Agro BUSINESS

Întors din străinătate, Marius Stoica, un tânăr din comuna Gherăieşti, judeţul Neamţ, s-a decis să devină cultivator de capşuni în ţară.

După opt ani de muncă în Germania, Belgia, Olanda şi Irlanda, Marius s-a întors acasă cu o idee. „Soţia lucra în Olanda la cules de căpşuni şi m-am gândit să aduc acasă câteva fire, pe care să le plantez în grădină. Mi-am propus să fac din cultivarea căpşunilor o afacere, dacă acestea se vor aclimatiza în ţară“, a spus Marius Stoica.

A investit câteva mii de euro, iar pe cei 4.000 de metri pătraţi de grădină a plantat 8.000 de fire de căpşuni, iar alte 3.000 de fire au fost puse pe un teren închiriat. După mai multe săptămâni, Marius a cules primele roade.

De la hobby, la afacere

„Când m-am hotărât să cultiv căpşuni în propria grădină, primul pas pe care l-am făcut a fost să iau legătura cu producătorii olandezi şi să obţin toate informaţiile necesare. Nu mi-a venit să cred când am văzut că în grădina mea au crescut căpşuni mari cât un măr. Atunci, am hotărât să transform această preocupare în afacere. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să devin producător cu acte în regulă pentru a putea vinde fructele“, a mai spus Marius.

Cultivarea căpşunilor nu este o treabă uşoară. Pe lângă plantare, menţinerea umidităţii este atent urmărită de cultivator. Pentru ca preţioasele fructe să nu se murdărească de pământ, să nu putrezească şi să aibă o umiditate constantă în sol, le aşază pe un pătuţ de paie. De pe suprafaţa de teren cultivată el strânge, în cele două recolte din an, o cantitate de peste 500 kg de căpşuni.

Pentru moment, Marius Stoica spune că totul merge bine deoarece a încheiat un contract cu un supermarket. Dacă, acum, munca o face manual, pe viitor doreşte să mecanizeze totul. „Vreau ca, anul viitor, să-mi creez o societate agricolă, ca să pot accesa fonduri europene. Doresc să-mi fac solarii, să cumpăr echipamente de irigaţii şi să achiziţionez o maşină de plantat. Am cumpărat deja un teren mai mare pe care aş vrea să-l folosesc în acelaşi scop“, a precizat Marius Stoica.

Până când îşi va vedea visul cu ochii Marius aşteaptă recolte cât mai bune de „căpşuni de Olanda“.

Bogdan MIHĂILĂ

Odată cu o aprobarea cultivării porumbului MON 810 rezistent la Ostrinia nubilalis şi cu ridicarea moratoriului asupra introducerii pe piaţă de noi produse modificate genetic, prin decizia Comisiei Europene din data de 19 mai 2004, prin care se aproba importul de porumb zaharat Bt 11 (de asemenea rezistent la Ostrinia), în anul agricol 2006-2007 a fost cultivat pentru prima dată în Insula Mare a Brăilei porumb transgenic, pentru testare, pe 50 ha. Rezultatele de producţie fiind promiţătoare, în următorii doi ani suprafaţa alocată acestui porumb a crescut semnificativ, până la 1.180 ha, echivalând cu circa 20% din suprafaţa totală alocată speciei.

În intervalul 2007-2009, în IMB producţiile medii ale porumbului MON 810 au fost mai mari cu 7% – 9% decât randamentele porumbului convenţional. Preţul seminţei de porumb Yield Guard, de 80 lei/ha, este mai mare decât acela de porumb convenţional, dar ponderea lui nu este mare în costul total de producţie. 

Ca urmare a producţiei medii mai mari cu 510, 3 kg/ha, veniturile per ha obţinute prin cultivarea porumbului transgenic sunt cu 228 lei mai mari, iar profitul este cu 148 lei/ha mai mare decât în cazul cultivării porumbului convenţional. Fapt ce justifică introducerea în cultură a porumbului MON 810.

Datele statistice le gasiti in suplimentul Agro-Business din Revista Lumea Satului pe baza de abonament. Contactati redactia!

Pe baza rezultatelor experienţelor făcute în IMB, comparând câte doi hibrizi din aceeaşi grupă, dintre care unul posesor al genei care conferă rezistenţă la Ostrinia nubilalis şi altul convenţional, s-au înregistrat producţii mai mari cu 460- 614 kg/ha (7-9%) la hibrizii transgenici. În consecinţă, şi profiturile au fost mai mari în cazul culturilor de hibrizi transgenici, chiar dacă acestea au fost realizate cu cheltuieli ceva mai mari din cauza costului seminţei.

