Cartoful, la noi şi în lume

Share Button

Cartoful, al doilea aliment din lume după orez, a fost cunoscut de oameni încă din secolul V Î.Hr. Extinderea fantastică a acestei culturi, de-a lungul timpului, a fost considerată la un moment dat atât de periculoasă încât la acea vreme a apărut chiar şi o lege împotriva cultivării sale. Originar din Peru, Chile, Ecuador şi Columbia, unde şi astăzi se găsesc numeroase forme sălbatice, cartoful constituia hrana de bază a locuitorilor acestor regiuni.

Spaniolii, primii cultivatori europeni

Abia în secolul al XVI-lea au văzut şi europenii pentru prima oară cartoful atunci când un explorator spaniol l-a importat încercând să distragă atenţia asupra faptului că nu se întorsese cu aur. În curând, spaniolii au descoperit însă că este o provizie bună pentru corăbii, pentru că cei care îl consumă sunt protejaţi de scorbut şi că planta se adaptează uşor diferitelor climate.

Imediat după aceea cartoful a ajuns în Italia, Anglia, Belgia, Germania şi în Franţa. La început s-a cultivat pe suprafeţe mici pentru că se folosea o cantitate mare de material la plantare, dar şi pentru că era considerat drept un aliment grosolan. Abia în secolul al XVIII-lea, farmacistul armatei franceze, Antoine-Augustin Parmentier, a reuşit să schimbe situaţia susţinând că poate combate foametea cu ajutorul acestei plante pe care o descoperise în perioada în care fusese prizonier al armatei pruse, unde drept pedeapsă primea de mâncare numai cartofi.

„Marea Foamete“ din secolul al XIX-lea, din Irlanda, unde circa un milion de oameni au pierit, a avut loc din cauza îmbolnăvirii recoltei de cartofi. Câteva decenii mai târziu, horticultorul american Burbank a creat un hibrid rezistent la boli, pe care l-a introdus în Irlanda şi care a ajutat la popularizarea acestui aliment şi în America, unde era încă privit doar ca hrană pentru animale.

În ţara noastră s-a cultivat mai întâi în Transilvania, de unde s-a răspândit la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Moldova şi Muntenia.

Apreciat şi hrănitor

În prezent, cartoful se cultivă pretutindeni, din Ecuator şi până în regiunile polare, reprezentând o cultură de mare importanţă pentru alimentaţia omului şi hrana animalelor, dar şi pentru industrie. În alimentaţie se foloseşte pentru consumul direct, fiind cunoscute peste 400 de reţete culinare, iar în industrie din cartof se obţin amidonul şi spirtul. Conţine amidon, proteine, minerale şi vitamine, având în alimentaţie mai ales rol energetic. „Recolta principală“, după cum este numită în agricultură, sau cartofii care se păstrează mai bine nu au o valoare nutriţională atât de bună, însă îşi păstrează potasiul şi vitamina C.

În România în momentul de faţă, din totalul suprafeţei cultivate, de 8,9 milioane hectare, cartoful ocupă locul al treilea, cu o pondere de circa 3,2% după cerealele cu 62% şi plantele oleaginoase cu 15%.

Un declin ce îndeamnă la meditaţie

Dacă în anii ’80 suprafaţa cultivată cu cartof de consum în România a atins maximul său istoric, ajungând la circa 400.000 ha şi la o producţie totală de peste 8 milioane de tone, astăzi atât starea cât şi perspectivele acestei culturi sunt destul de sumbre. Şi asta pentru că atât suprafeţele cultivate cu cartof pentru consum cât şi cele pentru sămânţă au scăzut drastic după 1990. Anul trecut, de exemplu, se cultivau circa 240.000 ha de cartof pentru consum.

Cât despre cartoful pentru sămânţă, această cultură a fost şi continuă să fie distrusă de la an la an, din cauza faptului că nu i se mai acordă niciun fel de sprijin. Astfel, dacă în ’89 suprafaţa ocupată cu loturi semincere era de 13.000 ha, anul trecut a scăzut la 1.700 ha. Nici cantitatea de superelită pentru multiplicare adusă din afară nu a fost prea mare. E nu a depăşit 5.000 de tone ca urmare a preţului foarte mare care trebuie plătit drept redevenţă pentru multiplicarea soiurilor străine. Aşa se face că, din cele 60.000 ha cultivate în exploataţiile care produc pentru piaţa organizată, doar 15.000 ha au fost cultivate cu sămânţă certificată. Restul producţiei se obţine în general din sămânţa pe care producătorul o cultivă câte 3, 4, uneori chiar 10 ani de zile la rând.

