Agro BUSINESS

Principii: Viitoarea Politică Agricolă Comună trebuie să aibă la bază următoarele principii: a) caracterul vital al rolului economic al agricultorilor ca furnizori de produse alimentare esenţiale vieţii, precum şi rolul lor în realizarea obiectivelor societăţii la nivel teritorial, la nivelul mediului înconjurător şi social, ceea ce face ca agricultura să fie distinctă de celelalte sectoare economice;

b) viitoarea PAC trebuie să recunoască că agricultorii sunt întreprinzători şi să le permită să obţină un nivel mult mai mare din venit de pe piaţă. Totodată, va trebui foarte clar recunoscut că agricultorii furnizează servicii pentru care nu sunt, în prezent, suficient de bine remuneraţi de către piaţă sau nu vor fi niciodată;

c) agricultura va trebui să joace rolul său deplin în consolidarea UE; politica agricolă trebuie să rămână în continuare o politică comună, cu reguli comune, pentru a garanta că nu există distorsiuni ale concurenţei în cadrul pieţei unice europene, ţinând însă cont de diversitatea agriculturii europene;

d) solidaritatea financiară este necesară pentru consolidarea coeziunii şi integrării economice şi sociale pe întreg cuprinsul UE în toate cele 27 de state membre şi pentru asigurarea unui echilibru mai bun între zonele rurale şi cele urbane.

Obiective:

a) oferirea unui cadru stabil care să favorizeze dezvoltarea producţiei agricole, printr-o creştere a productivităţii şi competitivităţii şi o bună funcţionare a pieţei, pentru a garanta astfel independenţa strategică de aprovizionare a UE în toate sectoarele-cheie de producţie. Strategia are menirea de a garanta consumatorilor o aprovizionare cu produse alimentare, permiţând Uniunii Europene să răspundă favorabil cererii mondiale de produse agroalimentare, aflată în creştere;

b) conservarea marii diversităţi a producţiei de produse alimentare de înaltă calitate în diferitele zone rurale ale UE şi asigurarea consumatorilor că vor fi complet informaţi cu privire la produsele alimentare cumpărate;

c) garanţia că toată producţia obţinută va respecta măsurile de mediu (aer, sol, apă), de protejare a bunăstării animalelor şi a biodiversităţii, urmărindu-se de asemenea crearea unor zone rurale atrăgătoare;

d) optimizarea contribuţiei agriculturii europene la oportunităţile economice şi la crearea de locuri de muncă în zonele rurale de pe întreg cuprinsul Uniunii Europene;

e) încurajarea practicilor de amenajare a teritoriului care favorizează şi protejează resursele şi habitatele, ţinând cont de condiţiile regionale specifice;

f) susţinerea agricultorilor în eforturile lor care au drept scop atenuarea efectelor negative ale schimbărilor climatice şi adaptarea la acestea;

g) asigurarea contribuţiei agriculturii UE la reducerea de emisii de gaze cu efect de seră (de CO2, de metan de protoxid de azot) şi diminuarea dependenţei UE de energia importată, ca urmare a producţiei de resurse regenerabile non alimentare utilizate;

h) asigurarea unui nivel de viaţă echitabil producătorilor agricoli, pe termen lung, pentru ca astfel generaţiile viitoare de tineri agricultori să fie atrase de profesiunile agricole.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

Până la 31 decembrie 2009, România a plătit către Uniunea Europeană o contribuţie de 4 miliarde de euro şi a atras doar 1,5 miliarde din fondurile europene puse la dispoziţie de UE. În concluzie, derularea fondurilor europene a contribuit la un deficit net de 2,7 miliarde pentru economia românească în perioada 2007-2009.

Date şi fapte ce acuză

Atragerea de bani europeni în ţară reprezintă o metodă reală de combatere a crizei, de aceea logic ar fi ca toate eforturile să fie concentrate în direcţia absorbţiei de fonduri, însă nu e suficient!

Este cunoscut faptul că pentru anul trecut erau programate 2 sesiuni, dar a fost deschisă una singură pentru depunerea de proiecte. Bugetul alocat pentru Măsura 121, spre exemplu, a fost de 161,273 milioane euro, însă s-au depus proiecte în valoare de 541,109 mil. euro!

Măsurile au fost accesate de un număr record de solicitanţi – în prezent există peste 1.400 de proiecte eligibile, plus circa 330 de proiecte reportate din sesiunile anterioare pentru Măsura 121 şi peste 150 de proiecte pentru Măsura 123, proiecte evaluate în totalitate de către APDRP (listele sunt disponibile pe www.apdrp.ro). Prin urmare, nu a mai fost timp fizic pentru deschiderea unei a doua sesiuni, care nici nu ar fi fost necesară din moment ce avem proiecte eligibile care însumează de 4 ori bugetul alocat!

Care este raţiunea?

Mai mult, deşi acţiunea de finanţare a proiectelor deja evaluate pentru Măsurile 121 şi 123 este una de interes public, acestea urmând a fi implementate pentru viitoarea campanie agricolă 2010, deşi sunt sute de proiecte de irigaţii care aşteaptă să fie finanţate, precum şi depozite regionale cu atmosferă controlată, conform Măsurii 123, Ministerul Agriculturii doreşte reportarea acestor sume pentru anul 2010, moment la care toţi beneficiarii pierd 10% din finanţare.

Merită atenţie şi criteriile de selecţie ce au stat la baza formulării punctajului ce califică proiectele deoarece societăţile mari, care sunt de fapt marii producători agricoli, sunt dezavantajate în accesarea banilor europeni în favoarea societăţilor mici, a „start-up-urilor“, care pot obţine eligibilitatea, însă probabil vor accesa mult mai greu finanţarea pentru implementarea proiectului.

O discriminare ilogică

Trebuie apreciat faptul că societăţile agricole mari, ce au un anumit capital, probitate financiară, nivel de tehnologizare şi capacitate de deservire, sunt motoarele dezvoltării agriculturii, şi nu micii întreprinzători care au un aport mai redus; în consecinţă, criteriile de selecţie ar trebui să fie nediscriminatorii.

Spre exemplificare, o să considerăm o societate pe acţiuni (SA), ce deţine o fermă ce produce 40.000 porci pe an, are 120 de angajaţi şi care aplică pentru un proiect de modernizare a fermei, în cadrul Măsurii 121. Obţine un punctaj de 58. Facem menţiunea că, în sesiunea din 2009, ultimul punctaj acceptat a fost de 68 din 100 de puncte posibile. O astfel de societate nu are nicio şansă să acceseze fonduri europene, cel puţin nu în situaţia în care nu are acţionar unic sub 40 de ani (lucru aproape imposibil la un SA!), nu se află într-o zonă defavorizată, nu produce în regim de semisubzistenţă ori în mod ecologic. În fapt, majoritatea marilor producători ce au picat în această sesiune se află clasaţi sub limita de 68 puncte.

În această situaţie, fermierii au două opţiuni: fie renunţă la banii europeni, fie creează o nouă societate în care o rudă sau un apropiat ce are sub 40 de ani devine acţionar unic şi astfel poate accesa fondurile. Dar astfel de subterfugii nu ar fi necesare în situaţia unui sistem de punctaj coerent, bazat pe realităţile şi nevoile producţiei agricole, precum şi pe cele ale pieţei de profil româneşti.

Soluţii posibile

Această situaţie a fost reclamată şi de asociaţii profesionale direct implicate, cum ar fi Asociaţia Consultanţilor din România pentru accesarea fondurilor europene, care au oferit şi propuneri punctuale pentru îmbunătăţirea absorbţiei şi a calităţii proiectelor prin alocarea unui timp suficient pentru întocmirea lor, astfel:

- Transmiterea de către Guvern către toate Autorităţile de Management a sarcinii de a emite în regim de urgenţă a unui calendar de lansare în anul 2010 pentru toate măsurile gestionate.

- Introducerea regulii de 60 de zile între publicarea Ghidului Solicitantului şi lansarea măsurii de finanţare.

- Emiterea unei dispoziţii de către Guvern către toate Autorităţile de Management prin care să instituie obligativitatea pentru publicarea până la data de 30 noiembrie a fiecărui an a calendarului de lansare pentru anul următor.

- Înfiinţarea la nivelul Comitetului Interministerial pentru Absorbţia Fondurilor Europene a unei structuri de secretariat permanente, care să aibă rolul de a monitoriza permanent respectarea termenelor de lansare şi să avertizeze/sancţioneze managerii Autorităţilor de Management pentru întârzieri, având ca scop responsabilizarea lor pentru calitatea procesului de management.

În mod cert, alinierea sistemului de punctaj la realităţile producătorilor agricoli, inclusiv

printr-un dialog mai strâns şi prin elaborarea unei politici agricole (buget) multianuale, va da posibilitatea accesării tuturor fondurilor în termenul agreat cu UE, respectiv va favoriza relansarea agriculturii ca parte strategică a economiei româneşti.

Cătălin LĂPUŞTE

• În cartierul Păcurari din Iaşi tarabele ţăranilor sunt pline de legume ieftine;
• Piaţa este interzisă intermediarilor
• Ce-i drept, lipseşte controlul sanitar-veterinar şi dotările minime.
La fiecare sfârşit de săptămână, în piaţa din cartierul ieşean Păcurari este o deosebită animaţie. Aici, de câtva timp s-a înfiinţat o piaţă ţărănească.

În ciuda frigului, numeroşi ieşeni sunt prezenţi pentru a-şi face aprovizionarea. Şi au ce cumpăra – produse din carne, lapte proaspăt, diferite sortimente de brânză, păsări tăiate, miere de albine, vin, mălai şi chiar… borş de putină. „În anotimpul călduros, ne spune doamna Liliana Croitoru (foto), administratorul pieţei, toate tarabele sunt ocupate. Vin legumicultori din părţile Prutului, cei din Deleni şi Hârlău cu celebrele cireşe «Boambe de Cotnari» şi apoi, pe măsură ce apar, cu toate celelalte fructe. Nu lipsesc nici producători din alte judeţe. Toţi sunt mulţumiţi, atât ei cât şi cumpărătorii pentru că, de cele mai multe ori, preţurile sunt mai mici decât cele cerute de intermediarii de care sunt pline celelalte pieţe ale Iaşului.“

Ne apropiem de una dintre tarabele unde cumpărătorii aşteaptă la rând. Ion Tătăran, din Lăpuşel Maramureş, oferă un variat sortiment de produse din carne. „Vin în această piaţă, ne spune producătorul, din luna octombrie anul trecut şi trebuie să vă spun că pastrama de vită, cârnăciorii de casă, muşchiul de Maramureş, toba şi celelalte produse se vând, după cum vedeţi, ca pâinea caldă“. Ce-i atrage pe cumpărători? „În primul rând, calitatea produselor, vine răspunsul, pentru că tot ce oferim noi este pregătit „ca la mama acasă“. Folosim numai ingrediente naturale, iar produsele cu etichetă verde arată că au fost afumate la rece, nu prin hituire, cu fum cald, uscare şi afumare rapidă, aşa cum procedează marii procesatori. Pâinea cu cartofi, pe care o vedeţi aici, coaptă pe vatră, nu are decât drojdie şi apă. Şi, pentru că nu folosim altfel de ingrediente, termenul de valabilitate este foarte mic – toba, de pildă, are termen doar 10 zile, salamul de vară, 90 de zile.“