În IMB, în zona irigată, de circa 38 000 ha, se cultivă astăzi porumb pe aproximativ 7.000 ha. Acest fapt permite revenirea porumbului pe aceeaşi suprafaţă, în medie, după cinci ani. Prin urmare, rezerva dăunătorului Ostrinia nubilalis este relativ mică în IMB. Cu toate acestea, rata atacului în culturile hibrizilor nerezistenţi este cuprinsă între 9 şi 13%, iar pagubele sunt semnificative, influenţând net rezultatele economice ale culturii.

Sfredelitorul european al tulpinilor de porumb iernează în sol sub formă de larvă. De altfel, aceasta este forma care afectează plantele de porumb, prin galeriile pe care le sapă în tulpini şi ştiuleţi. Atacul este mai intens atunci când porumbul urmează după porumb. Este însă semnificativ chiar şi atunci când porumbul revine pe aceeaşi suprafaţă la intervale de doi sau trei ani.

Ca urmare a galeriilor săpate de larve, rezistenţa tulpinilor la frângere scade foarte mult. În plus, pe leziunile produse de sfredelitor „se grefează“ diverse ciuperci patogene.

Cele mai mari pagube se produc la ştiuleţii infestaţi. Zona boabelor atacate (consumate) de larve şi pereţii galeriilor forate în ştiuleţi constituie medii deosebit de favorabile creşterii şi dezvoltării unor ciuperci. Subprodusele metabolismului lor, foarte toxice, influenţează însă foarte mult calitatea boabelor, putând determina chiar refuzul crescătorilor de animale de a le utiliza ca furaje.

Rezultatele studiilor comparative efectuate în IMB evidenţiază diferenţe în privinţa atacurilor în funcţie de dăunător şi de hibrid. Ratele atacurilor Helicoverpa sp. au oscilat între 28 şi 36% în culturile de hibrizi convenţionali şi între 5,6 si 7,2% în culturile de hibrizi transgenici. Ratele atacurilor Ostrinia nubilalis au oscilat între 9 şi 13% în culturile de hibrizi convenţionali şi doar între 0,3 si 0,5% în culturile de hibrizi transgenici.

Pentru a reduce daunele provocate de Ostrinia nubilalis şi Helicoverpa sp., s-a efectuat câte un tratament cu produsul Cypermetrin sau cu Lamda Cyhalotrin.

Efectele tratamentelor asupra celor două insecte au fost diferite. Dacă atacul de Helicoverpa sp. a fost redus cu până la 80%, cel de Ostrinia nubilalis s-a dovedit mult mai greu de controlat, din cauză că larva, odată intrată în tulpină, nu mai este supusă acţiunii insecticidului. Într-adevăr, efectul oricărui insecticid asupra sfredeli­torului european al tulpinilor este mult diminuat, ca urmare a faptului că acest dăunător îşi petrece cea mai mare parte a vieţii in interiorul plantelor de porumb.

Folosirea unor cantităţi de insecticid mai mari decât dozele recomandate, oricât ar fi de tentantă, este nu numai neeconomică, dar şi riscantă. Mai întâi, pentru cei care execută tratamentele. Apoi, din cauza faptului că există riscul ca boabele să devină improprii pentru consum din cauza acumulării unor reziduuri toxice. În privinţa Helicoverpa sp., s-a constatat că, dacă apar în momentul înfloririi porumbului, larvele pot provoca daune grave. Retezând stigmatele viitorului ştiulete, împiedică fecundarea şi formarea boabelor. În anii favorabili dăunătorului, atacul se poate generaliza, iar numărul boabelor/ ştiulete poate fi redus cu 5 – 90%.

Dacă însă larvele de Helicoverpa sp. apar după fecundarea ovulelor de porumb, pagubele pot fi mai mici, oscilând între 3 şi 10% din cantitatea de boabe. Oricum, chiar dacă pagubele cantitative nu sunt întotdeauna foarte mari, calitatea recoltei este grav afectată prin instalarea unor ciuperci pe leziunile produse de larve. Aceste ciuperci produc o serie de toxine foarte dăunătoare pentru consumatorii recoltei.

Pe baza acestor constatări, am ajuns la concluzia că aplicarea unor tratamente cu insecticide pentru combaterea sfredelitorului european al tulpinilor (Ostrinia nubilalis) nu se justifică. Singura posibilitate de protejare a culturilor împotriva acestui dăunător este folosirea formelor de porumb rezistente create prin bioinginerie.

Da! Este foarte probabil ca ai noştri guvernanţi să le ofere supuşilor în această toamnă ultima raţie de zahăr românesc. Ajunşi în pragul disperării economice, cultivatorii susţin că renunţă definitiv la această cultură. Iar dacă ei nu vor produce, vor capitula şi puţinele fabrici de zahăr aflate în funcţiune.

Care este motivaţia?

În primul rând, batjocura de care au parte aceşti oameni din partea guvernanţilor şi nu numai. Se pare că sforile ar fi trase de marile companii transnaţionale care au acaparat piaţa zahărului în Uniunea Europeană. Cu sprijinul lor (ne)dezinteresat, foarte curând România va rămâne până şi fără licenţa intercomunitară care îi permitea importul de zahăr brut fără taxă vamală.

La un deficit total de peste 400.000 tone zahăr rafinat, României i s-a acordat în 2010 o licenţă de import de numai 80.000 tone. Restul putem să-l cumpărăm de pe piaţa liberă extracomunitară. Adică din ţările mari producătoare, unde nu mai avem cum să pătrundem fără aprobarea şi şpaga pretinsă de „mafia albă“. Dacă am încerca să-i înfruntăm, nu am face decât să ne falimentăm cu propria mână. A importa astăzi zahăr brut pe această filieră ar însemna să ridicăm la 7 lei preţul kilogramului de zahăr la consumator, ceea ce este de neînchipuit.

Aşa stând lucrurile, nu ne rămâne decât să închidem fabricile şi să importăm zahăr rafinat. De unde?

Exact din ţările comunitare, care fie produc excedentar, fie prin intervenţiile „catolice“ la Înalta Poartă a Bruxelles-ului au un regim preferenţial la obţinerea licenţelor pentru importul de zahăr brut extracomunitar. Adică exact de acolo de unde aduceam şi noi până în 2009, când beneficiam de o clauză specială din partea Uniunii Europene.

Cântul de pe urmă al Lebedei

Întristată de durerea celor mulţi, Lebăda şi-a mutat cuibul şi cântul în lanurile cultivatorilor de zahăr. Ea presimte dezastrul dezrădăcinării şi a început să cânte prohodul dinaintea înhumării. S-ar putea să se întâmple încă din primăvară.

Mihai Dimitriu, directorul executiv al Federaţiei Cultivatorilor de Sfeclă din România, încearcă temerea că fermierii români vor renunţa definitiv la această cultură. Asta după ce străbunii şi părinţii lor au reuşit să-şi asigure subzistenţa timp de 130 ani pe seama acestei culturi. În anii ‘30, ei cultivau deja peste 25.000 ha, aprovizionând la capacitate maximă cele 13 fabrici de zahăr existente pe teritoriul României. Perioada lor de glorie avea să fie atinsă în anii ‘70-’80, când cultura a fost extinsă la 250.000 ha, iar producţia totală de sfeclă la 6,9 milioane tone. A fost o perioadă de muncă extrem de grea, dar în acele vremuri cele 33 de fabrici asigurau în totalitate consumul intern, ţintuit şi astăzi la 500.000 tone zahăr rafinat pe an.

După 1990, în marea lor majoritate aceste fabrici se dezvăluie privirii ca nişte relicve industriale atât de stranii, încât nu pot fi folosite nici ca obiecte de muzeu. Astăzi se mai află în funcţiune doar 8 fabrici, dintre care trei mai procesează zahăr din sfeclă. Cota lor de producţie pentru 2010 este fixată la 105.000 tone zahăr alb şi există şanse reale ca ea să fie depăşită datorită recoltelor bune prognozate de cultivatori. Este puţin totuşi, în comparaţie cu cererea pieţei. Dacă până mai ieri evoluţiile de pe piaţa cultivatorilor erau mai mult decât încurajatoare, astăzi avem în faţă colapsul.

Facilităţi legale

1. Sprijin la cultura sfeclei de zahăr în anul 1009:

Sprijin din fonduri europene, conform H.G. 1211/2009

– 71,12 euro/ha – plata unică pe suprafaţă;
– 186,76 euro/ha (142,12 = 44,64), plăţi naţionale complementare decuplate de producţie;
– 165,89 euro/ha – plata separată pentru zahăr.
Total = 423,77 euro/ha
423,77 x 4,218 (cursul euro) = 1788,309 lei

2. Sprijin la cultura sfeclei de zahăr în anul 2010 (estimat):

Sprijin din fonduri europene
– 83,17 euro/ha – plata unică pe suprafaţă (FEGA);
– 189,5 euro/ha – plata separată pentru zahăr (FEGA).

Pierdem o mare şansă

Organizaţiile care activează în sectorul zahărului au reuşit să facă din sfeclă una dintre cele mai rentabile culturi. S-a început cu asocierea producătorilor, ajungându-se la nivelul ţării ca suprafaţa medie a unei exploataţii să depăşească 17 ha. A urmat apoi sprijinul financiar substanţial primit din partea statului şi Uniunii Europene, care în 2009 ar fi trebuit să ajungă la aproape 424 euro/ha. Această schemă de sprijin cuprindea 71,12 euro/ha, plata unică pe suprafaţă, la care se adaugă 186,76 euro/ha plăţi naţionale complementare, decuplate de producţie. Fapt este că, pe lângă subvenţia europeană pe suprafaţă, cultivatorilor li s-a promis un sprijin bugetar de 30 lei/tonă, ceea ce la un randament de 40 tone, cât s-a obţinut în 2009, revenea o subvenţie de 12.000 lei/ha.

Din motive care la prima vedere s-ar părea că ţin de birocraţie, cultivatorii nu au încasat această ultimă subvenţie şi, după cum decurg ostilităţile, nu au nicio şansă s-o primească.

Această ultimă batjocură, cum o numesc ei, este cea care a umplut paharul amărăciunii într-atât încât sunt decişi să abandoneze, începând cu 2011, cultivarea sfeclei.

Cum şi de ce s-a ajuns la acest conflict economic, în umărul viitor al analizei revistei noastre.

Iosif POP

Unii zic că merge trebşoara asta, despre care vreau să vorbim acuma. Alţii, şi nu pot să afirm că sunt sceptici sau cârcotaşi, se plâng, dimpotrivă, că nu e rentabilă, că e chiar pretenţioasă şi cu dichis, că „toacă“ bani mulţi şi nu se merge pe profit. Cum, personal, nu

m-am ocupat cu aşa ceva, nu ştiu să spun că e astfel sau altminteri. Dar, pentru că pe piaţă există în permanenţă cerere, pentru că, până la urmă, în orice demers sunt şi avantaje şi dezavantaje, de ce să nu luăm în calcul şi această posibilitate, dacă tot ne gândim să facem, pe criza asta, ceva? Sunteţi curioşi? Păi, mai jos vorbim despre propunerea de azi.

Să spunem, scurt tratat despre…

Iniţial, vorbisem cu o cunoştinţă din Dâmboviţa – cu care am mai discutat şi în alte rânduri, dar fără să-i propun strict să scriu un articol – să-mi arate ciupercăria pe care o deţine împreună cu familia sa şi să îmi vorbească despre această, de ce nu, afacere. „Modestă, a ţinut să afirme în câteva rânduri, când am pus ţara la cale, modestă… Nu e ceva prosper şi de viitor. Nu e cine ştie ce. Nu e o afacere în adevăratul înţeles. Dar ne-am rodat în domeniu şi ne extindem“. Mă rog, se cam bat cap în cap afirmaţiile, dar nu e treaba mea. Când am vrut însă să plec într-acolo, cunoştinţa mea întâi n-a mai răspuns – multă vreme – la telefon, apoi mi-a zis că nu vrea să facă valuri „ca să pice ăia cu luatul a trei rânduri de piei de pe om“ – a se citi taxe – pe capul său. Deşi n-am înţeles întru totul acest punct de vedere, îl respect şi vă voi prezenta aici ce am aflat în alte dăţi de la persoana în cauză.

Şi, totuşi, este o afacere mare

În primul rând că, da, ciupercile merg şi pe piaţa de la noi din ţară, şi pe cele din afară. Nu spun că exportul e prea bine pus la punct, nici că nu se aduc ciuperci de la alţii la noi. Spun doar că ele, ciupercile, merg. Apoi că nu e nici foarte greu şi nici din cale afară de costisitor să se demareze o astfel de afacere. Pentru început, fără sprijin de la autorităţi, se poate începe pe plan restrâns. O ciupercărie se pune în mişcare pe deşeurile de la alte tipuri de ferme: paie, fân, iarbă şi frunze uscate, ba chiar şi bălegar şi găinaţ, toate purtând numele de compost. Din acestea, ciupercile se hrănesc şi tot pe acestea le folosesc ca suport organic.

O încăpere cel mai adesea întunecată, dar aerisită şi izolată termic, devine hala de producţie. Mai sunt sacii de plastic – aşa are persoana despre care vorbeam mai sus, dar se pot folosi şi rafturile – în care e pus compostul şi miceliul, adică sămânţa. În cel mult o lună, cu temperaturi adecvate, adică vreo 25°C, ciupercile sună din clopoţel să fie culese. Numai de pe un metru pătrat se pot recolta până la zece kilograme de ciuperci. Şi ele, ca în vorba populară cu apărutul după ploaie, tot se fac. Şi se fac… Numai bune de dus la supermarket. Când ciclul acesta se opreşte, adică după 40, 45 de zile, încăperea se sterilizează şi se pregăteşte pentru următorul. Cam trei cicluri pe an se pot obţine, în mod normal. Forţat, se ajunge şi la cinci.

Nu este chiar aşa de simplu

Se poate să fi prezentate destul de simplist operaţiile de cultivare a ciupercilor. E posibil să fie dificil de preparat compostul şi de găsit un miceliu bun, de respectat condiţiile de temperatură, umiditate, ventilaţie. Probabil este, mai ales la început, până se prinde şpilul, ceva bătaie de cap. Dar dacă sunt respectate toate cerinţele, chiar şi într-o pivniţă, se poate face, fără exagerări, treabă. Apoi, dacă aici e clar, trebuie pusă la punct desfacerea. Nu e lipsit de importanţă dacă se livrează direct unor lanţuri de magazine sau unor engrosişti, pentru că preţul diferă în aceste două cazuri. E de la sine înţeles că în primul dintre ele e mai avantajos. Măcar 8 lei pe kilogram, în situaţia ciupercilor sănătoase, e de colea? Şi mai e o chestiune care trebuie amintită: de acord, se importă masiv ciuperci de toate felurile, dar piaţa poate absorbi şi producţia internă. Lumea, de oriunde ar fi ea, nu zice nu unor preparate din ciuperci.

Sprijin financiar

Capitolul finanţare l-am lăsat special la urmă. Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale poate ajuta doritorii de cultivat ciuperci cu sprijin financiar prin Programul Naţional pentru Dezvoltare Rurală (PNDR), Măsura 121 – „Modernizarea exploataţiilor agricole“. Fermierii pot beneficia, fără să ramburseze aceşti bani, de 50% din valoarea maximă eligibilă a proiectului. Pentru diferenţă pot apela la Fondul de Garantare a Creditului Rural, prin Programul „Fermierul“. Sau, desigur, fiecare cum se descurcă. Valoarea maximă eligibilă a unui proiect finanţat prin Măsura 121 este de două milioane de euro. Însă se poate realiza o afacere prosperă şi cu mult mai puţin. Persoanele care au sub 40 de ani pot beneficia de un procent suplimentar de 5%.

Acestea fiind zise, poate că e momentul pentru demarare. Un beci, o casă veche, o altă încăpere ne aşteaptă pe toţi.

Nina MARCU

Cartoful, al doilea aliment din lume după orez, a fost cunoscut de oameni încă din secolul V Î.Hr. Extinderea fantastică a acestei culturi, de-a lungul timpului, a fost considerată la un moment dat atât de periculoasă încât la acea vreme a apărut chiar şi o lege împotriva cultivării sale. Originar din Peru, Chile, Ecuador şi Columbia, unde şi astăzi se găsesc numeroase forme sălbatice, cartoful constituia hrana de bază a locuitorilor acestor regiuni.

Spaniolii, primii cultivatori europeni

Abia în secolul al XVI-lea au văzut şi europenii pentru prima oară cartoful atunci când un explorator spaniol l-a importat încercând să distragă atenţia asupra faptului că nu se întorsese cu aur. În curând, spaniolii au descoperit însă că este o provizie bună pentru corăbii, pentru că cei care îl consumă sunt protejaţi de scorbut şi că planta se adaptează uşor diferitelor climate.

Imediat după aceea cartoful a ajuns în Italia, Anglia, Belgia, Germania şi în Franţa. La început s-a cultivat pe suprafeţe mici pentru că se folosea o cantitate mare de material la plantare, dar şi pentru că era considerat drept un aliment grosolan. Abia în secolul al XVIII-lea, farmacistul armatei franceze, Antoine-Augustin Parmentier, a reuşit să schimbe situaţia susţinând că poate combate foametea cu ajutorul acestei plante pe care o descoperise în perioada în care fusese prizonier al armatei pruse, unde drept pedeapsă primea de mâncare numai cartofi.