Din păcate, cartoful românesc nu mai are căutare nici ca materie primă în obţinerea amidonului şi a spirtului, deşi până în anii ’90 această industrie era destul de dezvoltată.

O competiţie neloială

Cât priveşte valorificarea, producătorii ştiu doar ei cum şi sub ce formă au ajuns să-şi vândă rodul muncii numai să nu-l folosească ca hrană pentru animale. Deşi unii au făcut şi acest lucru pentru că toate pieţele, în special cele ale oraşelor din Vest, sunt invadate practic cu cartofi de dimensiuni mari, de o calitate îndoielnică, aduşi din import din ţări în care doar animalele i-ar mai putea consuma.

Cei care produc însă cartofi de calitate, şi nu sunt puţini, nu pot să-şi facă loc de bişniţarii care au acaparat tot ce înseamnă spaţiu de comercializare şi care fie iau cartoful românesc la preţuri de nimic, fie aduc din import cartofi uriaşi, frumos curăţaţi şi ambalaţi. Pentru că, trebuie precizat, în majoritatea ţărilor din UE tuberculii de dimensiuni mari nu sunt admişi la comercializare.

Şi ca şi cum nu ar fi fost suficient, începând de anul acesta ajutoarele de stat acordate la cartof pentru multiplicare, tratamente dar şi pentru loturile date la procesare au fost eliminate. Pentru că un hectar de cartof înseamnă o investiţie de 10.000 de lei. Aşa se face că specialiştii estimează pentru acest an cultivarea unor suprafeţe mai mici chiar decât anul trecut, atât în ceea ce priveşte cartoful pentru consum cât mai ales cel pentru sămânţă.

Zonele închise s-au închis de-a binelea

Cât a trăit, prof. dr. doc. Matei Berindei, cel supranumit „părintele cartofului în România“, s-a luptat pentru a smulge promisiunea întocmirii unei strategii care să privească, în primul rând, asigurarea calităţii printr-un sistem naţional de producere şi înmulţire a cartofului de sămânţă. În condiţiile în care folosirea seminţei de calitate necorespunzătoare reduce producţia de tuberculi cu peste 50%, reabilitarea zonelor închise în care sursele de infecţie virotică sunt minime este obligatorie. Următorul pas este cel ce ţine de crearea şi testarea unor soiuri rezistente la stresul termohidric, boli şi dăunători.

Farmacistul Parmentier a scris prima carte despre cartof în care vorbeşte despre valoarea alimentară deosebită a acestuia, precum şi despre faptul că „acesta reprezintă singura achiziţie a lumii vechi din lumea nouă care n-a costat omenirea nici lacrimi, nici sânge; producţia de cartofi este proporţională cu grija care i se acordă; cartoful are numai prieteni.“

Istoricul soiurilor româneşti

1924 – 2 soiuri:
MAIKONING
EDELROSEN

1930-1945 – 3 soiuri:
ARDEAL
SOMEŞAN
NAPOCA

1950-1966 – 8 soiuri, printre care:
BUCUR
COLINA
POIANA
CARPATIN

1967- 2000 – 30 de soiuri, printre care:
SUPER, REDSEC
ROCLAS, ROBUSTA
CHRISTIAN, SUCEVITA

2001-2009 – 30 de soiuri, printre care:
TRANSILVANIA, LUIZA
DUMBRAVA, AMICII
MAGIC, SPERANŢA

La cartof, suprafaţa eligibilă pentru plata la hectar este de 60.000 ha. Restul de până la 240.000 ha, cât s-a cultivat în ultimii ani, sunt cartofi obţinuţi în exploataţii de până în 0,3 ha, produşi aşadar pentru consumul propriu.

Valentina ŞOIMU

2 Comments

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *