Agro BUSINESS

Secţiunea I: Politica Agricolă Comună şi priorităţile viitorului buget comunitar.
Secţiunea a II-a: Principiile şi obiectivele PAC după 2013.
Secţiunea a III-a: Propuneri privind orientările PAC după 2013.
Priorităţile viitorului buget comunitar

Comisia Europeană a prezentat o serie de priorităţi în materie de cheltuieli în cadrul bugetului comunitar, din care marea majoritate privesc direct agricultura şi viitorul Politicii Agricole Comune.

Deziderate şi constrângeri

Identificarea noilor provocări: securitatea aprovizionării cu alimente constituie o nouă provocare foarte importantă cu care se va confrunta nu numai Europa, ci întreaga omenire pe parcursul anilor viitori. Europa nu poate conta pe importuri, ci ea este obligată să exploateze la maximum întreg potenţialul său agricol pentru a răspunde astfel cererii existente pe piaţa mondială.

Locurile de muncă şi dezvoltarea sectorului: sectorul agroalimentar european are o cifră de afaceri de peste 1.300 miliarde euro, iar un angajat din 6 este dependent de producţia agricolă. Aproape 30 milioane de persoane lucrează în exploataţiile agricole europene, existând posibilitatea dezvoltării unei economii agricole înfloritoare care să permită asigurarea prosperităţii sectorului alimentar şi economiei rurale.

Schimbările climatice şi securitatea energetică: agricultura are un rol esenţial de jucat în atenuarea schimbărilor climatice şi o contribuţie însemnată la asigurarea securităţii energetice prin producerea de resurse regenerabile, precum şi prin captarea carbonului.

Pe întinsul întregii UE, trebuie să se garanteze plusvaloarea: agricultorii au fost întotdeauna cei mai fervenţi şi mai constanţi partizani ai construcţiei Uniunii Europene şi ei cred cu tărie că PAC rămâne o politică comună în adevăratul sens al cuvântului. Cele mai importante provocări ale viitorului sunt legate de rolul economic al producţiei din agricultură în contextul pieţei unice, iar această problemă trebuie tratată printr-o politică comună, precum şi prin solidaritate financiară.

Într-o lume globalizată, Uniunea Europeană, dotată cu o piaţă comunitară, trebuie să acţioneze în comun pentru garantarea securităţii aprovizionării cu alimente, pentru promovarea resurselor regenerabile, să lupte contra schimbărilor climatice sau pentru intensificarea cercetărilor în vederea unei bune dezvoltări a acesteia. În absenţa unei politici comune, statele membre nu vor putea acţiona în consecinţă, chiar dacă sunt constrânse să o facă, ceea ce va reprezenta un eşec pentru Uniunea Europeană.

Raţiunea noului model agricol european

Toate reducerile de buget ale PAC vor produce perturbări sociale şi economice considerabile şi vor împiedica agricultura să identifice provocările cu care ar trebui să se confrunte în viitor.

Înainte de dezbaterile referitoare la viitorul buget comunitar este important să înţelegem de ce veniturile agricultorilor sunt dependente de plăţile directe şi, chiar şi când acestea se fac, veniturile agricultorilor sunt scăzute. Venitul agricol mediu în UE, cu toate plăţile directe incluse, nu reprezintă decât jumătate din salariul mediu acordat restului sectoarelor economiei.

Există trei motive principale pentru aceasta:

- Piaţa produselor agricole nu funcţionează corect. Exploataţiile agricole familiale, care sunt relativ de mărime mică, în comparaţie cu marile exploataţii din ţările exportatoare, reprezintă „inima“ agriculturii europene. În consecinţă, 12 milioane de agricultori europeni se găsesc într-o poziţie de negociere defavorizantă faţă de un „pumn“ de foarte mari furnizori, procesatori şi distribuitori de produse şi servicii. Este motivul pentru care valoarea adăugată de agricultori în exploataţiile lor (spre exemplu, transformarea ierbii în lapte) este plătită la un preţ inferior celui plătit pentru valoarea adăugată de către oricare alt partener de pe lanţul alimentar. Acest lucru este confirmat de recentul studiu al Comisiei Europene intitulat „Concurenţa în lanţul de aprovizionare cu alimente“ care ne arată că preţul obţinut de procesatori şi distribuitori a crescut în fiecare an cu 1%, cu toate că preţul produselor agricole a cunoscut un declin de 2,7% în fiecare an;

- Constrângerile comerciale. Politica comunitară doreşte să deschidă pieţele importurilor pentru a respecta acordul de liber schimb convenit în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, motiv pentru care agricultorii europeni se vor confrunta cu o concurenţă din ce în ce mai acerbă venită din partea marilor exportatori mondiali şi, de asemenea, cu o mare volatilitate a preţurilor. Conform Comisiei, plăţile directe stabile destinate agricultorilor constituie maniera cea mai eficace de a oferi un plus de stabilitate. Fără aceste plăţi directe, UE ar trebui să facă apel la plăţile anticiclice;

- Esenţa modelului european. UE a adoptat, ca răspuns al preocupărilor cetăţenilor, un model agricol care garantează că toată producţia obţinută respectă criteriile stricte de securitate şi de durabilitate (siguranţa alimentelor, protejarea mediului, bunăstarea animalelor, biodiversitatea). În altă ordine de idei şi tot ca o preocupare a societăţii, autorităţile comunitare au decis că producătorii europeni nu au dreptul să folosească surse de ameliorare a producţiei folosite însă de concurenţă (biotehnologiile, hormonii, clonele, accelerarea creşterii etc.). UE a ales, de asemenea, să adopte o politică pe termen lung, plasându-se astfel în fruntea eforturilor mondiale care au drept scop garantarea unor practici agricole sigure şi durabile.

Acestea sunt principalele trei motive pentru care reducerea plăţilor directe din cadrul primului pilon ar avea consecinţe devastatoare nu numai pentru agricultori, dar în egală măsură şi pentru o serie de servicii publice legate de producţia agricolă şi de zonele rurale. Ar fi o măsură nefastă atât pentru consumatori cât şi pentru societate, beneficiară în ansamblul său.

Impactul posibil

Efectele vor fi următoarele:

• bulversări sociale şi structurale în zonele rurale;
• reducerea considerabilă a locurilor de muncă;
• creşterea presiunii asupra bugetului asigurărilor sociale;
• absenţa securităţii şi stabilităţii alimentare pentru consumatorii europeni;
• agricultorii, încă în activitate, nu vor putea să respecte normele ridicate şi foarte costisitoare care permit punerea în practică a metodelor de producţie durabilă.