„Marea Foamete“ din secolul al XIX-lea, din Irlanda, unde circa un milion de oameni au pierit, a avut loc din cauza îmbolnăvirii recoltei de cartofi. Câteva decenii mai târziu, horticultorul american Burbank a creat un hibrid rezistent la boli, pe care l-a introdus în Irlanda şi care a ajutat la popularizarea acestui aliment şi în America, unde era încă privit doar ca hrană pentru animale.

În ţara noastră s-a cultivat mai întâi în Transilvania, de unde s-a răspândit la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Moldova şi Muntenia.

Apreciat şi hrănitor

În prezent, cartoful se cultivă pretutindeni, din Ecuator şi până în regiunile polare, reprezentând o cultură de mare importanţă pentru alimentaţia omului şi hrana animalelor, dar şi pentru industrie. În alimentaţie se foloseşte pentru consumul direct, fiind cunoscute peste 400 de reţete culinare, iar în industrie din cartof se obţin amidonul şi spirtul. Conţine amidon, proteine, minerale şi vitamine, având în alimentaţie mai ales rol energetic. „Recolta principală“, după cum este numită în agricultură, sau cartofii care se păstrează mai bine nu au o valoare nutriţională atât de bună, însă îşi păstrează potasiul şi vitamina C.

În România în momentul de faţă, din totalul suprafeţei cultivate, de 8,9 milioane hectare, cartoful ocupă locul al treilea, cu o pondere de circa 3,2% după cerealele cu 62% şi plantele oleaginoase cu 15%.

Un declin ce îndeamnă la meditaţie

Dacă în anii ’80 suprafaţa cultivată cu cartof de consum în România a atins maximul său istoric, ajungând la circa 400.000 ha şi la o producţie totală de peste 8 milioane de tone, astăzi atât starea cât şi perspectivele acestei culturi sunt destul de sumbre. Şi asta pentru că atât suprafeţele cultivate cu cartof pentru consum cât şi cele pentru sămânţă au scăzut drastic după 1990. Anul trecut, de exemplu, se cultivau circa 240.000 ha de cartof pentru consum.

Cât despre cartoful pentru sămânţă, această cultură a fost şi continuă să fie distrusă de la an la an, din cauza faptului că nu i se mai acordă niciun fel de sprijin. Astfel, dacă în ’89 suprafaţa ocupată cu loturi semincere era de 13.000 ha, anul trecut a scăzut la 1.700 ha. Nici cantitatea de superelită pentru multiplicare adusă din afară nu a fost prea mare. E nu a depăşit 5.000 de tone ca urmare a preţului foarte mare care trebuie plătit drept redevenţă pentru multiplicarea soiurilor străine. Aşa se face că, din cele 60.000 ha cultivate în exploataţiile care produc pentru piaţa organizată, doar 15.000 ha au fost cultivate cu sămânţă certificată. Restul producţiei se obţine în general din sămânţa pe care producătorul o cultivă câte 3, 4, uneori chiar 10 ani de zile la rând.

Din păcate, cartoful românesc nu mai are căutare nici ca materie primă în obţinerea amidonului şi a spirtului, deşi până în anii ’90 această industrie era destul de dezvoltată.

O competiţie neloială

Cât priveşte valorificarea, producătorii ştiu doar ei cum şi sub ce formă au ajuns să-şi vândă rodul muncii numai să nu-l folosească ca hrană pentru animale. Deşi unii au făcut şi acest lucru pentru că toate pieţele, în special cele ale oraşelor din Vest, sunt invadate practic cu cartofi de dimensiuni mari, de o calitate îndoielnică, aduşi din import din ţări în care doar animalele i-ar mai putea consuma.

Cei care produc însă cartofi de calitate, şi nu sunt puţini, nu pot să-şi facă loc de bişniţarii care au acaparat tot ce înseamnă spaţiu de comercializare şi care fie iau cartoful românesc la preţuri de nimic, fie aduc din import cartofi uriaşi, frumos curăţaţi şi ambalaţi. Pentru că, trebuie precizat, în majoritatea ţărilor din UE tuberculii de dimensiuni mari nu sunt admişi la comercializare.

Şi ca şi cum nu ar fi fost suficient, începând de anul acesta ajutoarele de stat acordate la cartof pentru multiplicare, tratamente dar şi pentru loturile date la procesare au fost eliminate. Pentru că un hectar de cartof înseamnă o investiţie de 10.000 de lei. Aşa se face că specialiştii estimează pentru acest an cultivarea unor suprafeţe mai mici chiar decât anul trecut, atât în ceea ce priveşte cartoful pentru consum cât mai ales cel pentru sămânţă.

