Ecuaţia irigaţiilor = (investiţii, legislaţie, asociere)n + interesul fermierilor
Seceta este de departe fenomenul climateric care a afectat cel mai mult, în ultimele decenii, producţia agricolă din România. Aproape că nu există un an în ultimii douăzeci care să nu fi avut unul sau mai multe episoade de secetă prelungită. Inclusiv anul 2011, cel care a consemnat mai multe recorduri ale producţiei vegetale, s-a încheiat cu o secetă severă care a afectat majoritatea culturilor de toamnă. Deşi dezvoltarea unui sistem de irigaţii eficient a fost prezentată de fiecare guvern postdecembrist ca o prioritate naţională, s-a ajuns ca, în prezent, să se mai irige aproximativ 300.000 ha, mai puţin de o treime faţă de anul 1989, şi mare parte din infrastructura moştenită de la anteriorul regim să fie distrusă sau puternic degradată. În contextul concurenţei europene, cu un grad redus de asociere şi în lipsa unui cadru legislativ care să faciliteze utilizarea apei în agricultură, falimentul devine treptat, dar sigur, unica direcţie spre care se îndreaptă mulţi dintre fermierii români.
Captarea apei din subteran sau aducţiune pe canal?
Efectele secetei severe din anul 2012 şi perspectivele repetării acestui fenomen în lunile iulie şi august ale anului curent l-au determinat pe ministrul Agriculturii, Daniel Constantin, să caute soluţii, unele în curs de realizare (umplerea canalelor magistrale de irigaţii pe banii statului), altele pe termen lung (finalizarea canalului Siret–Bărăgan) pentru revitalizarea sistemului naţional de irigaţii. Totodată, posibilitatea accesării de fonduri europene nerambursabile pentru reabilitarea infrastructurii pentru irigaţii prin Măsura 125 a crescut şi interesul fermierilor, care, prin cadrul Organizaţiilor Utilizatorilor de Apă pentru Irigaţii (OUAI), doresc să irige în 2013 aproximativ 400.000 ha.
Una dintre desele controverse apărute atunci când se discută despre irigaţii este alegerea soluţiei optime pentru utilizarea apei: sistemele individuale, bazate pe captarea apei din sol prin puţuri sau prin alte amenajări hidrotehnice, sau sistemul naţional macro, cu aducţiunea apei pe canale din râuri. Mulţi dintre fermieri doresc o mai mare susţinere din partea autorităţilor în special pentru prima opţiune, atât pentru că permite independenţă în gestionarea resursei de apă, cât, mai ales, pentru că nu au acces la vechiul sistem de irigaţii. De altfel, sistemul naţional de irigaţii, în ultimii 15 ani, a deservit între 3 şi 5% din suprafaţa arabilă a României, iar, la apogeul său, în perioada ceauşistă, permitea utilizarea apei pe cel mult 10% din terenul arabil naţional.
Poziţia fermierilor este susţinută şi de Mauro Frola, preşedintele MAP, companie care comercializează în România, printre altele, şi soluţii individuale de irigaţii. „Irigaţiile, după părerea mea, în România, trebuie regândite. Sunt anumite zone în care infrastructura încă există şi vechile sisteme merită puse în funcţiune, dar sunt zone în care captarea apei din râuri şi pomparea lor este foarte scumpă din cauza treptelor de înălţime şi, dacă nu vor exista subvenţii pentru apă, fermierii nu le vor folosi. Mă bucur că, după 17 ani, se revine la umplerea canalelor principale de irigaţii pe banii statului şi că, folosind Măsura 125, au fost puse la punct unele staţii de pompare, dar trebuie să se ţină cont de faptul că 70% dintre fermieri vor să îşi facă infrastructură proprie, adică puţuri sau lacuri care să le permită să se gospodărească singuri“, a declarat Mauro Frola.