2010 aduce primele biruri

Alături, un producător din comuna ieşeană Leţcani oferă cârnaţi din carne de oaie şi vită, din carne de oaie şi porc şi slănină afumată. „Este mare lucru că există o astfel de piaţă, îmi spune gospodarul, pe numele său Mihai Gheorghe. Eu am patru sute de oi, porci şi vite. Dacă le vând, în viu, preţurile sunt de batjocură şi de aceea prefer să prepar aceste produse şi să le vând aici. Clienţii sunt mulţumiţi, eu mai puţin, pentru că, deşi ne-au promis şefii că aici nu vom plăti taxe, de la 1 ianuarie anul acesta fiecare dintre noi este obligat să achite un «bir» de cinci la sută din valoarea mărfii.“

Doleanţe au şi cumpărătorii: nu există un punct de control al alimentelor, n-au cu cine vorbi dacă doresc să reclame ceva, îmi spune o gospodină. Ar trebui, odată cu venirea anotimpului cald, produsele perisabile să fie expuse în vitrine frigorifice care lipsesc cu desăvârşire. „Iniţiativa ar trebui extinsă, crede un cumpărător, astfel încât atât producătorii cât şi noi să cumpărăm produse mai bune, la preţuri accesibile.“

Iniţiativa de a crea aceste pieţe ţărăneşti este lăudabilă, dar ar trebui să amintim celor care răspund de agricultură şi de valorificarea producţiei că este doar un început. E nevoie să apară pieţele de gros şi, de ce nu, unităţi specializate prin care producătorul să-şi poată valorifica cu câştig produsele.

Stelian CIOCOIU

Faptul că, în prezent, pe rafturile supermarketurilor predomină produse străine ar putea să pară o consecinţă firească a liberalizării comerţului, dacă preţul acestora nu ar fi de două sau chiar de trei ori mai mare decât cel al sortimentelor similare, dar de fabricaţie autohtonă. Situaţia nu se poate explica numai prin „snobismul“ românilor, ea fiind rezultatul practicilor „mai puţin ortodoxe” ale companiilor internaţionale specializate în domeniul alimentar, în complicitate cu societăţile multinaţionale de retail, care au deschis supermarketuri în România. Este interesant de remarcat că aceste „convenţii tacite” au ca obiect produse indispensabile consumului curent, cum ar fi zahărul, uleiul sau detergenţii. Cea mai bună exemplificare a acestor afirmaţii o constituie piaţa uleiului alimentar din România, care, după cum s-a putut constata, a înregistrat, în perioada 2007-2008, creşteri de 2,5-3 ori faţă de anii anteriori.

Giganţii îşi împart piaţa românească

În prezent, piaţa uleiului alimentar din România este dominată de companiile multinaţionale Cargill Incorporated, cu sediul în Minneapolis – Statele Unite, şi Bunge Corporated LTD, a cărei conducere se află la White Plains, New York.

În ţara noastră, prima corporaţie operează prin Cargill Agricultura, care activează în comerţul cu cereale, seminţe şi fâneţuri, Cargill Oil, producător de ulei şi grăsimi prelucrate, Cargill Silozuri, un intermediar implicat în comerţul cu inputuri pentru agricultură, materie primă pentru industria textilă şi aprovizionarea cu furaje a crescătoriilor de animale, şi Cargill Cereale, furnizor de servicii în agricultură.

De partea cealaltă, la finalul anului 2006, cele patru companii prin intermediul cărora Bunge era prezent pe piaţa locală – Unirea Iaşi, Interoil Oradea, Muntenia Bucureşti şi Bunge Romania – înregistrau afaceri cumulate de 113,7 milioane de euro, un profit de peste 21 milioane de euro şi peste 700 de angajaţi. Acum, Bunge mai are în ţara noastră o singură capacitate de producţie, la Buzău. În 2007, compania americană a achiziţionat, de la SC Agricover, fabrica de ulei vegetal din această localitate, printr-o tranzacţie estimată la aproximativ 8-10 milioane de euro.

La cheremul „multinaţionalelor“

Întregul complex de activităţi privind achiziţionarea şi procesarea florii-soarelui este acaparat de aceste două uriaşe companii americane. Cargill deţine circa 80% din piaţă, în timp ce rivala sa, restul de 20%. Importanţa pe care o acordă oamenii de afaceri străini acestui sector este subliniată şi de investiţiile considerabile făcute în ultimii ani.

Gigantul american Cargill, unul dintre liderii mondiali ai comerţului cu cereale, a cumpărat, în 2005, pentru circa 30 milioane de dolari, cele două fabrici de ulei ale companiei Topway Industries Craiova, de la Podari şi Craiova, plus dreptul de folosinţă a mărcii Bunica. Cargill a mai achiziţionat, la începutul lui 2005, Comcereal Alexandria pentru 26 milioane de dolari, devenind cel mai mare depozitar de cereale din România, cu o capacitate anuală de aproape 900.000 de tone. Cunoscut fiind faptul că societatea Interagro, patronată de către cunoscutul om de afaceri român Ioan Nicolae, deţine, practic, întreaga zonă din sudul ţării, nu este surprinzător că americanii sunt în legături strânse cu acesta, care le furnizează floarea-soarelui şi, prin menţinerea preţurilor de achiziţie de la producător la un nivel scăzut, contribuie decisiv la succesul afacerilor celor de la Cargill. Cu 80% din achiziţia de seminţe de floarea-soarelui, aceştia se situează pe poziţia de lider de preţ în România, iar rivalii lor sunt nevoiţi să le accepte deciziile comerciale.