Zonele închise s-au închis de-a binelea

Cât a trăit, prof. dr. doc. Matei Berindei, cel supranumit „părintele cartofului în România“, s-a luptat pentru a smulge promisiunea întocmirii unei strategii care să privească, în primul rând, asigurarea calităţii printr-un sistem naţional de producere şi înmulţire a cartofului de sămânţă. În condiţiile în care folosirea seminţei de calitate necorespunzătoare reduce producţia de tuberculi cu peste 50%, reabilitarea zonelor închise în care sursele de infecţie virotică sunt minime este obligatorie. Următorul pas este cel ce ţine de crearea şi testarea unor soiuri rezistente la stresul termohidric, boli şi dăunători.

Farmacistul Parmentier a scris prima carte despre cartof în care vorbeşte despre valoarea alimentară deosebită a acestuia, precum şi despre faptul că „acesta reprezintă singura achiziţie a lumii vechi din lumea nouă care n-a costat omenirea nici lacrimi, nici sânge; producţia de cartofi este proporţională cu grija care i se acordă; cartoful are numai prieteni.“

Istoricul soiurilor româneşti

1924 – 2 soiuri:
MAIKONING
EDELROSEN

1930-1945 – 3 soiuri:
ARDEAL
SOMEŞAN
NAPOCA

1950-1966 – 8 soiuri, printre care:
BUCUR
COLINA
POIANA
CARPATIN

1967- 2000 – 30 de soiuri, printre care:
SUPER, REDSEC
ROCLAS, ROBUSTA
CHRISTIAN, SUCEVITA

2001-2009 – 30 de soiuri, printre care:
TRANSILVANIA, LUIZA
DUMBRAVA, AMICII
MAGIC, SPERANŢA

La cartof, suprafaţa eligibilă pentru plata la hectar este de 60.000 ha. Restul de până la 240.000 ha, cât s-a cultivat în ultimii ani, sunt cartofi obţinuţi în exploataţii de până în 0,3 ha, produşi aşadar pentru consumul propriu.

Valentina ŞOIMU

Champignonul – preferinţa  românilor. Dintre toate speciile de ciuperci, românii preferă însă specia Agaricus, în timp ce în străinătate este mult mai apreciată specia Pleurotus. Cultura ciupercilor Pleurotus a cunoscut în ultimii ani o dezvoltare explozivă în multe ţări din lume, fiind uşor de cultivat, nepretenţioase şi utilizând ca strat de cultură deşeuri provenite din prelucrarea hârtiei, rumeguş şi altele care se aşază în saci.

Ciupercile din specia Pleurotus au un conţinut nutritiv ridicat, motiv pentru care sunt considerate ca înlocuitori ai cărnii. După proteina obţinută industrial din soia, aceste ciuperci se situează pe locul doi în lume din punctul de vedere al calităţii nutritive.

Avantajele înfiinţării unei ciupercării

Considerente economice: Pe lângă valoarea lor alimentară, ciupercile constituie şi o cultură rentabilă, care asigură o producţie ridicată, ce se obţine pe unitatea de suprafaţă folosită, spaţii special amenajate în acest scop. De reţinut mai este şi faptul că în cultura ciupercilor nu se foloseşte teren agricol ci, cu preponderenţă, spaţii dezafectate, adică spaţii cărora nu li s-a dat altă întrebuinţare, iar pentru substratul nutritiv au fost luate în considerare materiale refolosibile, ieftine. Randamentul exprimat în kilograme de ciuperci recoltate de pe un metru pătrat, în cazul speciei Agaricus bisporus, este, în funcţie de sistemul de cultură şi de condiţiile de microclimat asigurate, între 15 şi 30 de kilograme.

Alt avantaj al cultivării ciupercilor este acela că ocupă spaţii reduse raportate la cantitatea de producţie, deoarece, având talie mică, în anumite perioade de dezvoltare nu au nevoie de lumină sau nu sunt influenţate de lipsa acesteia. În acest scop, se pot realiza culturi pe 3-6 nivele, pe acelaşi metru pătrat de suprafaţă, făcându-se astfel economie de spaţiu. Rentabilitatea culturii ciupercilor este dată şi de faptul că de la majoritatea se consumă toate părţile componente. Astfel, procentul de utilizare reprezintă 99-100%.

