Agro BUSINESS

Datele ce fac obiectul acestui documentar au un caracter strict informativ. Pentru a nu fi suspectaţi de o anume nostalgie cu iz comunist, ne-am orientat spre statistica celei mai relevante perioade a agriculturii interbelice. Să vedem deci care era faţa adevărată a agriculturii de atunci, cum arăta ea în perioada Noii Revoluţii Agrare, cum se înfăţişează după două decenii de restructurare de tip neocapitalist. Să începem cu:

Dimensiunea şi modul de folosinţă a fondului funciar

În anul de referinţă 1938, fondul funciar al României de astăzi avea următoarea structură:

8 10 milioane ha de teren arabil, 4,4 milioane ha păşuni şi fâneţe naturale, aproape 500.000 ha plantaţii pomicole şi viticole, 6,4 milioane ha păduri, 839.000 ha bălţi. La finele anului 1989, această structură a cunoscut modificări nesemnificative. Suprafaţa arabilă a scăzut cu 600.000 ha, dar au crescut cu aproape 90.000 ha plantaţiile vitipomicole extinse pe terenurile cultivate.

Dacă ar fi să dăm crezare ultimului recensământ agricol, atunci suprafaţa arabilă a ţării se menţine undeva la nivelul anului 1989, ceea ce nu este adevărat. Fictive sunt şi raportările privind dimensiunea şi structura fondului pomiviticol care, chipurile, ar fi scăzut doar cu 100.000 ha. Probabil este vorba de scoaterea din circuitul agricol a plantaţiilor viticole şi pomicole intensive, care constituie faima horticulturii româneşti.

Structura culturilor

La finele anului 1938 se cultivau 3 milioane ha de grâu şi secară, 1,2 milioane ha de orz şi ovăz, aproape 3,9 milioane ha cu porumb, circa 100.000 ha leguminoase pentru boabe, 80.000 ha cu mazăre şi fasole în ogor propriu, 367 ha cu orez şi 540 ha cu mazăre. Plantele textile ocupau aproape 55.000 ha, iar cele uleioase 137.000 ha. La acea vreme,

România cultiva inclusiv bumbac de la care se recoltau aproape 7 chintale/hectar.

Structura culturilor textile, oleaginoase şi industriale cuprindea 18 plante, dominante fiind cartoful, cânepa, floarea-soarelui, sfecla de zahăr, rapiţa, soia, tutunul şi sorgul. Majoritatea acestor plante a cunoscut o restructurare masivă în spaţiu şi dimensiune economică în atât de blamata agricultură socialistă.

Cele mai spectaculoase transformări au avut loc în sectorul legumicol, unde suprafeţele cultivate au crescut de la 77.000 ha în 1938, la 253.000 ha în 1989. La finele anului 1989, România cultiva 52.000 ha cu tomate, faţă de 8.400 ha în 1938; 29.000 ha cu ardei, faţă de 4.400 în 1938. Creşterile cele mai mari s-au înregistrat în planul randamentelor şi producţiilor. În anul de vârf al horticulturii româneşti, producţia de tomate a atins aproape 2 milioane de tone, faţă de 52.000 tone în 1938, în timp ce producţia de ardei a crescut de la 12.400 tone la aproape 300.000 tone.

La finele anului 1989, suprafaţa cultivată cu grâu a scăzut cu 800.000 ha, iar cea de porumb cu 1,4 milioane ha. În schimb, au crescut spectaculos faţă de 1938 suprafeţele însămânţate cu unele culturi intensive:

- orezul, de la 367 la aproape 50.000 ha
- mazărea, de la 42.000 la 97.000 ha;
- fasolea, de la 38.000 la 197.000 ha;
- inul, de la 13.800 la 70.000 ha;
- cânepa a cunoscut o expansiune extraordinară până în momentul colectivizării, după care suprafaţa cultivată a scăzut de la 69.000 la 46.000 ha, pentru ca în 2009 să se mai cultive doar câteva sute de ha;
- floarea-soarelui a crescut de la 66.800 la 440.000 ha;
- soia, de la 20.000 la 512.000 ha, inul pentru ulei de la zero la 78.000 ha, sfecla de zahăr, de la 35.000 la 255.000 ha;
- tutunul, de la 11.000 la 35.000 ha;
- cartoful, de al 135.000 la 351.000 ha.

Revenind în actualitate, ar fi de menţionat că în anul 2009 în România se cultivau 2,2 milioane hectare cu grâu şi cam tot atât cu porumb, 500.000 ha cu orz şi orzoaică; 203.000 hectare cu ovăz, 23.000 ha cu mazăre, 787.000 ha cu floarea-soarelui, 435.000 ha cu rapiţă; 41.000 ha cu soia. Suprafaţa cultivată cu sfeclă se menţine undeva la nivelul anilor 1930, cu precizarea că producţia anului 1989 însuma peste 6,7 milioane tone, faţă de 780.000 tone în anul 2008.