Practici comerciale la limita legii

Pentru lichidarea competiţiei în domeniul uleiului din România, Cargill a practicat preţuri foarte coborâte menite să ruineze concurenţii autohtoni. Faptul este evidenţiat în raportul financiar al companiei pe anul 2006, care arată „o pierdere planificată de 11 milioane de euro.“ Practic, americanii şi-au vândut produsul sub preţul de cost al uleiului, ajungând astfel în poziţia de lider dominant pe piaţa achiziţiei de sămânţă de floarea-soarelui, a uleiul brut şi, implicit, pe aceea a produselor finite din ulei, de tip margarine. Bineînţeles că această „pierdere planificată“ a fost transformată în profit substanţial prin triplarea ulterioară a preţului produsului.

Pentru a putea dirija „cu o mână de fier“ acest sector al agriculturii româneşti, cele două companii se implică chiar şi în prima etapă a procesului care are ca finalizare uleiul comestibil sau margarinele. Fie direct, fie prin societăţi cu care au relaţii comerciale, Cargill şi Bunge încheie contracte cu agricultorii particulari sau cu asociaţii agricole, cărora le avansează suma necesară achiziţionării aşa-ziselor prachete tehnologice – sămânţă, pesticide…

În schimb, agricultorul se obligă să le vândă din recolta viitoare o anumită cantitate, până la nivelul sumei avansate. De exemplu, pentru 100 ha de teren pe care vrea să însămânţeze floarea-soarelui, agricultorul primeşte o sumă cuprinsă între 60.000 şi 70.000 lei. După recoltare, el este obligat să livreze seminţe în contravaloarea acestei sume, dar la preţuri pe care cele două firme, prin aliaţii lor, le impun pe piaţa zonală respectivă, adică între 0,45 şi 0,60 lei/kg, în timp ce preţul real pe piaţa agro-alimentară este de 0,7-1 lei/kg.

Nicolae Dan PAPIJ

Piaţa mondială. La nivelul anului 2009, producţia mondială de grâu a fost de 672 milioane tone, în descreştere faţă de anul 2008. Primii cinci producători de grâu la nivel mondial sunt China, India, Statele Unite, Federaţia Rusă şi Franţa. În anul 2009, preţul mondial al grâului a scăzut la 289.2 dolari/tonă, iar în anul 2010 se aşteaptă o scădere până la 224.9 dolari/tonă, din cauza stocurilor ridicate care există (nivelul stocurilor faţă de utilizări este de 22,7% în 2009 şi vor creşte până la 23,9% în 2011). Pentru următorii 10 ani se prevede, de asemenea, o scădere/stagnare a preţului grâului ca urmare a creşterii ofertei pe termen lung şi a stocurilor.

În anul 2009, suprafaţa cultivată cu grâu s-a extins, în special datorită creşterilor înregistrate în Statele Unite, Canada şi Uniunea Europeană.

Cultivatorii americani,  într-o oarecare dificultate

Deşi suprafaţa cultivată a crescut, producţia a scăzut în anul 2009 ca urmare a scăderii randamentelor la hectar. Se aşteaptă ca producţia să crească în următorii ani până la 715.5 milioane de tone în anul 2019. Consumul va creşte într-un ritm mediu anul de 0,9%, atingând 714.4 milioane de tone în 2019.

Comerţul mondial net cu grâu a crescut în anul 2009 datorită creşterii ofertei în unele ţări exportatoare importante, ceea ce a determinat şi depresia preţurilor. Principalii exportatori neţi de grâu sunt Statele Unite, Canada, Federaţia Rusă, Uniunea Europeană, Australia şi Ucraina. Dintre importatorii neţi amintim: ţările din Orientul Mijlociu, Egiptul, Iranul, Japonia, Algeria, Coreea de Sud etc.

În ciuda extinderii la nivel mondial şi în Orientul Mijlociu a importurilor de grâu, exporturile SUA în 2009/2010 se aşteaptă să fie cele mai mici din ultimii 30 de ani ca urmare a faptului că exportatorii americani nu pot concura cu competitori care oferă preţuri mai mici, dispunând de logistică şi de avantaj competitiv în regiunile importatoare.

Fluctuaţii mari pe piaţa europeană

Producţia de grâu a fluctuat puternic în ultimii ani. După o creştere considerabilă în anul 2004 (cu 34% faţă de 2003), producţia de grâu a scăzut puternic în 2007 (-20% faţă de 2004). Ca reacţie la creşterea preţurilor înregistrată în anii 2007 şi prima parte a anului 2008, producţia de grâu a crescut în anii 2008 (cu 25% faţă de 2007) şi 2009. Primii cinci producători de grâu din Uniunea Europeană au fost în anul 2008 Franţa, Germania, Marea Britanie, Polonia şi Italia. Primele trei ţări producătoare acoperă peste 50% din producţia de grâu a UE-27. Producţia României reprezintă 4,8% din producţia UE-27 în anul 2008.

Piaţa naţională

În toamna anului 2009 s-au însămânţat 2022,9 mii de hectare, cu 8% mai puţin decât în sezonul anterior, în mare parte datorită creşterii suprafeţei însămânţate cu rapiţă. Sub 1% din suprafaţa semănată cu grâu este reprezentată de grâul durum. Regiunile Sud, Sud-Est şi Sud-Vest au cele mai importante suprafeţe semănate.

Ca urmare a creşterii importurilor în zona Orientului Mijlociu, preţurile grâului, pentru toate cele trei categorii (grâu extra, grâu de panificaţie şi grâu furajer), au crescut în luna decembrie 2009.

Evoluţia preţurilor în baza de date Preţuri-Agronet

Baza de date Preţuri-Agronet a fost realizată în cadrul proiectului „Sistem informaţional pentru pieţele agricole din România“ nr. 141556/22.04.2008, finanţat prin schema competitivă de granturi de Programul Makis, cu fonduri de la Banca Mondială şi MADR, având ca parteneri Institutul de Economie Agrară, Rompan, UCPR, Romconserv, AGCTR şi Bio-Cert.

Informaţiile privind preţurile grâului au fost furnizate de ROMPAN şi includ următoarele calităţi: grâu extra, grâu de panificaţie şi grâu furajer (conform SR ISO 7970-2001). Punctul în care se face raportarea preţului este poarta silozului. Preţurile se preiau de la câteva sute de agenţi economici distribuiţi în toată ţara, după cum urmează: regiunea Nord – Est, judeţul Bacău – 5 IMM-uri; regiunea Sud – Est, judeţul Galaţi – 4 IMM-uri; regiunea Sud – Muntenia, judeţul Prahova -14 IMM-uri; regiunea Sud Vest, judeţul Dolj – 4 IMM-uri; regiunea Vest, judeţul Timiş – 6 IMM-uri; regiunea Nord-vest, judeţul Sălaj – 1 IMM; regiunea Centru, judeţul  Braşov – 4 IMM-uri; regiunea Bucureşti – Ilfov -15 IMM-uri. Unitatea de măsură folosită este lei/tonă. Menţionăm faptul că nu sunt comunicate cantităţile tranzacţionate deoarece furnizorul de date nu agreează acest lucru, este comunicată doar media lunară ponderată. Preţul furnizat include: preţul produsului agricol, preţul transportului şi cu manipularea produsului de la fermă la poarta silozului şi nu este inclus TVA-ul.

Preţurile grâului au fost mai ridicate pentru grâul extra şi mai scăzute pentru grâul furajer.

Din datele de care dispunem observăm că în luna iulie nu au existat tranzacţii pe categoriile de calitate superioară ale grâului. Grâul extra s-a situat în jurul valorii de 501 lei/tonă din martie până în noiembrie, în ianuarie a fost puţin mai scăzut, pentru ca în februarie să depăşească valoarea de 500 lei/tonă.

Grâul de panificaţie s-a menţinut la un nivel mediu de 470 lei/tonă şi a păstrat un nivel mai scăzut cu 16 până la 43 de lei/tonă faţă de grâul extra.

Grâul furajer s-a menţinut la un nivel mediu anual de 404 lei/tonă şi a păstrat un nivel mai scăzut cu 134 până la 61 lei/tonă faţă de grâul extra şi de 100 până la 21 lei/tonă faţă de grâul de panificaţie.

Institutul Naţional pentru Statistică înregistrează de asemenea preţurile la poarta fermei, iar datele colectate de ROMPAN reprezintă preţuri la poarta silozului. Preţul grâului pe piaţa românească raportat de INS a înregistrat valori superioare celor raportate de ROMPAN, deoarece reprezintă o medie a tuturor canalelor de comercializare. Oricum diferenţele sunt nesemnificative.

Conform preţurilor colectate se observă că în lunile ianuarie şi februarie au loc tranzacţii în toate regiunile, în lunile iunie şi decembrie sunt sporadice cumpărările de grâu extra, iar în luna iulie se foloseşte grâu din stoc.

Iuliana IONEL, Cecilia ALEXANDRI
Institutul de Economie Agrară Academia Română

În aşteptarea noilor oferte de grâu. Preţul grâului a rămas în linii mari cam la acelaşi nivel din perioada anterioară, respectiv 114/114,5 euro/tonă, FOB Rouen, calitate standard, pentru livrările din luna martie. Se confirmă situaţia dificilă existentă pe piaţa cerealelor care se va accentua odată cu apariţia noii recolte. Stocul de grâu de la sfârşitul anului de piaţă 2009/10, din Europa, este estimat la 17,1 milioane de tone, acesta fiind mai mic cu 100.000 de tone faţă de cantitatea estimată în luna ianuarie 2010. Raportul de schimb dintre euro şi dolarul american pledează pentru creşterea competitivităţii produselor europene la export şi poate duce la limitarea scăderilor de preţ ale cerealelor din această perioadă. UE a eliberat în săptămâna 8-12 februarie certificate de export pentru cantitatea de 384.305 tone de grâu. Grâul de origine europeană este competitiv în această perioadă pe piaţa internaţională, fiind chiar un pic mai ieftin decât grâul din principalele ţări exportatoare.

Scad vânzările în spaţiul comunitar

Preţul porumbului a rămas la nivelul de 129,5 euro/tonă FOB Bordeaux în cazul livrărilor din luna martie 2010. Agrimer, în raportul său, a estimat că stocul de porumb din Franţa, de la sfârşitul anului de piaţă, va fi de 2,69 milioane de tone, stoc mai mare cu 0,69 milioane de tone comparativ cu estimarea anterioară. Această creştere a stocului are la bază estimările de creştere a colectei la 13,4 milioane de tone şi scăderea vânzărilor de porumb în spaţiul comunitar la 6,59 milioane de tone. Comparativ cu campania precedentă de piaţă, totuşi schimburile din acest an din spaţiul intracomunitar au fost mai mari cu 600.090 tone.

Oferta depăşeşte cererea

Piaţa orzului rămâne, în continuare, sub o presiune puternică, ţinând cont de disponibilităţile mari de cereale furajere existente în Europa, dar şi în bazinul Mării Negre. Preţul orzului furajer, FOB Rouen, a fost de 92,5/93 euro/tonă, în cazul livrărilor din luna martie, acesta pierzând

cca 1 euro/tonă faţă de preţul înregistrat în săptămâna anterioară. În Franţa, stocul de orz este estimat la 4,077 milioane de tone, în creştere cu 183.050 tone faţă de ultima estimare, ca urmare a diminuării exporturilor şi a schimburilor din spaţiul comunitar. Oferta mare şi posibilitatea limitată a stocului de intervenţie din Franţa reprezintă elemente de presiune ce se exercită asupra preţului orzului furajer.