De ce sunt necesare plăţile directe

Plăţile directe, acordate exploataţiilor, sunt deci esenţiale şi ele trebuie menţinute.

Agricultorii sunt, înainte de toate, întreprinzători şi cred că piaţa le va asigura cea mai mare parte a veniturilor lor. Însă pentru a nu mai deveni dependenţi de bugetul european destinat agriculturii, producătorii ar trebui să obţină o remunerare corespunzătoare din partea pieţei.

Aceasta semnifică că PAC, după 2013, ar trebui să deţină măsuri destinate ameliorării competitivităţii agricultorilor şi cooperativelor lor pentru a le permite astfel să obţină o parte echitabilă mai mare pe lanţul de valorificare a alimentelor.

Ajutorul acordat agricultorilor şi cooperativelor lor va face din agricultură un sector dinamic şi competitiv, ceea ce va fi esenţial pentru UE pentru a garanta propria sa securitate alimentară şi energetică şi a răspunde pozitiv cererii mondiale, ţinând cont de faptul că aceasta este în continuă creştere. De asemenea, UE trebuie să răspundă provocărilor viitoare legate de schimbările climatice.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU
(Va urma)

Ca un cititor, dar şi comentator al articolelor din revistele cu profil agricol, doresc să fac unele precizări legate de articolul „Faţa nevăzută a horticulturii“ din nr. 1(102) 1-15 ianuarie 2010 al revistei Lumea Satului. Doresc, în primul rând, să precizez că lucrez ca specialist-cercetător în sectorul legumicol din anul 1974, cunoscând în mare atât evoluţia cât şi decăderea acestui important sector, problemele cu care se confruntă fermierii legumicultori, motivele pentru care România importă cantităţi mari de legume.

Cauza principală pentru care suntem o ţară „cu greutate“ privind importul de legume este lipsa unei strategii pe termen scurt şi mediu (nemaivorbind de o strategie pe termen lung) a acestui vital sector al agriculturii româneşti. Pentru elaborarea unei astfel de strategii trebuie să se pornească de la situaţia actuală reală a producţiei legumicole, care din păcate nu există. Avem date eronate care persistă de 20 de ani.

Suntem tari în ceapă şi varză

Dacă până în 1990 pe suprafaţa cea mai mare se cultivau tomatele urmate de legumele din grupa verzei şi de ceapă, în prezent pe primul loc se situează ceapa, urmată de legumele din grupa verzei şi pe locul trei legumele rădăcinoase.

La ceapă nu putem vorbi de o suprafaţă cultivată de 32.000 ha întrucât pentru înfiinţarea acesteia ar fi fost necesară o cantitate de

cca 150 tone de sămânţă, România producând cel mult 1-2 tone. Suprafaţa de 40.000 ha care se zice că ar fi fost cultivată cu tomate anul trecut se apropie de cea cultivată înainte de 1990, când existau multe fabrici de conserve de legume şi se exportau cantităţi mari. În ultimii ani, suprafaţa cultivată cu tomate a scăzut foarte mult odată cu dispariţia fabricilor de conserve. De asemenea, nu se mai poate vorbi de suprafeţe mari cultivate cu castraveţi în câmp. Pentru suprafaţa cultivată cu vinete ar fi fost necesară cantitatea de 5 tone de sămânţă. Anul trecut, s-a vândut din producţia proprie cel mult 0,5 tone şi e imposibil să se fi importat 4,5 tone de sămânţă din această specie. Mă întreb: unde se cultivă în România 12.000 ha de usturoi? Sunt foarte puţini fermieri legumicoli care să cultive 2-3 ha de usturoi.

Am supus atenţiei doar câteva exemple de specii legumicole la care suprafeţele pretinse a se fi realizat anul trecut sunt exagerat de mari. Referitor la producţiile medii obţinute, dacă suprafeţele sunt cu mult mai mari decât cele reale, producţiile medii sunt foarte mici, deci nici acestea nu sunt reale. Prin folosirea de hibrizi performanţi de ultimă generaţie, prin aplicarea de tehnologii performante se obţin în prezent, de către mulţi fermieri, producţii medii de 50-60 tone la ceapă, morcov, varză etc.

Producţia totală de legume de cca 3,5 mil. tone pretinsă că s-a realizat în 2009 s-a obţinut pe o suprafaţă exagerat de mare (ireală) şi cu producţii medii nereale foarte scăzute (ceapă – 11 t/ha, morcov – 12 t/ha, vinete – 13 t/ha, tomate – 15 t/ha, varză – 18 t/ha).

Dacă această producţie totală de legume ar fi reală, s-ar asigura o aprovizionare a fiecărui locuitor cu 167 kg (poate mai mult decât media UE), consum ce se înscrie în recomandările făcute de specialişti în alimentaţie şi drept urmare nu ar mai fi nevoie de importuri de legume.

Ce ne spun statisticile oficiale? Că în România se produc în prezent legume pe o suprafaţă de cca 220.000 ha. Pentru a produce legume pe această suprafaţă este nevoie de o cantitate impresionantă de seminţe. Adevărul este că producţia de sămânţă de legume produsă în România este insignifiantă pentru această suprafaţă. Majoritatea seminţei de legume existentă pe piaţă este adusă de către marile firme străine. Deoarece cercetarea legumicolă românească a intrat în colaps, într-un viitor nu prea îndepărtat vom mai produce doar sămânţă de ardei gogoşar.

România poate să devină în mod real într-un timp scurt o ţară exportatoare de legume. Ne situăm într-o zonă geografică foarte favorabilă culturii legumelor şi avem fermieri foarte bine pregătiţi. Ce ne lipseşte? Avem nevoie de o strategie reală care să fie pusă în aplicare în cel mai scurt timp; tot atât de importantă este ajutorarea fermierilor pentru modernizarea tehnologiilor de cultivare, inclusiv pentru construirea de depozite moderne, fără de care nu se concepe valorificarea superioară a producţiei de legume.

Dr. ing. Niculai POPANDRON

Estimări sumbre, dar nu lipsite de temei arată că producţia autohtonă de legume se va înjumătăţi în acest an, iar afacerile fermierilor de profil se vor reduce drastic. Principalele cauze sunt lipsa subvenţiilor şi a creditului agricol, care nu mai sunt disponibile odată cu trecerea în noul an. După integrarea în Uniunea Europeană, ţara noastră a avut trei ani de tranziţie, perioadă în care fermierii români au beneficiat de subvenţii şi de facilităţi pentru obţinerea creditelor bancare. Începând cu 1 ianuarie 2010, România nu mai poate acorda astfel de ajutoare, neconforme cu cele aprobate de Uniunea Europeană.

Lipsa subvenţiilor va face ca producţia de legume şi fructe să scadă în 2010, determinând o creştere a importurilor şi a preţurilor, dar şi falimentul mai multor producători. Cifrele de afaceri ale fermierilor vor scădea drastic în acest an, când perioada de tranziţie se încheie. Viitorul nu sună deloc bine.

Această anulare a creditului agricol va duce la o presiune neconcurenţială a pieţei din partea fermierilor străini care beneficiază de credite la dobânzi de 3-4%, în timp ce în România dobânzile sunt de 15-20% în lei.

Lada legumicolă a Europei

În aceste condiţii nu constituie nicio surpriză faptul că şi în acest an vom avea pe masă legume şi fructe din import, care nu sunt acceptate de alte state, din cauza proastei calităţi şi a problemelor fitosanitare pe care le au. Piaţa românească de legume este invadată de produsele din Orient, iar Turcia deţine supremaţia, mai ales că este cea mai apropiată de ţara noastră.

Chiar şi în condiţiile în care preţul creşte cam de trei ori de la producătorul turc la comerciantul român, acesta este mai avantajos decât al legumelor din producţie autohtonă.

Ce pot face cultivatorii de legume în aceste condiţii?

Producătorii au purtat în anul care a trecut negocieri şi discuţii cu Ministerul Agriculturii pentru ca politicul să poată interveni pe termen scurt prin crearea de noi modalităţi de susţinere a agriculturii. Din păcate, orice discuţie a murit în faza incipientă şi din cauza instabilităţii politice din ţară.

Un exemplu de sprijin din partea Ministerului Agriculturii ar fi furnizarea de gaze din producţia internă către sere la un preţ mai mic, la fel cum se întâmplă cu combinatele de îngrăşăminte sau cu cele industriale. În Olanda, statul subvenţionează 65% din costul energiei termice folosite în producţie în serele de legume şi fructe.

Anul 2010 se anunţă cu adevărat unul de foc pentru mulţi dintre producătorii de pe piaţa românească a legumelor. Din păcate, pentru unii e posibil să fie şi ultimul…

Cosmin MUTU

Nu de puţine ori s-a susţinut ideea că agricultura unei ţări reprezintă oglinda fidelă a dezvoltării acesteia. Dezvoltarea acestei ramuri a economiei este indestructibil legată de susţinerea specifică financiară – subvenţii, credite şi alte forme de înlesnire.

Prin intermediul acestui articol dorim să clarificăm unele aspecte cu privire la creditul bancar şi să aducem o mai bună înţelegere a mecanismului acestui produs financiar-bancar şi costurilor lui.

Riscul de ţară al României este perceput ca fiind unul ridicat în mediile de afaceri străine. Evenimentele politice şi social-economice, creşterea impozitelor, corupţia, cadrul legislativ ambiguu, pe fondul neîncrederii generale asupra mersului reformei româneşti, au dus la această cotaţie.

În consecinţă, dobânda bancară este inegală în comparaţie cu o ţară stabilă social-economic din Uniunea Europeană. Iată de ce o aceeaşi bancă străină are în România dobânzi mai mari decât în Germania, să spunem.

Ce temei are riscul de creditare?

Neîncrederea cu privire la riscul reprezentat de creditare este oarecum neîntemeiată. O bancă solidă va avea întotdeauna reprezentanţi bine pregătiţi şi instruiţi în a-şi fideliza clientul. În acest sens, dobânda, care reprezintă punctul culminant al creditului, poate fi negociată prin contract. Comisioanele ataşate creditului pot avea o pondere importantă asupra costurilor lui. Numai de modul de abordare şi negociere ale potenţialului contractant şi de disponibilitatea bancherului depinde costul optimizat al creditului, şi nu de semnarea, în alb, a contractului paginat.

Un bancher serios nu-şi permite ca un client ce rulează bani prin contul firmei sale să migreze cu „arme şi bagaje“ către altă bancă din cauza neînţelegerii nevoilor acestuia.

Componenta unei dobânzi

Dobânda este formată în principal din două elemente: dobânda de referinţă a BNR – ROBOR – la Ron şi EURIBOR – la Euro – şi marja proprie a băncii creditoare, iar în secundar din comisioanele aferente creditului, care la unele bănci apar sub forma DAE (dobânda anuală efectivă).

EXEMPLU: dacă la ROBOR 8% adăugăm 6% marja băncii = 14% pe an – dobânda calculată la suma acordată, să zicem 100.000 Ron, ar fi de 14.000 Ron – aceasta împărţită la 12 luni ar însemna 1.166 Ron dobândă pe lună. Dacă creditul este acordat pe o durată de 5 ani, rata (principalul) ar însemna: 100.000/60 luni = 1.666 Ron pe lună.

Deci: 1.666 + 1.166 = 2.832 Ron/suma de plată pe lună în primul an.

În al doilea an, ca urmare a scăderii soldului (suma iniţială), cifrele se vor micşora.

DAE reprezintă costul final, în procente, al creditului şi se raportează întotdeauna la un an calendaristic, fiind alcătuită din comisioanele de administrare cont, analiză, întreţinere şi acordare. Trebuie menţionat faptul că nu toate băncile acţionează în mod unitar asupra mijloacelor de creditare, ci în mod conform politicilor şi normelor lor.

Iniţiatorul unui business de orice tip trebuie să ştie că o creştere a afacerii sale depinde şi de modul lui de abordare a relaţiei cu banca, pe termen mediu şi lung.

În definitiv, vorbim despre un parteneriat, şi nu de o relaţie de subordonare.

George DUMITRACHE

Federaţia Naţională a Producătorilor Agricoli din România atrage, prin prezentul comunicat, atenţia opiniei publice şi factorilor decizionali cu privire la modul de înfiinţare a Camerelor Agricole. Au existat mai multe proiecte de lege cu privire la înfiinţarea Camerelor Agricole care urmăreau crearea unei instituţii care să funcţioneze în interesul agricultorilor. Camerele Agricole trebuie să aibă rolul de reprezentant al agricultorilor, dar şi de partener real al puterii administrative.

Însă prin HG 1609/16.12.2009 se înfiinţează camerele agricole judeţene, prin reorganizarea oficiilor/centrelor de consultanţă agricolă din cadrul ANCA, ceea ce reprezintă o acţiune de descentralizare, motivată fiind de lipsa resurselor financiare, însă nu trebuie să uităm că şi administraţia publică de la nivelul judeţelor administrează tot bani publici.

Acest tip de abordare nu reprezintă interesele agricultorilor, ci doar pe cele ale conducătorilor administraţiei publice locale care au astfel posibilitatea de a mai nominaliza pe cineva „fidel“ la conducerea unei instituţii publice.

Proiectul de Camere Agricole, înaintat de FNPAR, a reprezentat în opinia agricultorilor cea mai bună formulă deoarece era rezultatul activităţilor întreprinse de aceştia în direcţia apariţiei unei instituţii care să fie a lor şi să le servească interesele.

Din diverse motive acest proiect a trecut pe plan secundar. Ca atare, o idee bună a fost distrusă doar prin acţiunea de „schimbare a şefului“ şi nimic altceva.

Faţă de toate acestea solicităm decidenţilor politici să revină asupra HG 1609/2009 şi să-şi îndrepte atenţia către un proiect care să ducă la apariţia unei instituţii conduse de agricultori şi pentru agricultori. În acest sens, cerem public anularea prevederilor HG 1609/2009 şi înlocuirea acesteia cu un document legislativ care să reprezinte cu adevărat interesele agricultorilor români.

Solicităm în egală măsură sprijin opiniei publice pentru apariţia unei Camere Agricole care să aibă un rol mult mai important îintr-o agricultură, cum este cea românească, care trebuie să răspundă favorabil provocărilor viitoare.

Preşedinte FNPAR, Viorel MATEI

Urşii bruni din judeţele Vrancea, Harghita şi Covasna nu vor mai cădea răpuşi de glonţ datorită unui proiect iniţiat de agenţiile de mediu, finanţat din fonduri europene şi din bugetul de stat. Bugetul este de aproximativ 516.000 euro. Contribuţia Comisiei Europene este de 75%, iar a Ministerului Mediului şi Pădurilor, de 25%. Proiectul este denumit „Cele mai bune practici şi acţiuni pentru conservarea populaţiei de urs brun din zona central-estică a Carpaţilor Orientali“.

Coordonatoare de credite va fi Agenţia pentru Protecţia Mediului (APM) Vrancea, cu sprijinul celorlalte două agenţii judeţene menţionate.

Parteneri în proiect mai sunt Asociaţia pentru Conservarea Diversităţii Biologice din judeţul Vrancea şi Asociaţia pentru Conservarea Valorilor Naturii din judeţul Harghita.

Silvicultorii au avertizat, în nenumărate rânduri, că urşii sunt deranjaţi de prezenţa oamenilor în arealul lor, de la turiştii cu ATV-uri până la culegătorii din păduri. Din acest motiv, încep să-şi părăsească habitatul natural. Astfel, intră în conflict cu localnicii, cărora le distrug culturile agricole şi chiar părţi din gospodării.

Toate părţile implicate îşi propun acum tocmai prevenirea şi reducerea conflictelor dintre animale şi oameni, menţinerea actualului statut de conservare în cele 15 situri Natura 2000, aflate în arealul proiectului, precum şi prevenirea scăderii populaţiei de urs, provocată de braconaj şi mortalitate juvenilă.

(T.D.)

- Într-o comună din inima Transilvaniei oamenii continuă o tradiţie începută cu 200 de ani în urmă.
- În micile lor pepiniere se produc puieţi de pomi, viţe altoite şi arbuşti fructiferi de o rodnicie şi frumuseţe rară.
- Inginerul horticol Bakk Emeric Levente pare a fi reprezentantul cel mai de seamă al altoitorilor din Ciumbrud, atât în plan profesional, cât şi în cel managerial. El a dezvoltat aici o colecţie de pomi şi arbuşti fructiferi care cuprinde tot ce este astăzi mai bun în Europa şi poate fi adaptat în România.

- Printre rarităţile pepinierei sale se află perele grandioase cu miez roşu, cireşele şi vişinele uriaşe, colosale, merele parfumate cu o rezistenţă deosebită la conservare, precum şi fermecătorul agriş colosal tip umbrelă.

- Din colecţia dendrofloricolă, o atracţie pentru toţi cei care au o mică grădină sau terasă în faţa casei o reprezintă trandafirii urcători, într-o nuanţă ce încântă privirea.

- Mai nou, în serele lui Bakk se produce material săditor la ghiveci. Astfel, cumpărătorului i se dă posibilitatea să cumpere puietul cu fructele pe el. Se pare că acest tip de marketing va reprezenta viitorul.

- Inginerul Bakk continuă tradiţia seculară a înaintaşilor săi în ceea ce priveşte producerea materialului săditor viticol. Printre ultimele sale asimilări se află un soi de viţă-de-vie pe cât de productiv, pe atât de rezistent la ger. Soiul se numeşte Bianca şi dacă îl găsiţi pe piaţă, cumpăraţi-l.

- Pepiniera Profi Family a inginerului Bakk prezintă cea mai mare garanţie în faţa beneficiarilor săi, graţie procesului ştiinţific de selecţie a materialului de multiplicare atestat de către Institutul Naţional de Control al Seminţelor şi Materialului Săditor.

Despre tot ce face şi poate oferi inginerul Bakk Emeric Levente în pepiniera lui vă puteţi convinge accesând www.profi-family.ro sau sunând la telefonul 0722.672.725.

Comuna cu cei mai mulţi altoitori din România

Aflată doar la câţiva kilometri de Aiud, Ciumbrudul este şi astăzi localitatea cu cei mai mulţi şi buni altoitori de pomi fructiferi şi viţă-de-vie din România. Faima altoitorilor de aici ţine de pe vremea Imperiului Habsburgic, când celebrul horticultor Fischer Ambrozi a înfiinţat cea mai mare pepinieră din Transilvania. De-a lungul a trei generaţii, la şcoala de altoitori a lui Ambrozie au învăţat sute şi sute de oameni simpli, a căror faimă în producerea puieţilor de pomi şi butaşi de vie a depăşit graniţele României de astăzi.

Tânărul inginer horticol Bakk Emeric Levente pare a fi liderul producător de material săditor din Ciumbrud. De la o vreme, el se impune pe piaţa de lux a horticulturii şi cu o ofertă dendrologică de invidiat. Produsele sale au ajuns şi în cele mai importante magazine de profil din Bucureşti, unde sunt livrate direct sau prin intermediari. Relaţia lui cea mai bună pare a fi cu reprezentanţii firmei Hornbach, care îi etalează la vedere tot ce produce mai bun în pepiniera lui.

O unitate europeană

Câmpul de cercetare a inginerului Bakk Emeric este, în fapt, o pepinieră românească organizată la nivel european. Asta din toate punctele de vedere: organizatoric, ştiinţific şi economic. Puieţii şi materialul săditor viticol au, ce-i drept, germeni genetici europeni, dar îşi au rădăcina în pământul românesc de la Ciumbrud.

Tot ce se produce aici – puieţi, butaşi viticoli, trandafiri şi alte specii dendrologice se exprimă la nivelul productiv maxim din România. În comparaţie cu ceea ce vine din străinătate, materialul din Bakk are marea calitate de a se adapta în fiecare zonă a României şi mai ales de a garanta eficienţa unei investiţii de lungă durată.

La pepiniera lui Bakk se multiplică opt soiuri de prun din cele mai noi specii apărute pe piaţa naţională şi europeană. Cu mijloacele ştiinţifice limitate de care dispune, Bakk lucrează la asimilarea şi multiplicarea unor soiuri de mare ce vor reprezenta un unicat în România. Printre cele aflate la vânzare se află vestitele pere cu miez roşu, într-o formulă genetică diferită de părul tradiţional care desfăta copilăria generaţiei interbelice.

Mai ales în Capitală, dar şi în alte mari oraşe ale ţării, firma lui Bakk s-a impus prin soiurile noi de arbuşti fructiferi şi prin celebrii săi trandafiri mirositori. Puţine sunt pepinierele floricole din România care să producă soiuri de o asemenea frumuseţe.

Cel mai mare pericol: infestarea patrimoniului horticol

Sfatul lui Bakk este ca potenţialii cumpărători să măsoare, cum s-ar spune, de şapte ori până să cumpere, întrucât sub sigla Profi Familiy Ciumbrud se vând prin pieţe tot felul de falsuri. Şi asta sub oblăduirea celor care au obligaţia să protejeze produsele autohtone.

Inginerului Bakk nu îi este teamă de concurenţa străină. Într-o agricultură în care progresul ştiinţific este un bun internaţional la care trebuie să aibă acces toţi cetăţenii Terrei, măsurile de protecţie naţională condamnă la stagnare, la regres. Integrarea noastră în Uniunea Europeană a înlăturat multe dintre barierele extensiei ştiinţei internaţionale. Din păcate, la noi în România această enormă oportunitate de progres a fost „convertită“ în ultimi ani în cel mai mare pericol de infestare fitotehnic.

Cu aportul nedezinteresat al funcţionarilor statului, ca să nu spunem altcumva, pieţele României sunt invadate cu material săditor atipic României şi de cea mai proastă calitate. Anul trecut, bunăoară, pe unele pieţe din ţară se vindeau mai mulţi puieţi de meri polonezi decât româneşti. Asta fără ca oamenilor să li se spună că aceşti meri sunt proveniţi dintr-o zonă rece unde fructele au, ce-i drept, faţă comercială, dar nu şi gust. Mai nou, în zonele de graniţă se vând puieţi de calitate dubioasă, aduşi din Ungaria sau Republica Moldova, fără niciun control fitosanitar.

Cei care poartă răspunderea acestei dezordini periculoase dau neputincioşi din umeri, spunând că sunt puţini pentru a controla. Nu ştim cum se face, dar aceşti oameni care zic că sunt foarte puţini îşi fac timp pentru a controla şi testa fiecare puiet ce se produce în pepinierele României, dovedind o exigenţă ieşită din comun. Ce putem înţelege din această atitudine dacă nu cumva…

Iosif POP, Mihaela GHIŞA

În mod normal, diferenţa nu ar trebui să fie atât de mare, dacă avem în vedere că, până să ne integrăm, am stat câţiva ani buni în anticamera unioniştilor. În realitate, fermierii resping ideea renunţării la ceea ce a fost bun în modelul european de subvenţionare. Au şi dreptate. Apărând mai zilele trecute în faţa ziariştilor, domnul ministru Mihail Dumitru a afişat mai degrabă o alură europeană decât dâmboviţeană.

„Am venit în faţa dumneavoastră din dorinţa de a spulbera mitul desfiinţării subvenţiilor în agricultură“. Declaraţia domniei sale se dorea a fi un răspuns la criticile venite de jos în sus la actuala politică de sprijinire a producătorilor agricoli. Domnia sa recunoaşte că în 2010 dispar unele forme de sprijin autohtone, care nu erau conforme cu cerinţele europene, dar a ţinut să precizeze că Guvernul României este hotărât să acorde în continuare sprijin unor sectoare deficitare. Printre sectoarele în insuficienţă se află şi cel al irigaţiilor.

În opinia domnului ministru, noile forme de subvenţionare trebuie să acopere o parte din vechile ajutoare de stat. Acestea urmăresc, în principal, modernizarea sistemului.

Potrivit lui Dumitru, subvenţiile pe 2010 vor fi la un nivel echivalent anului 2009. Acest lucru înseamnă că, din momentul în care România a devenit stat membru al UE, fermierilor li se acordă subvenţiile europene, dar şi altele specifice. Acestea cresc de la an la an, astfel încât în 2014 să ajungem la aceleaşi nivel cu vechile state membre. O parte din vechile ajutoare se compensează acum prin subvenţii mai mari decât anul trecut.

Pentru a exemplifica, ministrul a arătat că, prin schema de plată unică pe suprafaţă (SAPS), Uniunea Europeană a alocat din FEGA, pentru 2010, aproape 730 milioane de euro. La această sumă, se adaugă 503 milioane de euro, plăţi naţionale directe complementare (PNDC) în cazul culturilor arabile.

Proprietarii funciari agreaţi vor primi aşadar în plus 10 euro faţă de 2009. Domnul ministru nu spune, însă, cât au pierdut aceştia din sprijinul financiar intern faţă de anul trecut. Or, fermierii reclamă tocmai pierderea unor ajutoare substanţiale.

Potrivit protocolului de la Kyoto, aerul curat din România poate fi vândut străinătăţii sub formă de certificate CO2 (bioxid de carbon), gaz cu efect de seră (GES). Laszlo Borbely, ministrul Mediului şi Pădurilor, afirmă că vinderea unor astfel de certificate poate aduce ţării noastre miliarde de euro.

Domnia sa a mai spus că, în curând, Guvernul va emite o hotărâre care va legifera negoţul cu aer.

Menţionăm că, la începutul lunii septembrie 2009, specialiştii Bellona Europa, una dintre cele mai importante organizaţii internaţionale neguvernamentale de Mediu, au afirmat că România deţine un surplus de 200 milioane de certificate de emisii de CO2, vânzarea acestora putând aduce la bugetul de stat aproximativ două miliarde de euro până în anul 2015.

Este de precizat că vânzarea certificatelor de emisii de CO2 are loc pe bursele internaţionale, iar preţurile variază în funcţie de cerere şi ofertă. Cel mai mare preţ a fost de peste 30 de euro/tonă, iar cel mai scăzut, de jumătate de euro/tonă.

În final, ar fi de menţionat doar că practica vânzării de aer este veche în România, începând de pe vremea lui Ceauşescu. După 1990, neoreformatorii considerau că era o practică defavorabilă pentru mediu, pentru sănătatea noastră, deoarece încurajează statele puternic industrializate să polueze în continuare Pământul. Între timp atitudinea lor s-a schimbat, iar argumentele ecologice au cedat în favoarea celor economice.

Traian DOBRE

Preţul grâului continuă să scadă. În pofida unei oferte abundente, grâul a avut parte până acum de o piaţă bună. În noiembrie 2009, cotaţiile la Bursa din Chicago se îndreptau spre un nivel record de 222 dolari pe tonă. De atunci şi până acum preţul a scăzut aproape cu 50$/t. O anumită presiune exercitată de vânzări a apărut pe piaţă, însă aceasta va fi mult mai mare în săptămânile ce vor urma.

Ca urmare, stocul mondial de grâu, estimat la sfârşitul anului de piaţă, a atrins cel mai mare nivel din ultimii 10 ani, iar în cazul SUA este cel mai ridicat nivel al stocului din ultimii 23 de ani. În Rusia, unde activitatea de export a fost susţinută în ultimile luni, stocul este estimat ca fiind cel mai mare din ultimii 17 ani de piaţă.

PORUMB: primele începuturi fără taxe vamale

Importurile scăzute reprezintă „argumentul“ folosit de către operatori pentru a pune în permanenţă presiune asupra cumpărătorilor. Comitetul de gestiune al cerealelor a confirmat derularea primei tranşe de import de porumb scutit de plata taxei vamale, în volum de 121.037 tone, integral atribuită. Măsura de „taxă vamală zero“ a intrat în vigoare şi este valabilă pentru primul semestru al anului 2010.

Certificatele de import emise în cazul porumbului se ridică la 1,75 milioane de tone, faţă de 0,5 milioane de tone exportate, ceea ce scoate în evidenţă faptul că UE este importator net de porumb. Cu sau fără scutiri de taxe vamale, porumbul continuă să aibă un preţ bun şi pieţe sigure.

ORZUL are puţină căutare

Preţul orzului furajer a rămas în linii mari la acelaşi nivel ca şi cel înregistrat în perioada anterioară, acesta fiind aproape de preţul de intervenţie în numeroase regiuni cultivatoare din Europa. Depozitarii vând de regulă orzul furajer uşor sub preţul de intervenţie. Preţul orzului este negociat la un nivel scăzut, chiar mai mic decât cel înregistrat la începutul anului de piaţă. În cazul orzului pentru bere, preţul este sub presiune ca urmare a estimărilor privitoare la noua recoltă. Cumpărătorii sunt din ce în ce mai puţin interesaţi de realizarea achiziţiilor.

Piaţa externă a oleaginoaselor: oferta sub impactul recoltei din emisfera sudică

Preţul uleiurilor din Europa a fost şi el penalizat de aprecierea monedei unice în raport cu dolarul american, ceea ce a făcut să se reducă competitivitatea acestor mărfuri în raport cu celelalte existente pe piaţa internaţională. Stocurile de soia la nivel mondial au înregistrat creşteri semnificative odată cu anunţarea noii recolte de pe piaţa sud-americană.

Producţiile de soia din Argentina şi Brazilia au atins niveluri record ceea ce permite acoperirea tuturor solicitărilor existente pe piaţă. În comparaţie cu luna noiembrie 2009, preţul la soia a scăzut cu 30$/t. Procesarea oleaginoaselor poate atinge un nivel record, în acest an, în spaţiul comunitar. Doar incidentele climatice pot influenţa evoluţia preţului oleaginoaselor pe termen scurt şi mediu.

Piaţa la floarea-soarelui

Preţul florii soarelui s-a menţinut la acelaşi nivel ca şi cel înregistrat în săptămâna anterioară.

N.B. Informaţiile din prezenta sinteză sunt rezultatul colectării de informaţii având la bază următoarele surse: date oficiale (Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, Institutul Naţional de Statistică, Organizaţia pentru Dezvoltare şi Cooperare Economică, Departamentul de Agricultură al SUA, Bursele produselor agricole China, Argentina, Australia, Canada, Brazilia, Rusia, Ucraina şi principalele Burse din Comunitatea Europeană), informaţii din piaţă (traderi, producători, fermieri, procesatori, depozitari), organizaţii de profil (asociaţii profesionale etc.) şi surse complementare.

Din motive obiective, nu putem garanta pentru acurateţea şi integralitatea acestor informaţii, astfel că orice concluzie şi iniţiativă de acţiune în baza acestui material trebuie privite sub această limitare.

Dumitru Daniel SANDU

Graficele si tabelele le gasiti in revista Lumea Satului, pe baza de abonament. Pentru detalii contactati redactia.

Estimările Uniunii Europene pentru anul 2009 arată că venitul real pe muncitor în agricultură a scăzut în România cu 15,1% faţă de 2008, ceea ce situează ţara noastră pe locul al 11-lea în clasamentul comunitar. Media declinului la nivelul UE-27 a fost de 12,2%, după ce mai coborâse cu 2,5% în 2008 faţă de 2007, conform Eurostat – Oficul de statistică al UE.

Cea mai mare reducere a venitului real, de 35,6%, s-a înregistrat în Ungaria, urmată de Italia şi Luxemburg, cu 25,3%, respectiv 25,1%. Singurele ţări în care venitul real a înregistrat creşteri sunt Grecia, Cipru, Finlanda, Malta şi în special Marea Britanie (14,3%).

Să mai spunem că, la nivelul UE 27, indicele venitului real s-a aflat la 98,3% faţă de anul de referinţă 2005. În România, indicele a fost de 95,4.

Conform Eurostat, reducerea venitului real pe lucrător a apărut ca urmare a scăderii veniturilor în agricultură, în medie cu 14,2%, şi a angajărilor în domeniu cu 2,2%.

Micşorarea veniturilor în agricultură este, în principal, rezultatul descreşterii valorii producţiei agricole, a preţurilor (-10.9%), în timp ce şi costurile de intrare în termeni reali au coborât (-9,2%). Producţia vegetală a pierdut 13.2%, iar cea animală 9,7%.

Volumul producţiei vegetale a scăzut cu numai 0,8%, dar la preţuri procentul a fost de 12,4%. Cele mai mari căderi de preţuri s-au înregistrat la cereale (-27,5%), culturi tehnice (-15,6%), ulei de măsline (-14,7%) şi fructe (-12,3% ).

În cazul producţiei animale, preţurile au scăzut cu 8,7%. Produsele cele mai afectate au fost laptele (-20,3%), porcii (-4,2%) şi bovinele (-1,8%). Volumul producţiei s-a redus în medie cu doar 1,1%, dar a rămas acelaşi pentru lapte, aproape stabil pentru porci (-0,3%) şi mai mic pentru bovine (-2,9%).

Traian DOBRE

Bătrânii agricultori vor rămâne cu aceleaşi pensii mizerabile, iar actualii salariaţi din acest domeniu de activitate vor mai aştepta, cel puţin până în anul 2011, înfiinţarea Casa de Pensii a Agricultorilor, ne-au declarat surse din Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale (MMFPS).

Conform Legii nr. 263/2008, în cadrul Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS), de la 1 iulie 2009 trebuia înfiinţată o direcţie sau un departament care să se ocupe numai de agricultori. Actul normativ prevedea ca, la fondul de pensii, să participe atât salariatul, cât şi statul, obţinându-se în final o pensie mai mare. Astfel, statul ar fi trebuit să aloce, pentru cei aproximativ 1,6 milioane de agricultori eligibili, o sumă lunară reprezentând dublul contribuţiei individuale (între 20 şi 100 de lei).

Numai că statul nu are bani, pentru că a apărut criza economică. Aşa că Guvernul a emis o hotărâre prin care legea a fost abrogată, adică amânată (din oficiu) pentru o dată ulterioară, încă necunoscută.

Mihai Şeitan, noul ministru al muncii, a venit cu o precizare ciudată, în sensul că înfiinţarea Casei de Pensii a Agricultorilor în cadrul CNPAS nu se va mai face în baza Legii nr. 263/2008, ci a altei legi noi a sistemului unic, care nu există deocamdată decât în fază de proiect.

Vă reamintim că agricultorii au avut iniţial o casă proprie de pensii, dar în anul 2000, prin Legea nr. 19, muncitorii ogoarelor au fost trecuţi la sistemul public de pensii.

(T.D.)

Oricât ar fi dorit analiştii europeni care studiază viaţa  şi starea economică a celor  27 naţiuni ce compun Uniunea Europeană să mai retuşeze pesimismul românilor, datele statistice indică un regres care ar putea să se accentueze. Dar să vedem ce răspund românii la întrebările lor despre:

Starea economiei româneşti

Doar 7% dintre români cred că economia naţională performează mai bine decât media Uniunii Europene, în timp ce 88% cred că aceasta merge mai puţin bine. Din acest punct de vedere, România se apropie de media grupului celor 12 noi state membre (13%). Un contrast clar însă se observă între evaluările cetăţenilor din NSM12 şi cei din vechile state membre ale Uniunii Europene. Astfel, în statele din UE-15, 39% dintre respondenţi au declarat că situaţia economiei naţionale este mai bună decât a mediei statelor Uniunii Europene.

Situaţia locurilor de muncă

Există o degradare a percepţiei între noiembrie 2008 şi noiembrie 2009 privind situaţia locurilor de muncă din România comparativ cu restul statelor membre UE. Aşadar, procentul celor care credeau că situaţia locurilor de muncă din România este mai bună decât media UE scade de la 16% la sfârşitul lui 2008 la 7% la finalul anului trecut.

Costul vieţii

Privind comparativ evaluarea situaţiei costului vieţii în România, constatăm o uşoară creştere de 4 puncte a procentului respondenţilor care cred că situaţia cheltuielilor cu traiul în România este mai puţin bună decât în restul Uniunii Europene, de la 10% în noiembrie 2008 la 6% în noiembrie 2009. La nivelul celor 27 de state membre ale UE, nu există nicio diferenţă între cele două momente.

Aşteptările privind evoluţia situaţiei economice

Dacă evaluările curente ale românilor privitoare la situaţia socio-economică din ţară în comparaţie cu celelalte ţări europene sunt majoritar negative, cum se situează România din punctul de vedere al optimismului privind evoluţia în următoarele 12 luni a situaţiei economice interne şi europene?

În noiembrie 2009, datele arată că românii sunt în continuare mai pesimişti decât media cetăţenilor europeni în privinţa evoluţiei vieţii lor în general: 29% dintre români cred că următoarele 12 luni vor fi mai proaste, comparativ cu doar 15 procente înregistrate pe ansamblul UE.

De asemenea, şi în privinţa celorlalte aspecte, românii îşi menţin pesimismul: 45% (faţă de 31% media europeană) în privinţa situaţiei economice interne, 31% (faţă de 19% media UE) referitor la situaţia financiară a gospodăriei, 53% (comparativ cu 40% media europeană) referitor la situaţia locurilor de muncă în ţară, iar 21% (faţă de 11% în UE-27) în ceea ce priveşte situaţia locului de muncă personal.

Comparativ cu valul precedent al cercetării, derulat în iunie 2009, în România creşte pesimismul: de la 23 la 29% în privinţa vieţii în general, de la 41 la 45% în ceea ce priveşte situaţia economică internă, de la 26 la 31% pentru situaţia financiară a gospodăriei, de la 44 la 53% în ceea ce priveşte situaţia locurilor de muncă din ţară, şi de la 15 la 21% în privinţa situaţiei locului de muncă personal.

Graficele si tabelele le gasiti in revista Lumea Satului, pe baza de abonament. Pentru detalii contactati redactia.

Dana MĂCRIŞ

Comuna nemţeană Bălţăteşti revine pe piaţa internă şi externă prin vestitele conserve pe care le producea cândva. În timp ce majoritatea fabricilor de conserve, situate în zone cu tradiţie legumicolă, au dispărut, aici, la poalele munţilor, funcţionează cu bune rezultate societatea comercială Conservfruct.