Prezentare generală

Răspândite în toată lumea, ciupercile numără aproape 200 de mii de specii, subspecii, varietăţi şi forme ale acestora, din care 8.700 numai în ţara noastră. Principalele specii cultivate în România sunt Agaricus bisporus (ciuperca de bălegar denumită impropriu „champignon“) şi Pleurotus ostreatus (cunoscut ca păstrăv de fag).

În România se mai cultivă şi alte specii precum: ciuperca albă termofilă, buretele roşiatic, buretele brun, buretele cornet, buretele ciuciulete, ciuperca de paie. Principalele judeţe în care se produc ciuperci de cultură sunt Arad, Harghita, Mureş şi Olt.

Evoluţia producţiei de ciuperci de cultură – tone

La nivel mondial se produc circa 1.500.000 tone de ciuperci anual. Pe plan european se realizează aproximativ 60% din această cantitate, adică în jur de 900.000 tone. În Europa, principalele ţări producătoare de ciuperci sunt Franţa, Polonia, Italia şi Ungaria.

Un ciclu de cultură la ciuperci durează, în funcţie de specie, între 100-120 de zile, de la însămânţare până la ultimul recoltat. Acesta face ca investiţia să fie amortizată într-un timp scurt, având în vedere numărul ciclurilor de cultură care se pot realiza pe an, de pe aceeaşi suprafaţă.

Un avantaj de o importanţă deosebită îl constituie faptul că prin cultivarea ciupercilor în spaţii închise şi prin folosirea miceliului unor specii comestibile cunoscute se evită orice suspiciune de intoxicare. Spre exemplu, în cazul unui tunel de 200 de metri pătraţi (în care sunt 2 rânduri de rastele cu câte 3 rafturi fiecare), la 1 ciclu de producţie, cu o investiţie minimă de 18 mii de lei pe an, se poate obţine un profit de aproximativ

45 mii de lei pe an la o cantitate de aproximativ 7 tone. Unul dintre avantajele principale pe care le au crescătorii de ciuperci constă în faptul că amortizarea investiţiei se face într-un timp foarte scurt – aproximativ doi ani în cazul culturilor de dimensiuni mici şi cinci-şase ani în situaţia în care producătorul deţine suprafeţe de peste 2 mii de metri pătraţi.

Considerente tehnologice

Pentru a înfiinţa o cultură de ciuperci este nevoie de un spaţiu bine izolat de mediul exterior, igienizat şi dotat cu instalaţie de apă potabilă, ventilaţie, instalaţie electrică de încălzire şi răcire a aerului.

O ciupercărie este rentabilă dacă se întinde pe o suprafaţă de minimum 100 metri pătraţi. Pe acest spaţiu se pot amenaja terase, astfel încât dimensiunea economică a exploataţiei să fie de cel puţin două unităţi (2 UDE), spre a putea fi eligibilă pentru finanţare europeană. Determinarea dimensiunii economice a ciupercăriilor va lua în calcul caracteristicile sistemului de cultură practicat (numărul de cicluri/an, modul de aşezare a substratului în spaţiu), conform următoarei formule de calcul: Unitatea de Dimensiune Economică (UDE) a unei ciupercării = Numărul UDE aferent suprafeţei spaţiului de cultură x Numărul de cicluri / an x Numărul de stelaje / lăzi suprapuse.

În cazul speciei Agaricus randamentul este de 20-27 kilograme pe metrul pătrat. În situaţia în care compostul este produs la nivelul crescătoriei, profitul se poate dubla. Astfel, dacă într-un an se realizează două sau patru-cinci cicluri de cultură, rezultă un randament de 30-80 kg/metru pătrat/an.

Forme de finanţare

Programul Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR) vine în întâmpinarea nevoii de dezvoltare a producţiei interne prin Măsura 121 – Modernizarea exploataţiilor agricole, în cadrul căreia investitorii pot beneficia de un sprijin nerambursabil de 50% din valoarea maximă eligibilă a proiectului. Astfel, în cazul unei investiţii de 5.000 euro, sprijinul european nerambursabil este de 2.500 euro. Restul de 2.500 de euro poate fi obţinut apelând la Fondul de Garantare a Creditului Rural, prin Programul Fermierul, sau direct, printr-un credit bancar garantat chiar cu investiţia. Un procent suplimentar de 5% se acordă pentru investiţiile realizate de fermierii cu vârsta sub 40 de ani la data depunerii cererii de finanţare. Valoarea maximă eligibilă a unui proiect finanţat prin Măsura 121 este de 2 milioane de euro.

(L.D.)