Floarea-soarelui şi rapiţa încearcă să câştige teren

Scăderile înregistrate pe pieţele financiare, precum şi cea înregistrată pe piaţa petrolului nu au oferit o conjunctură favorabilă uleiurilor vegetale. Totuşi acestea din urmă s-au ţinut bine, recâştigând din teren. Egiptul rămâne şi el interesat în achiziţionarea unei cantităţi de 30.000 tone de ulei, dintre care 15.000 tone ulei din palmier şi 15.000 tone ulei din floarea-soarelui.

Piaţa la rapiţă

Preţul rapiţei a fost de 293 euro/tonă, FOB Moselle, în cazul livrărilor din luna martie, aceasta câştigând 9 euro/tonă comparativ cu preţul din săptămâna anterioară. Preţul rapiţei de foarte multe săptămâni variază între 285-300 euro/tonă. Preţul oleaginoaselor poate să-şi reia creşterea în absenţa unei creşteri semnificative a preţului petrolului. Acesta rămâne rămâne în continuare sub presiune ca urmare a contextului economic actual şi are repercusiuni şi asupra pieţei oleaginoaselor. În Europa, uleiurile ţin capul de afiş, iar dintre acestea cel de rapiţă a profitat de scăderea euro faţă de dolarul american şi şi-a recâştigat competitivitatea pe piaţă.

N.B. Informaţiile din prezenta sinteză sunt rezultatul colectării de informaţii având la bază următoarele surse: date oficiale (Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, Institutul Naţional de Statistică, Organizaţia pentru Dezvoltare şi Cooperare Economică, Departamentul de Agricultură al SUA, Bursele produselor agricole China, Argentina, Australia, Canada, Brazilia, Rusia, Ucraina şi principalele Burse din Comunitatea Europeană), informaţii din piaţă (traderi, producători, fermieri, procesatori, depozitari), organizaţii de profil (asociaţii profesionale etc.) şi surse complementare. Din motive obiective, nu putem garanta pentru acurateţea şi integralitatea acestor informaţii, astfel că orice concluzie şi iniţiativă de acţiune în baza acestui material trebuie privite sub această limitare.

Toate informatiile le gasiti in revista Lumea Satului pe baza de abonament. Contactati redactia!

Dumitru Daniel SANDU

În contextul situaţiei excepţionale de pe piaţă, Comisia Europeană propune mărirea exportului de zahăr peste cotă, în anul de comercializare 2009-2010. Astfel, producătorii din UE scapă de reducerea finală a cotei, se arată în proiectul de regulament pe care comisarii europeni l-au prezentat Comitetului de gestiune.

Se estimează că exportul de zahăr, peste cotă, va creşte cu 500.000 de tone în acest an, care se încheie la 31 iulie 2010. Luarea acestei măsuri temporare, aflate în deplină conformitate cu obligaţiile internaţionale ale UE, este posibilă pe fondul condiţiilor speciale de pe piaţa zahărului din UE şi la nivel mondial.

Totul a pornit de la scăderea producţiei mondiale de zahăr sub nivelul consumului şi diminuarea stocurilor. Ca urmare, preţul a crescut fără precedent, în detrimentul consumatorilor. Aşa că, având în vedere preţurile la zahăr pe piaţa UE şi pe cea mondială, precum şi costurile de producţie la sfeclă şi la zahăr în UE, zahărul produs peste cotă în UE poate fi exportat fără încălcarea angajamentelor UE la OMC privind subvenţiile.

Menţionăm că UE a avut o recoltă foarte bună în 2009, astfel încât producţia de zahăr peste cotă a fost mai mare decât se prevăzuse.

Contingent destinat industriei chimice

În acelaşi timp, CE pregăteşte un regulament pentru a autoriza importul fără taxe vamale de pe piaţa internaţională a unei cantităţi de 400.000 tone de zahăr, pentru o eventuală utilizare în industria chimică, în anul de comercializare 2010-2011. Se planifică astfel pe termen lung aprovizionarea cu materie primă a acestui sector, consumator tradiţional al zahărului peste cotă din Uniunea Europeană.

Contingent pentru industria de rafinare

De asemenea, se va facilita accesul la zahărul brut, pentru rafinare, în cadrul contingentelor de import CXL. În acest scop, în 2009-2010, la importurile din Brazilia, Australia şi Cuba se va suspenda condiţia de prezentare a licenţelor de export emise de aceste ţări. Un certificat de origine va fi de ajuns.

Traian DOBRE

Datele ce fac obiectul acestui documentar au un caracter strict informativ. Pentru a nu fi suspectaţi de o anume nostalgie cu iz comunist, ne-am orientat spre statistica celei mai relevante perioade a agriculturii interbelice. Să vedem deci care era faţa adevărată a agriculturii de atunci, cum arăta ea în perioada Noii Revoluţii Agrare, cum se înfăţişează după două decenii de restructurare de tip neocapitalist. Să începem cu:

Dimensiunea şi modul de folosinţă a fondului funciar

În anul de referinţă 1938, fondul funciar al României de astăzi avea următoarea structură:

8 10 milioane ha de teren arabil, 4,4 milioane ha păşuni şi fâneţe naturale, aproape 500.000 ha plantaţii pomicole şi viticole, 6,4 milioane ha păduri, 839.000 ha bălţi. La finele anului 1989, această structură a cunoscut modificări nesemnificative. Suprafaţa arabilă a scăzut cu 600.000 ha, dar au crescut cu aproape 90.000 ha plantaţiile vitipomicole extinse pe terenurile cultivate.

Dacă ar fi să dăm crezare ultimului recensământ agricol, atunci suprafaţa arabilă a ţării se menţine undeva la nivelul anului 1989, ceea ce nu este adevărat. Fictive sunt şi raportările privind dimensiunea şi structura fondului pomiviticol care, chipurile, ar fi scăzut doar cu 100.000 ha. Probabil este vorba de scoaterea din circuitul agricol a plantaţiilor viticole şi pomicole intensive, care constituie faima horticulturii româneşti.

Structura culturilor

La finele anului 1938 se cultivau 3 milioane ha de grâu şi secară, 1,2 milioane ha de orz şi ovăz, aproape 3,9 milioane ha cu porumb, circa 100.000 ha leguminoase pentru boabe, 80.000 ha cu mazăre şi fasole în ogor propriu, 367 ha cu orez şi 540 ha cu mazăre. Plantele textile ocupau aproape 55.000 ha, iar cele uleioase 137.000 ha. La acea vreme,

România cultiva inclusiv bumbac de la care se recoltau aproape 7 chintale/hectar.

Structura culturilor textile, oleaginoase şi industriale cuprindea 18 plante, dominante fiind cartoful, cânepa, floarea-soarelui, sfecla de zahăr, rapiţa, soia, tutunul şi sorgul. Majoritatea acestor plante a cunoscut o restructurare masivă în spaţiu şi dimensiune economică în atât de blamata agricultură socialistă.

Cele mai spectaculoase transformări au avut loc în sectorul legumicol, unde suprafeţele cultivate au crescut de la 77.000 ha în 1938, la 253.000 ha în 1989. La finele anului 1989, România cultiva 52.000 ha cu tomate, faţă de 8.400 ha în 1938; 29.000 ha cu ardei, faţă de 4.400 în 1938. Creşterile cele mai mari s-au înregistrat în planul randamentelor şi producţiilor. În anul de vârf al horticulturii româneşti, producţia de tomate a atins aproape 2 milioane de tone, faţă de 52.000 tone în 1938, în timp ce producţia de ardei a crescut de la 12.400 tone la aproape 300.000 tone.

La finele anului 1989, suprafaţa cultivată cu grâu a scăzut cu 800.000 ha, iar cea de porumb cu 1,4 milioane ha. În schimb, au crescut spectaculos faţă de 1938 suprafeţele însămânţate cu unele culturi intensive:

- orezul, de la 367 la aproape 50.000 ha
- mazărea, de la 42.000 la 97.000 ha;
- fasolea, de la 38.000 la 197.000 ha;
- inul, de la 13.800 la 70.000 ha;
- cânepa a cunoscut o expansiune extraordinară până în momentul colectivizării, după care suprafaţa cultivată a scăzut de la 69.000 la 46.000 ha, pentru ca în 2009 să se mai cultive doar câteva sute de ha;
- floarea-soarelui a crescut de la 66.800 la 440.000 ha;
- soia, de la 20.000 la 512.000 ha, inul pentru ulei de la zero la 78.000 ha, sfecla de zahăr, de la 35.000 la 255.000 ha;
- tutunul, de la 11.000 la 35.000 ha;
- cartoful, de al 135.000 la 351.000 ha.

Revenind în actualitate, ar fi de menţionat că în anul 2009 în România se cultivau 2,2 milioane hectare cu grâu şi cam tot atât cu porumb, 500.000 ha cu orz şi orzoaică; 203.000 hectare cu ovăz, 23.000 ha cu mazăre, 787.000 ha cu floarea-soarelui, 435.000 ha cu rapiţă; 41.000 ha cu soia. Suprafaţa cultivată cu sfeclă se menţine undeva la nivelul anilor 1930, cu precizarea că producţia anului 1989 însuma peste 6,7 milioane tone, faţă de 780.000 tone în anul 2008.

În actuala structură a culturilor, plante precum bobul, macul, cicoarea, lintea, feniculul, ricinul, bumbacul, tramenul şi cânepa au dispărut sau sunt pe cale de a deveni plante rare.

I. POP, D. MĂCRIŞ

Centrul de afaceri transfrontalier „Danubius“ la graniţa cu Bulgaria

„Am avut ocazia să constatăm potenţialul agricol excelent, al Judeţului Giurgiu şi al Districtului Ruse. Atât în România, cât şi în Bulgaria, agricultura poate fi unul dintre principalele motoare economice“ – a afirmat domnul Tudorel Ţone, un reputat inginer agronom, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Giurgiu. Domnia sa a declarat, că Giurgiu este un judeţ preponderent agricol, în care 70% din populaţie locuieşte în mediul rural, iar agricultura reprezintă principala activitate şi unica sursă de trai.

Prezent la masa rotundă, Ivan Grigorov, subprefect de Ruse, a făcut cunoscută dorinţa partenerilor de a găsi soluţii care să contribuie la dezvoltarea sectorului agricol. El a ţinut să sublinieze că la ora actuală cooperativele agricole sunt mai bine structurate decât în România, ele dispunând de 47% din terenurile arabile. (T.D.)

Despre secularizarea averilor mănăstireşti

La începutul acestui an s-au împlinit 154 de ani de când Parlamentul celor două Principate a adoptat Legea secularizării averilor mănăstireşti.

Pe vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, mănăstirile din Moldova şi Ţara Românească datorau statului 29 milioane de lei. Somaţi de ministrul cultelor, C.A. Kretzulescu, să cedeze statului veniturile din arenzi şi chirii, călugării, în majoritate greci, au refuzat să se supună ordinului. Astfel s-a declanşat un conflict deschis între autorităţile statului şi ecumenicii greci, soldat cu secularizarea averilor acestora.

Ca urmare a acestei, decizii a intrat în patrimoniul statului o suprafaţă agricolă echivalentă celor două principate. Cu o bună parte din această suprafaţă au fost împroprietăriţi, în 1864, peste 512.000 ţărani, cu o suprafaţă totală de 2 milioane hectare, revenind aproape patru hectare pe familie. În urma acestui act, proprietatea ţărănească reprezenta 30% din suprafaţa ţării, cea moşierească 60%, iar cea a statului 10%.

