonă, iar diferenţa a provenit din import. Până la finele anului însă balanţa a înclinat în favoarea producătorilor interni, dar în cazul unor sortimente continuăm să fim tributari firmelor importatoare. Consumul anual pe locuitor de fructe şi legume din România este de circa 120 kg/cap de locuitor, faţă de media Uniuniii Europene, care este de circa 180-200 kg/cap de locuitor.

Schimburile comerciale internaţionale

Datele Ministerului Agriculturii privind comerţul internaţional cu legume şi fructe nu sunt concludente întrucât ele reflectă situaţia pe primele cinci luni. Or, se ştie că piaţa românească de legume este funcţionabilă, cum s-ar spune, începând cu luna iulie şi sfârşind cu noiembrie. Dar chiar şi din analiza acestor date preliminare se poate trage o primă concluzie dureroasă, şi anume aceea că România importă legume din ţări cu un climat asemănător, dintre care unele fără tradiţie în legumicultură. Este vorba de Austria, Elveţia, Rep. Moldova, Ungaria, Cehia şi chiar China.

Principalele ţări de origine pentru importurile de fructe din perioada 01.I.-31.V.2009 sunt Olanda, Italia, Grecia, Siria, Iordania, Polonia, Slovenia, Germania, Austria şi Turcia.

Pentru importurile de legume, principalele ţări de origine sunt Turcia, Bulgaria, Siria, Italia, Austria, Olanda, Germania, China, Cehia, Republica Macedonia, Polonia, Grecia, Spania.

Este totuşi de precizat că producţia de legume obţinute anul acesta este superioară calitativ dar şi cantitativ, atât datorită introducerii unor soiuri noi, mai productive cât şi aplicării de tehnologii mai performante. Cât priveşte anul 2010, este posibil ca bilanţul negativ al comerţului cu legume să fie oarecum îmbunătăţit atât pe seama livrărilor din solarii, dar şi prin creşterea cantităţilor de legume provenite din sera ultraperformantă din Pipera unde, la tomate, se obţin producţii de 500-600 t/ha.

O analiză profesională a schimburilor comerciale agricole cu străinătatea vine să infirme, prin date statistice incontestabile, acele declaraţii vehiculate mai ales în sfera detractorilor politici, care afirmă că România importă între 70 şi 80% din alimentele necesare consumului intern. În realitate, soldul deficitar al acestor schimburi era, la sfârşitul lunii august, de numai 1 miliard de euro şi doar în cazul cărnii de porc şi pasăre reprezintă 30% din consumul intern.

Este adevărat că am importat în ultimii doi ani cantităţi mari de cereale, cartofi, legume, inclusiv fructe, dar pe partea cealaltă a balanţei, la aceste produse România înregistrează exporturi semnificative.

Analiza comparativă a schimburilor comerciale cu produse agroalimentare

1. Balanţa comercială

Deficitul comercial în perioada 01.I-31.VIII.2009 a fost de 988,6 milioane de euro, în scădere cu 353,3 milioane de euro faţă de perioada corespunzătoare a anului 2008.

Uniunea Europeană este principalul partener în comerţul agricol al României.

În perioada 01.I-30.VIII.2009, livrările de produse agroalimentare către această destinaţie au avut o pondere valorică de 76%, iar achiziţiile din statele membre UE au deţinut o pondere de 80%.

2. Dimensiunea exportului

În perioada 01.I-31.VIII.2009, exportul de produse agroalimentare a fost de 1.428,7 milioane euro, principalele produse exportate în această perioadă, comparativ cu perioada corespunzătoare a anului 2008, prezentându-se astfel:

3. Importăm şi ce ne prisoseşte: cereale, brânzeturi, floarea-soarelui, vin, cartofi, legume

Valoarea totală a importului în perioada 01.I – 31.VIII.2009 a fost de 2.417,3 mil. euro, principalele produse importate în această perioadă, comparativ cu perioada corespunzătoare a anului precedent, fiind următoarele:

Consumul la nivel naţional

Această structură a consumului s-a menţinut şi în 2009, cu precizarea că importurile de carne au fost destinate unităţilor de producere a preparatelor. În mod normal, agricultura românească putea să asigure întregul necesar de vin şi cartofi, inclusiv legumele şi fructele în perioada de vară-toamnă, dar marile magazine au preferat să facă achiziţii din import şi pentru că aprovizionarea era mai sigură şi de lungă durată.

Tabelele la gasiti in Revista Lumea Satului.
Pentru abonamente contactati redactia.

Sursa: Institutul Naţional de Statistică Autoritatea Naţională a Vămilor

Suprafaţa cultivată cu cartofi plasează România pe locul al treilea în Europa. Culturile cu cartofi acoperă doar 14% din suprafaţa totală cultivată în România. Şi totuşi România este una dintre ţările de top din punctul de vedere al terenurilor cu cartofi, ocupând locul al treilea în Uniunea Europeană, după Polonia, şi aproape la egalitate cu Germania. Însă producţia medie la hectar lasă mult de dorit, fiind de numai 15 t/ha, faţă de 40 t în Germania, se spune în Raportul pe 2009 al BCR, intitulat „Agricultura – potenţial, oportunităţi, supravieţuire“.

România cultivă cartofi pe o suprafaţă comparabilă cu cea din Germania, de aproximativ 280.000 ha, în timp ce Polonia, cu aproape 600.000 ha cultivate cu cartofi, ocupă locul întâi în Europa. Cei care gestionează treburile agriculturii susţin că, din cauza randamentelor scăzute, producţia nu acoperă consumul intern.

Explicaţia este falsă. Adevărul este că producţia de cartofi a României este suficientă pentru a asigura consumul populaţiei. Fapt este că ţara noastră este un importator masiv de cartofi, iar producătorii locali acuză strategiile agresive ale celor din afară, care sunt sprijiniţi de guvernele lor prin subvenţii, înaintând oferte la preţuri foarte competitive.

Domnia sa susţine că, pe plan intern, există deficienţe mari din punctul de vedere al organizării şi dotării tehnice, un material săditor de slabă calitate şi resurse financiare limitate faţă de necesarul de investit. Toate acestea conduc la o eficienţă redusă, comparativ cu cea a unor ţări vecine sau a Zonei Euro. Astfel,

România a devenit un mare importator de cartofi.  400 de varietăţi

Conform Raportului, la momentul actual există peste 400 varietăţi de cartofi care se plantează în ţara noastră, în marea lor majoritate aduse din afară, dar nu sunt aclimatizate în totalitate. Iată încă o cauză a producţiei scăzute! Interesant este că alocarea de fonduri pentru cercetare în acest domeniu a fost întreruptă în 1998. În ciuda acestui fapt, cercetătorii autohtoni au reuşit să producă patru noi soiuri de cartof perfect aclimatizate.

Pe de altă parte, se simte nevoia reabilitării perimetrelor închise de cultivare în judeţele Braşov, Suceava, Covasna şi Harghita, precum şi nevoia stringentă pentru o strategie de producere a seminţelor, astfel încât suprafaţa cultivată cu soiuri româneşti de cartofi să crească la 25% din total. Cu astfel de priorităţi, Ministerul Agriculturii poate să relanseze producţia locală, chiar dacă suprafaţa cultivată va scădea la aproximativ 200.000 ha, până în 2013, în timp ce randamentul mediu ar trebui să atingă cel puţin 23 t/ha.

Traian DOBRE

• Convorbire cu doamna Monika Puiu, preşedintele Asociaţiei Producătorilor şi Importatorilor de Maşini Agricole din România

- Doamnă Monika Puiu, iată, v-am găsit şi la Iaşi. Întâmplarea face să ne vedem în multe locuri în ţară unde APIMAR se află prezentă. Cum vi se pare expoziţia de la Leţcani în acest an şi care sunt obiectivele pe care le urmăriţi prin aceste manifestări?

- Aş putea spune că este la fel de interesantă ca celelalte pe care le organizăm şi la care membrii noştri participă. Obiectivul meu este să atrag cât mai mulţi vizitatori. Este foarte important să vină oamenii şi să privească. Nu de contracte de afaceri vorbesc. Doar cei care nu ştiu ce este disponibil pe piaţă în materie de utilaje şi cum pot obţine finanţări pentru procurarea lor nu vor fi cumpărători în viitorul apropiat. Am înfiinţat RomAgroTec Iaşi cu costuri semnificative aş spune, tocmai pentru a oferi şi în Moldova informaţii despre noutăţile existente în domeniu, ofertele de utilaje agricole şi despre modalităţile de procurare a acestora.

- În preocuparea dumneavoastră există şi posibilitatea dotării cu utilaje agricole de mică capacitate a fermelor mici şi mijlocii?

- Sigur. Numai că, atunci când vorbesc de mici producători, nu mă gândesc la cei care exploatează 3 ha. Un fermier, după opinia mea, începe undeva de la 20-50 ha şi sunt mai multe firme care au o gamă largă de utilaje pentru aceste suprafeţe de 20, 40, 50 cp şi la preţuri accesibile.

- Ce aşteptaţi de la Târgul RomAgroTec Leţcani 2009?

- Vizitatori, mulţi vizitatori. Chiar dacă nu facem niciun contract, nicio vânzare, dar avem 10.000 de vizitatori din agricultură, suntem mulţumiţi. Asta înseamnă deschidere spre modernizare.

Leţcani – doar un exemplu

- Să revenim la asociaţia pe care o conduceţi în calitate de preşedinte. Care este rolul ei, ce face pentru români, pentru România, pentru agricultură?

- Asociaţia lucrează în primul rând pentru membrii ei. Dar fiecare dintre membri are propria politică privind promo­varea produselor pe piaţă, propria ofertă privind pachetul de finanţare etc. Este o luptă continuă între membrii noştri pentru clienţi şi asta este bine.

Asociaţia face de acum demersuri pentru a putea avea un cuvânt de spus în ceea ce priveşte fondurile europene, finanţările pentru procurarea de utilaje prin programele FEADR, pentru că momentan nu ne este foarte clar ce face Ministerul Agriculturii cu ele.

Totodată, ne preocupă piaţa neagră a cerealelor, care până la urmă decapitalizează agricultorii, fenomen ce are consecinţe grave asupra potenţei financiare a acestora de a investi în tehnică, în tehnologie, în tot ce poate aduce performanţă. Rezolvarea acestor probleme, pe lângă multe altele, va putea conduce către o agricultură modernă, la o Românie prosperă.

- În contextul crizei energetice şi a dorinţei fermierilor de a produce cu costuri cât mai mici, aveţi în vedere creşterea performanţelor utilajelor aduse pe piaţă?

- Fără îndoială, producătorii au printre preocupări fabricarea de motoare cu consum cât mai mic de combustibil, puţin poluante sau nepoluante, a unor utilaje de mare capacitate, fiabile, în fine, eficiente în exploatare.

Recent, am făcut o vizită în SUA şi vreau să vă spun că fermierii americani lucrează cu tractoare mari chiar şi în ferme mici. Asta înseamnă consum mic de combustibil, eficienţă mare.

- Un concept asupra căruia ar trebui să reflectăm.

- Sigur. Ţinta trebuie să fie eficienţa. Or, asta nu se poate rezolva decât prin investiţii în tehnică modernă, în tehnologie. Asta vrem să oferim clienţilor noştri. Nu întâmplător organizăm astfel de manifestări. Leţcani este doar un exemplu.

Ing. I. BANU

Astăzi, cultura de la care se obţin cele mai mari producţii şi care devansează din acest punct de vedere atât orezul cât şi grâul ocupă un loc din ce în ce mai important în furajare. În plus, noile alternative industriale, precum bioetanolul, oferă perspective reale de creştere a profitabilităţii culturii porumbului. Pentru a permite obţinerea unor producţii atât de importante este nevoie însă de seminţe de calitate şi în cantităţi suficiente. În acest scop, în întreaga lume se cultivă suprafeţe tot mai însemnate de porumb pentru sămânţă.

Cultura porumbului în lume

Cu o suprafaţă cultivată de peste 160 milioane de hectare, porumbul este astăzi prima cultură din lume. Din această suprafaţă, 148 milioane de hectare sunt cultivate cu porumb boabe, iar restul cu porumb furajer.

Ca să facem o compa­raţie, putem spune că la porumb s-au atins cantităţi de 800 de milioane de tone, în vreme ce grâul vine din urmă cu 700 milioane de tone. SUA rămâne liderul absolut în ceea ce priveşte suprafaţa ocupată cu porumb boabe, în vreme ce statele care alcătuiesc UE 27 primează la cultura pentru furaj, care ocupă circa 5 milioane de hectare, adică 43% din totalul cultivat la nivel mondial.

Peste 60% din această suprafaţă este cultivată în Franţa şi Germania, unde accentul se pune pe porumbul furajer datorită sectorului zootehnic foarte dezvoltat în cele două ţări. Statele membre UE 27, alături de Rusia şi Ucraina, cultivă în total 7,5 milioane de ha de porumb furajer.

Suprafaţa cultivată cu porumb boabe atinge la nivelul UE 27 aproximativ 8,5 milioane de hectare, în vreme ce alături de Rusia, Ucraina, Serbia, Croaţia, Moldova şi Turcia aceasta depăşeşte 14,5 milioane de hectare.

Porumbul boabe, în Europa

Producţia de porumb boabe obţinută la nivelul UE 27 este de 55 de milioane de tone. Aceasta poate oscila însă datorită unor ţări precum România sau Bulgaria care, din cauza condiţiilor climatice nefavorabile dar şi a lipsei irigaţiilor, trag în jos semnificativ nivelul randamentelor europene. Cu o suprafaţă cultivată de 2,4 milioane hectare, România este lider absolut în Europa. Din punctul de vedere al randamentelor, nu ne ridicăm însă nici măcar la jumătatea realizărilor fermierilor francezi.

Suprafeţele cele mai mari din Europa cultivate cu porumb boabe se întâlnesc în România, Ucraina şi Franţa. În privinţa randamentelor, cel mai bine stau Franţa şi Italia, cu producţii cuprinse între 9 şi 10 t/ha.

Porumbul pentru sămânţă

La momentul de faţă, pe plan mondial se cultivă aproximativ 800 mii de hectare cu porumb pentru sămânţă. Peste 85% din această suprafaţă este concentrată în trei zone principale de producţie. Este vorba despre SUA şi China, care deţin cea mai mare suprafaţă, 670 mii de hectare, şi de UE, unde se cultivă aproape 122 mii de hectare.

Deşi SUA rămâne cel mai mare cultivator de porumb pentru sămânţă, doar 10% din cantitatea produsă merge la export. Mai mult, tendinţa manifestată în ultimii ani este de scădere a acestui procent, în condiţiile în care pe plan local se manifestă o cerere tot mai mare de porumb pentru etanol. În plus, legislaţia europeană îngreunează destul de mult exportul SUA de sămânţă pură, considerată ca fiind „puţin“ contaminată de OMG.

China, cu cele 250 mii de ha de porumb pentru sămânţă, este cel de-al doilea mare producător la nivel mondial. Nici China nu se numără însă printre exportatori, producţia îndreptându-se doar spre consumul propriu. 

Chile este, în schimb, ţara care, deşi produce puţin porumb, acesta este destinat numai exportului. Este vorba de sămânţa de porumb de contrasezon, care apare pe piaţă în perioada în care la noi este iarnă.

Franţa, lider

La nivelul Europei, principalii producători de sămânţă de porumb sunt Franţa, Ungaria şi România. Împreună, cele trei cultivă 100 mii de hectare dintr-un total de 122 de mii. Franţa şi Ungaria, cu 55 respectiv 26 de mii de hectare, exportă aproape jumătate din tot ce produc, exclusiv în Europa.

România, cu cele 16.500 de hectare cultivate, exportă încă puţin comparativ cu celelalte două ţări mari producătoare, deşi are un istoric la fel de îndelungat în producerea porumbului de sămânţă. În România aceste suprafeţe au scăzut drastic de-a lungul timpului.

Astăzi ele sunt localizate în unităţi aflate sub îndrumarea tehnică şi organizatorică a INCDA Fundulea şi, mai ales, a unor companii străine cum sunt Pioneer sau Monsanto, care au ales să producă sămânţă în ţara noastră.

 Valentina ŞOIMU

Plângem că agricultura e în colaps, că se importă 80% din alimente din UE sau de aiurea, că se aruncă laptele la canal sau la porci, că procesatorii nu mai preiau laptele şi că preţul plătit fermierilor este sub costul real. Plânsul este justificat, dar de ce s-a ajuns aici?

Cauze greu  de explicat

O să le enumăr, nu nepărat în ordinea dezastrului. Importul de lapte din Uniunea Europeană se face fără să se respecte legea Cotelor europene de lapte. Acest schimb intracomunitar se face urmărind interese care duc la eludarea legilor fiscale autohtone şi europene.

Exemplu: dacă Ungaria, Polonia etc. depăşesc cota de lapte alocată de Uniunea Europeană cu o cantitate de 100.000 de tone, sunt obligate să plătească o amendă de 0.28 euro pe fiecare litru-cotă depăşit. Aceste ţări sunt amendate câte 28.000.000 euro de către Uniunea Europeană.

Trimiţând laptele în România, prin intermediul samsarilor şi al multinaţionalelor corespondente, fără să înregistreze la departamentul cotelor de lapte al Ungariei, Poloniei etc. cantităţile transferate, aceste ţări nu plătesc amenda de 28 milioane către UE.

Ele încasează de la români contravaloarea laptelui în euro, contribuind la destabilizarea balanţei de plăţi a României. Fapt este că prin cantităţile aruncate pe piaţa noastră destabilizează preţul şi implicit producţia de lapte. De aici falimentul zootehniei româneşti şi dependenţa totală de alţii. Laptele crud, semipasteurizat, pasteurizat sau condensat adus în România depăşeşte 500.000- 600.000 tone anual.