În actuala structură a culturilor, plante precum bobul, macul, cicoarea, lintea, feniculul, ricinul, bumbacul, tramenul şi cânepa au dispărut sau sunt pe cale de a deveni plante rare.

I. POP, D. MĂCRIŞ

Centrul de afaceri transfrontalier „Danubius“ la graniţa cu Bulgaria

„Am avut ocazia să constatăm potenţialul agricol excelent, al Judeţului Giurgiu şi al Districtului Ruse. Atât în România, cât şi în Bulgaria, agricultura poate fi unul dintre principalele motoare economice“ – a afirmat domnul Tudorel Ţone, un reputat inginer agronom, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Giurgiu. Domnia sa a declarat, că Giurgiu este un judeţ preponderent agricol, în care 70% din populaţie locuieşte în mediul rural, iar agricultura reprezintă principala activitate şi unica sursă de trai.

Prezent la masa rotundă, Ivan Grigorov, subprefect de Ruse, a făcut cunoscută dorinţa partenerilor de a găsi soluţii care să contribuie la dezvoltarea sectorului agricol. El a ţinut să sublinieze că la ora actuală cooperativele agricole sunt mai bine structurate decât în România, ele dispunând de 47% din terenurile arabile. (T.D.)

Despre secularizarea averilor mănăstireşti

La începutul acestui an s-au împlinit 154 de ani de când Parlamentul celor două Principate a adoptat Legea secularizării averilor mănăstireşti.

Pe vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, mănăstirile din Moldova şi Ţara Românească datorau statului 29 milioane de lei. Somaţi de ministrul cultelor, C.A. Kretzulescu, să cedeze statului veniturile din arenzi şi chirii, călugării, în majoritate greci, au refuzat să se supună ordinului. Astfel s-a declanşat un conflict deschis între autorităţile statului şi ecumenicii greci, soldat cu secularizarea averilor acestora.

Ca urmare a acestei, decizii a intrat în patrimoniul statului o suprafaţă agricolă echivalentă celor două principate. Cu o bună parte din această suprafaţă au fost împroprietăriţi, în 1864, peste 512.000 ţărani, cu o suprafaţă totală de 2 milioane hectare, revenind aproape patru hectare pe familie. În urma acestui act, proprietatea ţărănească reprezenta 30% din suprafaţa ţării, cea moşierească 60%, iar cea a statului 10%.

(L.D)

Şvabilor din Banatul istoric, şi nu numai lor, le este dat să trăiască o a doua tragedie a ultimilor 50 de ani. Nesiliţi de nimeni, ei îşi vând în masă proprietăţile funciare moştenite de-a lungul istoriei, oferindu-le la preţuri de batjocură noilor venetici, sosiţi de pretutindeni. Noile comunităţi străine au reuşit să creeze în ţinutul Banatului un fel de colonii funciare care au puţine elemente comune cu modelul de gospodărire şi convieţuire al bănăţenilor de altădată.

Liniştea dinaintea furtunii

Dacă în anii trecuţi cele mai multe terenuri agricole din Banat erau cumpărate de italieni, pentru diverse activităţi agricole şi nu în ultimul rând pentru speculă, la ora actuală asistăm la o stagnare suspectă. O explicaţie ar fi scăderile preţurilor în toate zonele.

Ofensiva daneză

Anul acesta, două mari societăţi daneze au cumpărat teren în Banat. Este vorba de Grupul FirstFarms, care a cumpărat 9.000 ha de teren agricol, din care lângă Timişoara 3.296 ha. Al doilea mare concern danez a preluat două companii italiene din judeţele Timiş şi Caraş-Severin.

În această tranzacţie ar fi vorba de 4.000 ha de teren arabil. Un al treilea grup din Danemarca este Dangro Invest, specializat în achiziţionarea de ferme agricole în Europa de Est.

El deţine suprafeţe mari de teren agricol în Caraş-Severin şi Arad, ceea ce înseamnă că Banatul este încă prolific în achiziţionarea de terenuri. Dacă în anii precedenţi un hectar de teren arabil se cumpăra cu 3.500 euro pe hectar, astăzi se ajunge până la 150 euro mp.

Deruta este totală

- În judeţul Arad, ca de altfel în întreg Banatul, preţurile diferă, în unele cazuri inexplicabil de mult. De exemplu în Sânicolaul Mic, o parcelă de 2.800 mp se vinde cu 3 euro mp. În zona industrială Arad, acelaşi proprietar vinde cu 12 euro mp. În apropierea autostrăzii, preţul unui metru pătrat începe de la 38 euro şi ajunge la 50 euro. La Zerind, un proprietar vinde 5 hectare la preţul de 4,5 euro mp. Cu cât au mai multe facilităţi – apă, curent, gaz etc. – şi dacă se mai află şi în zone industriale, pe lângă autostradă, cu atât preţurile cresc.

- La Bihor, un teren extravilan, în suprafaţă de 4.000 mp, din care 3,4 ari pădure, se vinde cu 0,4 eurocenţi mp. În Salonta, preţul a ajuns şi la 1 euro mp, iar la Rontău, la cca 1 km de Băile 1 Mai, 8.700 mp de teren se vând cu 120.000 euro. Un teren arabil la cca. 20 km de Oradea costă 1.800 euro mp. Tot aici un teren cu livadă în suprafaţă de 11.700 mp se vinde cu 30 euro mp.

- În Caraş-Severin, la 9 km de Reşiţa, preţul unui mp ajunge la 9 euro. În localitatea Obreja preţul pe hectar este de 2.900 euro, iar în staţiunea Brebu preţul este de 5 euro mp, în timp ce la Sacu preţul unui mp este de 1 euro; în zona Lacului Trei Ape preţul ajunge la 15 euro mp, la Gărâna este de 6 euro mp, în timp ce pe muntele Semenic pentru 720 mp de teren se cer 10.000 euro.

- În Timiş, la 40 km de Timişoara, comuna Bulgăruş, metrul pătrat se vinde cu 9 euro, la Hodoni hectarul compact se vinde cu 3.000 euro, la Recaş un hectar de vie se vinde cu 30.000 euro, în zona Aeroportului şi a autostrăzii în Timiş un hectar se vinde cu 9.900 euro, iar la Igriş preţul la un hectar ajunge la 2.500 euro.

Nemţii revin cu gânduri bune

România este socotită drept una dintre cele mai interesante ţări pentru investiţii în terenuri agricole. Cel puţin aceasta este afirmaţia management-ului societăţii germane Agrarius, pregătită să facă investiţii masive.

În opinia nemţilor, România este socotită printre cele mai lucrative ţări pentru investiţii în terenuri agricole. Firma din oraşul german Bad Homburg vrea să cumpere masiv teren agricol în România. Prima afacere a fost efectuată în luna martie anul curent.

O prognoză optimistă

Fondată cu un an şi jumătate în urmă, firma germană cumpără terenuri agricole drept „marfă“ rentabilă. Gerald Krämer, licenţiat în ştiinţe agricole şi manager de ţară pentru România al Agrarius, invocă mai multe motive pentru care în România afacerile cu terenuri agricole ar fi rentabile. El apreciază că pământul agricol se va scumpi pentru că România a aderat la Uniunea Europeană. Cu fonduri din Bruxelles, agricultura se va moderniza şi vor veni din ce în ce mai mulţi investitori agricoli din Occident.

În Câmpia de Vest, preţul la terenurile agricole extravilane urcă de la 1.000 euro/ha, ajungând în unele zone la 6.000 euro/ha.

Nu este chiar un land banking

Ceea ce intenţionează să facă Agrarius sună a land banking, cum s-a practicat de pildă în ultimii ani în America Latină, în ţări precum Paraguay, unde oameni de afaceri au cumpărat ieftin păduri, păşuni sau pământ agricol, aşteptând să le vândă scump. Acesta nu este însă modelul de afaceri al societăţii Agrarius, afirmă Krämer.

„Nu putem să cumpărăm teren pe care-l lăsăm să stea părăginit, făcând land banking. Nici nu este intenţia noastră, pentru că avem în firmă cunoştinţe agrare şi ştim că pământul ori va fi năpădit de buruieni, ori va fi afectat de deşertificare şi deja vedem multe astfel de terenuri în România. Noi vrem să cumpărăm numai pământ pe care putem să-l dăm în arendă.“

Agrarius are, în prezent, oferte de a cumpăra până la opt mii de hectare de pământ, mai ales în Banat, după cum spune Krämer. Între Timişoara şi Arad, într-o localitate pe care Krämer nu doreşte s-o numească, Agrarius a încheiat recent şi prima afacere.

Modelul de afacere al societăţii Agrarius promite investitorilor un profit anual de cel puţin 10%.

Mai multe firme vest-europene au cumpărat teren agricol în România, pe care îl cultivă. Societatea Agrarius este însă singurul investitor care cumpără pământ drept marfă cotabilă la bursă.

Clement LUPU