(L.D)

Extinderea irigaţiilor a cunoscut un avânt considerabil începând cu anul 1950, când în lume erau irigate doar 80 milioane de hectare. Potrivit statisticilor, în 2000 suprafaţa agricolă mondială care dispunea de un astfel de sistem însuma 270 milioane de hectare, adică aproximativ 2% din totalul terenurilor cultivate în lume. Deşi elementul financiar este unul restrictiv, cel puţin în cazul ţărilor cu o economie subdezvoltată, previziunile legate de extinderea irigaţiilor evidenţiază o creştere anuală la nivel global de numai 0,6%.

În perspectiva noilor condiţii climatice, irigaţiile ar trebui să joace un rol important în asigurarea securităţii alimentare. Din păcate, factorii restrictivi au o putere mai mare decât voinţa umanităţii. Pentru producerea unei tone de cereale este nevoie de aproximativ 1.000 mc de apă, iar dacă vorbim despre producţia mondială de cereale atunci epuizarea resurselor de apă devine o problemă gravă. Ţările cel mai puternic afectate de acest fenomen îngrijorător sunt India, China, Pakistan, SUA. Secătuirea rezervelor de apă se face resimţită şi în Orientul Apropiat şi Africa de Nord. O posibilă soluţie pentru rezolvarea acestei probleme este desalinizarea apelor mărilor şi oceanelor sau crearea unor soiuri de plante rezistente la apa sărată. 

Ştiaţi că … rele cum sunt, agricultura  nu poate fără pesticide?

Agricultura a cunoscut în ultimele decenii o intensificare care a adus cu sine nevoia implementării unor practici agricole, care nu sunt întotdeauna favorabile sănătăţii populaţiei. Riscurile pe care le implică folosirea îngrăşămintelor chimice în agricultură sunt foarte grave, având ca efect creşterea bolilor infecţioase şi expunerea la diferiţi agenţi patogeni. În pofida acestor pericole, aproximativ 80% din produsele obţinute în industria chimicalelor sunt distribuite către diverse sectoare agricole. Europa de Vest, Japonia şi America de Nord reprezintă cele mai dezvoltate pieţe de desfacere pentru îngrăşămintele chimice. Ce-i drept, mai nou, reticenţa faţă de efectele negative pe care le au acestea asupra organismului uman a determinat o oarecare selecţie a lor. Cert este că volumul de vânzări ale îngrăşămintelor chimice, ierbicidelor sau insecticidelor este în continuă creştere. O perioadă prolifică pentru acest segment a fost între anii 1950-1984. Apogeul a fost atins atunci când pentru un hectar de pământ au fost folosite 211 kg de îngrăşăminte.

După această perioadă a început să se resimtă o încetinire a ritmului de folosire a chimicalelor, astfel că de la 126 milioane de tone de îngrăşăminte, cât erau folosite pe plan mondial între anii 1950-1980, consumul s-a stabilizat după 1998 undeva la aproximativ 120 milioane de tone.

Laura DOBRE

Programează-te acum! În spiritul bunelor relaţii pe care le cultivăm cu clienţii noştri, am lansat în această iarnă oferta noastră de pregătire a utilajelor înainte de campanie. În cadrul acestei oferte, o parte importantă constă în inspecţia GRATUITĂ a tractoarelor şi combinelor New Holland, în perioada 1 ianuarie – 1 aprilie 2010.

Acest tip de revizie, în extra sezon, este bine cunoscut agricultorilor din lumea întreagă, însă nu este prea utilizat în ţara noastră. Prin această campanie se doreşte atragerea atenţiei proprietarilor de utilaje agricole asupra importanţei unei astfel de activităţi, care garantează un utilaj în perfectă stare de funcţionare, dar şi riscul mai scăzut al unor defecţiuni majore în timpul campaniei de lucrări agricole. Cum bine ştim, atunci când te aştepţi mai puţin se întâmplă defecţiunile cele mai mari. De ce să nu preîntâmpinăm aceasta, printr-o revizie făcută înaintea sezonului, în acest fel reducând riscurile de staţionare pe timpul campaniei de lucrări agricole?

Agricultorii au plătit bani grei, bani munciţi pentru utilajele lor şi sunt conştienţi de valoarea acestora. În consecinţă, suntem siguri că prin iniţiativa noastră dăm posibilitate tuturor proprietarilor de utilaje New Holland să le menţină în perfectă stare de funcţionare, prelungindu-le astfel viaţa la capacitate maximă.

În cadrul acestei campanii, se urmăresc în principal prezenţa unor elemente, cum ar fi: motorul, cabina şi platforma de lucru, sistemul hidraulic, de răcire, electric, transmisia şi frânele, puntea faţă/spate şi pneurile la ambele tipuri de utilaje (tractoare şi combine), priza de putere la tractoare şi sistemul de descărcare, bătătorul/separatorul rotativ şi elevatorul central, precum şi platforma de tăiere la combine.

Procedura este simplă: clientul nu trebuie decât să ne sune la numărul 0726.112.440 şi să-şi exprime interesul în campania noastră. De aici şi până la rezolvarea problemelor acestuia ne ocupăm noi. O echipă de service se deplasează la sediul clientului, face inspecţia utilajelor, emite o listă de probleme existente dar şi soluţiile la acestea, precum şi o ofertă de piese de schimb. Lista nu este obligatorie, clientul decide dacă este în măsură să îşi repare utilajele conform recomandărilor noastre, dar poate să o facă şi parţial, rezolvând astfel măcar problemele cele mai grave. Dacă clientul achiziţionează piesele de schimb respective în cursul lunii februarie beneficiază de un discount de 12%, iar în martie de 5%.

Până acum, interesul arătat acestei promoţii este destul de mare, dar noi sperăm să conştientizăm cât mai mulţi clienţi de importanţa unei astfel de revizii, înaintea unei campanii de lucrări agricole.

Mai multe informaţii legate de această campanie le puteţi găsi la sediile filialelor NHR Agropartners, pe site-ul sau la numărul de telefon: 0726.112.440.