Reziduurile lactice

- Calitatea laptelui importat este cel puţin dubioasă. Tot laptele refuzat de fabricile de procesare din ţările amintite este preluat de băieţi deştepţi (samsari) şi adus în România. Din verificările făcute de ANSVSA sub supravegherea fermierilor a rezultat că patru din cinci cisterne aduse în România nu corespund normelor impuse de Uniunea Europeană.

Mulţi procesatori autohtoni care au cumpărat lapte materie primă importat au reclamat faptul că laptele nu se poate folosi în procesul tehnologic, pentru obţinerea de preparate, pentru că nu se încheagă. Ce se întâmplă cu acest lapte? Se ambalează ca lapte proaspăt şi se livrează în programul laptele şi cornul sau pe piaţă. Incredibil, dar adevărat!

- Trasabilitatea laptelui importat (traseul laptelui de la vacă până la consumator) nu este cunoscută şi nu poate fi verificată. Cu alte cuvinte, dacă pentru laptele colectat de la fermierii români se cunoaşte atât vaca de la care provine cât şi starea ei de sănătate, despre laptele importat nu se ştie nimic.

În loc să existe obligativitatea ca laptele să fie proaspăt, produs în România, acesta se importă, este plătit în euro cu bani de la bugetul de stat. Astfel statul român ajută fermierii din Ungaria, Polonia, Slovenia etc. să treacă perioada de criză, cumpărându-le laptele în valută prin intermediul acestor samsari, în timp ce vacile fermierilor români merg la abator. Multe dintre produsele distribuite elevilor sunt făcute din lapte praf.

Atentat la sănătatea copiilor

- Programul „Laptele şi cornul“ s-a transformat dintr-un program oarecum eficient pentru alimentaţia şi sănătatea copiilor din clasele primare, într-un program de deturnare de fonduri către clienţii politici. Licitaţiile care desemnează un câştigator al programului sunt făcute după caiete de sarcini dubioase, întocmite special pentru clienţii puterii, după reguli care atentează la sănătatea copiilor noştri. Sunt foarte mulţi câştigători care importă laptele pentru program, gata ambalat sau ca materie primă.

Ce fac organele de control?

Există multe situaţii în care laptele importat este vândut ca lapte de calitate UE produs în România. Această înşelătorie duce la obţinerea ilegală de subvenţie pe calitatea laptelui de 0,3 lei/litru.

Etichetarea produselor lactate vândute pe piaţă este o altă mare înşelătorie. Astfel, pe ambalajul iaurtului scrie „ produs din lapte praf şi lapte proaspăt“. Nu veţi găsi niciodată trecut pe ambalaj procentul de lapte praf şi lapte proaspăt. Iaurtul poate fi făcut din 99% lapte praf şi 1% lapte proaspăt. Cine ştie? În alte cazuri, pe ambalaj scrie „produs tradiţional românesc obţinut din laptele produs la poalele Munţilor Ceahlău“. În realitate, produsul este un lapte praf adus în saci din Polonia şi ambalat la fabrica Rarăul.

Complicitatea înalţilor funcţionari

La insistenţele noastre privind impunerea unei etichetări cât mai explicite, astfel încât consumatorul să ştie exact ce cumpără, explicaţiile funcţionarilor de stat abilitaţi au fost următoarele:

Pentru cazul iaurturilor şi al altor produse, producătorul este obligat să treacă pe etichetă materia primă în ordine cantitativă descrescătoare, fără a indica procentul. În opinia lor, acesta este secret de fabricaţie. Culmea neruşinării! De ce să mai vorbim atunci de normele europene de siguranţă alimentară?

Lăptarii români, un fel de paria

Fermierii români nu sunt deţinători de fabrici de procesare, ci numai producători de lapte. Friesland, Hochland, Alfoldi etc., mari procesatori europeni şi mondiali, sunt proprietatea companiilor din Olanda, Germania, Ungaria. Niciodată aceste fabrici nu vor dori ca fermierii români să fie puternici. Ei trebuie să fie sclavi credincioşi în ţara lor şi să facă ce doresc fermierii din ţările de origine ale procesatorilor.

De ce nu au şi fermierii români fabrica lor? Deoarece nu suportă să lucreze în cooperativă, nu sunt ajutaţi să înţeleagă şi să dezvolte asocierile. Mai pot fi ei stăpâniţi dacă nu sunt atât de dezbinaţi?

Costel CARAS,  preşedintele SCTR