Printre avantajele sistemelor de irigaţii bazate pe captarea apei din sol se numără faptul că acestea permit utilizatorului sau utilizatorilor, în cazul în care vorbim despre un grup de fermieri, să beneficieze de apă atunci când consideră că le este necesar, fără a depinde de organizaţiile sau de fermierii situaţi în aval pe canalele de irigaţii, dar şi acela că permit o mai mare stabilitate pe termen lung planului economic al fermei. Cu toate acestea, principalele dezavantaje ale unui sistem sunt reprezentate de lipsa susţinerii legislative pentru realizarea lor, precum şi de preţul ridicat al energiei, lucru confirmat şi de Viorel Nica, preşedintele LUAIR: „Ministerul susţine refacerea infrastructurii pe care o avem, iar cei care nu au posibilitate sau nu au un sistem amenajat pentru a obţine apa din sistemul vechi este şi normal să se organizeze în funcţie de posibilităţi şi de interesul lor. Din păcate pentru aceşti fermieri, ministerul nu are niciun proiect prin care să susţină sistemele locale prin puţuri forate şi nici nu este nicio lege reglementată pentru autorizarea puţurilor.
“ Totodată, Nica a subliniat că vede necesară dezvoltarea ambelor sisteme în funcţie de posibilităţile locale: „Nu pot să susţin în mod deosebit niciuna dintre variante – sistemul macro pe canale sau sistemul individual – pentru că fiecare se adaptează în funcţie de posibilităţi. Eu, de exemplu, funcţionez pe un sistem de canale, care are o amenajare de 54.000 ha şi nu cred ceea ce se spune că sistemul românesc de irigaţii este energofag. Pentru mine, spre exemplu, este mai rentabil să obţin apa din canale decât să mă apuc să sap puţuri. Ceea ce este energofag la noi este preţul energiei şi din bugetul ministerului nu pot fi alocaţi bani pentru subvenţionarea preţului energiei pentru că ar încălca normele europene.“
Ideea dezvoltării în paralel a ambelor soluţii de irigaţii este susţinută, de asemenea, şi de Florentina Mărcuş, responsabilul pe proiectele de pieţe speciale de la IPSO, companie care intenţionează ca, din toamna acestui an, să intre pe piaţa irigaţiilor prin John Deere Water. „Eu aş merge în ambele direcţii: atât pe sistemele individuale, cât şi pe refacerea sistemului macro. Nu cred că reamenajarea sistemului macro ar fi o concurenţă pentru sistemele individuale de irigaţii pentru că este sursa de apă care ar putea aproviziona sistemele individuale, mai ales că, în principiu, dacă statul umple canalele principale de irigaţii, costurile pentru aducţiunea de apă sunt mai mici decât dacă s-ar săpa puţuri“, ne-a declarat aceasta.
Legislaţia, o piedică pentru investiţiile în irigaţii
Una dintre marile probleme ale irigaţiilor din România este cadrul legislativ, care nu facilitează utilizarea şi distribuţia apei în agricultură. Pe de o parte, pentru fermierii care intenţionează să investească în construcţia de puţuri forate, în prezent nu există nicio lege care să reglementeze autorizarea acestora. De altfel, nu se face distincţia între captarea apei în scopuri industriale sau de consum alimentar şi utilizarea acesteia în agricultură. Implicit, nu există nicio formă de susţinere pentru reducerea costurilor cu amenajarea şi exploatarea instalaţiilor hidrotehnice de acest tip.
Pe de altă parte, nu există niciun cadru legislativ care să diferenţieze utilizarea energiei electrice pentru instalaţiile de irigat, fapt care afectează deopotrivă atât sistemele individuale, cât şi sistemele colective întrucât fermierii trebuie să negocieze individual sau colectiv cu furnizorii de energie pe piaţa reglementată de ANRE. „Singura formă care ar putea fi promulgată în viitor prin hotărâre de guvern sau ordonanţă de urgenţă este să se obţină energie de la producătorii autohtoni, să se rezerve o cotă pentru consumul alocat irigaţiilor, care să fie livrată direct de către producători (Hidroelectrica, Nuclearelectrica) utilizatorilor, caz în care n-ar mai fi implicat ANRE-ul“, ne-a explicat o posibilă soluţie preşedintele LUAIR. În lipsa cadrului legislativ, singurul sprijin pe care îl au fermierii este prima umplere a canalelor de irigaţii pe banii statului în acest an, dar fără a avea garanţia că acest lucru se va petrece şi în viitor.
Asocierea în OUAI-uri, o necesitate pentru agricultori
O altă problemă a fermierilor din România care intenţionează să utilizeze sisteme de irigaţii este asocierea în OUAI-uri, care pot permite o bună negociere a preţului apei şi energiei. „În prezent, aproximativ 300.000 ha sunt irigate pe baza contractelor semnate de OUAI-uri cu ANIF-ul la preţurile energiei care sunt pe piaţă; fiecare şi-a ales un furnizor în funcţie de tariful acestuia. De exemplu, staţia de la Pietroiu – Ştefan cel Mare pompează apă pentru umplerea canalului în timpul nopţii, când preţul energiei este de 3 ori mai ieftin. Deci, fiecare OUAI poate să jongleze cu tariful de energie, dar acestea trebuie să aibă contracte cu ANIF-ul şi cu furnizorul de energie“, a precizat Viorel Nica, referindu-se la importanţa organizaţiilor de utilizatori de apă. Mai mult decât atât, o astfel de organizaţie poate accesa fonduri europene în vederea reabilitării infrastructurii de irigaţii.
„Gândiţi-vă că de la UE s-au acordat câte un milion de euro bani nerambursabili pentru fiecare proiect al fiecărui OUAI ca să-şi reabiliteze infrastructura. Păi, dacă îţi dă 100% gratis, ce vrei mai mult pentru reabilitarea infrastructurii?! Ministerul Agriculturii pune la dispoziţia fermierilor sau OUAI-urilor o umplere de canal care, la rândul ei, costă cam 10-12% din valoarea apei pompate, însă subvenţionarea energiei electrice depăşeşte posibilităţile ministerului“, a mai menţionat preşedintele LUAIR.
V. Nica: „Doar cine nu vrea stă acum şi se plânge“
Nu în ultimul rând, funcţionarea eficientă a sistemelor de irigaţii ţine şi de interesul acordat de fermieri acestora. Deşi, aparent, nu există fermieri care să nu se plângă de efectele secetei şi care să nu declare că au nevoie de irigaţii, în realitate, conform preşedintelui LUAIR, mulţi dintre ei nu îşi fac calcule de eficienţă economică şi nu înţeleg când trebuie să irige pentru că nu cunosc tehnicile agricole sau nu acordă îndeajuns de multă importanţă apei utilizate.
„Spre exemplu, când a fost ministrul în Ialomiţa acum câteva zile, ne-am deplasat pe 13 km de canal şi nu am găsit decât două motopompe, care alimentau pentru irigarea unor culturi de pepeni, în condiţiile în care canalul traversează zone întregi de culturi de porumb, de grâu, de orz şi niciun fermier care deţine astfel de culturi şi are instalaţii pentru irigaţii nu utilizează apa din canal, deşi acesta este umplut încă din 26 aprilie. Cred că explicaţia pentru care unii doresc puţuri forate chiar dacă în vecinătatea lor se găsesc şi canale de irigaţii este că, deşi el are reţeaua pe suprafaţa lui de teren, pe distanţa până la canal, nu sunt fermieri interesaţi să ude şi nu pot suporta singuri costul de aducţiune a apei“, a afirmat Nica. Conform acestuia, până la data de 17 mai, se irigau deja 34.000 ha în judeţele Brăila şi Călăraşi. De asemenea, prima umplere a canalelor promisă de minister se va realiza la cererea OUAI-urilor în funcţie de solicitările fermierilor, însă, în multe cazuri, acest lucru se va realiza cel mai probabil după jumătatea lunii iunie.
Totodată, Nica a subliniat că investiţia în agricultură nu poate fi făcută parţial şi că, pentru a obţine 3,5-4 tone de grâu la hectar, fermierii ar trebui să înţeleagă că utilizarea unei tehnologii performante şi a irigaţiilor este esenţială. „Este inadmisibil ca fermieri care au acces la canalele de irigaţii să nu irige. Problema este că la noi există şi astfel de fermieri care nu au niciun interes, dar care apoi se plâng că li se usucă grâu şi mai gândiţi-vă că am ajuns astăzi să avem doar 300.000 ha irigabile pentru că au existat fermieri care şi-au vândut până şi conducta de irigaţii din pământ. Cred că numai falimentul îi poate pune la treabă pe toţi pentru că acum chiar există o serie de măsuri care încurajează irigaţiile, după cum vă spuneam: umplerea canalelor, finanţare prin fonduri europene pe Măsura 125 plus sprijinul prin OUAI-uri. Doar cine nu vrea stă acum şi se plânge“, a mai declarat acesta.
Daniel PLĂIAŞU