„În 1993 am preluat – ne spune domnul Cristi Cojocariu, directorul executiv al unităţii – o secţie aproape în ruină a fostului CLF Târgu-Neamţ. A fost greu, ne-am îndatorat la bănci, am plătit dobânzi uriaşe, puţinul câştig l-am reinvestit şi, încetul cu încetul, ne-am impus pe piaţă, asta în condiţiile în care sectoarele legumicole ale fostelor CAP-uri dispăruseră, ca şi o bună parte din livezi, ceea ce ne-a obligat să aducem materie primă de la mari distanţe.“

Sursa de oxigen: fondurile europene

În 2006, societatea comercială din Bălţăteşti a accesat un proiect SAPARD în valoare de 1,6 milioane de euro. Aceasta a permis construcţia unei hale moderne şi achiziţia de utilaje de ultimă oră şi, în consecinţă, implementarea sistemului de management al calităţii ISO 9001. „Acum putem spune, subliniază domnul Cojocariu, că toate produsele noastre corespund exigenţelor impuse pentru piaţa europeană.“ De altfel, din dorinţa de progres şi îmbunătăţire a locului pe care îl ocupă unitatea, desfăşurăm în mod constant analize de piaţă a tendinţelor industriei de profil.

Export pe trei continente

În ultimii ani, brand-ul Conservfruct pentru produsele din legume şi Cegusto pentru dulciuri ale societăţii nemţene sunt tot mai cunoscute şi apreciate în ţară şi în străinătate. Dulceţurile, gemurile, mâncărurile tradiţionale – zacuscă, tocană etc. –, semipreparatele şi siropurile fabricate aici se găsesc pe rafturile marilor magazine din ţară şi sunt solicitate în Italia, Spania – la început în comunităţile româneşti şi apoi de către ceilalţi consumatori –, Anglia, Statele Unite, Canada şi chiar Japonia şi lista ar putea continua.

„Produsele noastre, spune directorul executiv, se disting pe piaţa produselor similare prin faptul că păstrează aroma şi prospeţimea fructelor şi a legumelor şi nu folosim aromatizante, coloranţi sau conservanţii sunt, cum se spune, ecologice.“

Valorificarea resurselor locale

Sigur, criza a afectat într-o oarecare măsură şi activitatea unităţii din Bălţăteşti, dar conducerea acesteia este optimistă.

„Cu toate greutăţile – şi produsele noastre se vând mai greu, mai ales în ţară – am reuşit să-i păstrăm pe cei 80 de salariaţi permanenţi, iar modernizarea fabricii ne va permite să diversificăm gama sortimentală a producţiei. Vrem apoi să reluăm producţia de prelucrare a fructelor de pădure care se găsesc din belşug în zona noastră, deşi achiziţia – smeurei, ciupercilor etc. – costă mai mult din cauza lipsei braţelor de muncă.

Vom încerca, de asemenea, să reintroducem în fabricaţie dulceţurile şi compoturile pentru diabetici, ceva mai scumpe, dar deosebit de solicitate în Germania şi celelalte ţări europene, dar atât de necesare şi la noi.

Într-un cuvânt, credem că există bune perspective, pentru că, vorba românului, «nimic nu ţine cât lumea». Mai mult decât atât sperăm, cu toată modestia, ca activitatea fabricii noastre să constituie un exemplu şi pentru alţi investitori în industria alimentară nemţeană.“

Stelian Ciocoiu

Dacă băncile vor trece la executarea forţată a datornicilor, aşa cum îi ameninţă, atunci este foarte posibil ca multe dintre investiţiile efectuate în agricultură să-şi înceteze activitatea, iar România să se compromită în faţa Uniunii Europene cu programele implementate de aceasta. Primul program de proporţii promovat de UE în România are în spate o susţinere financiară de 1,14 miliarde de euro, la care se adaugă şi contribuţia beneficiarilor direcţi, în sumă de 800 milioane de euro.

Acest aport propriu a fost acoperit mai ales pe seama unor credite bancare care aveau termene de scadenţă precise. Însă, la vremea respectivă bancherii lăsau să se înţeleagă că vor putea exista şi unele reeşalonări. Ei bine, aceste învoieli nu au mai fost valabile în momentul achitării ratelor la credit. Aşa s-au întâmplat lucrurile în cazul unora dintre membrii grupurilor de producători legume-fructe din Curtici şi Satu-Mare, care astăzi se află în situaţia de a fi puşi sub sechestru bancar şi care practic vor fi deposedaţi nu numai de investiţiile făcute, ci şi de averile personale.

Demolarea psihică a ţăranului

Horga Ioan din localitatea Sărăruş, judeţul Arad, a realizat prin SAPARD 1 ha de legume şi 20 ha de livadă superintensivă. În urma experienţei avute cu băncile a ajuns să gândească despre acestea că rolul lor este de a-i demola psihic pe fermieri.

Deşi poate după regulile bancare atitudinea lor pare a fi una corectă, în esenţă un fermier care nu e uns cu toate alifiile şi care ajunge să le bată la uşă iese întotdeauna cu capul plecat după părerea sa. Însă, din punctul de vedere al producătorului, banca ar trebui să acorde încredere şi implicit bani celor care au experienţă în producţie şi nu celor care stăpânesc arta conversaţiei.

Despre membrii grupului de producători din Curtici, fermieri de care este foarte apropiat, spune că aproape că nu mai au ce să sacrifice. Şi asta pe motiv că băncile nu acceptă situaţia de criză, de încetinire a vânzărilor şi încasărilor şi, prin urmare, mai puţin de 20% dintre ei pot să mai plătească ratele.

Visul devenit coşmar

Povestea lui Victor Codrea din Drăguşeni-Satu Mare e mai complicată, pentru că plăteşte de mai bine de un an rate pentru o investiţie care nu este realizată. Visul său, care constă în realizarea unei sere de 3.000 mp pentru căpşun, întârzie să se înfăptuiască deoarece constructorul a încasat banii, dar a plecat fără să mai realizeze construcţia.

Fermierul a încercat să discute cu banca, dar parteneriatul cu aceasta a funcţionat doar până la semnarea contractului. Deşi i s-a promis o perioadă de graţie de un an de zile dacă reuşeşte să achite dobânzile, acest lucru nu s-a adeverit. Mai trebuie spus că proiectul se ridică la valoarea de 100 mii de euro şi a primit finanţare prin SAPARD în 2007 cu credit subvenţionat prin Fermierul.

Un parteneriat înrobitor

Otto Varga din localitatea Doba judeţul Satu Mare. Cu un an în urmă, Otto Varga, din Doba-Satu Mare, era mândru de noul tip de seră realizat în ferma sa. Era şi mulţumit pentru că banca era înţelegătoare cu el, promiţându-i că îi va reeşalona din datoriile făcute pentru proiectele aflate în dificultate. De atunci şi până acum lucrurile au luat însă o altă întorsătură.

Reeşalonarea nu a mai avut loc, iar perioada de graţie, care în contract apărea ca fiind posibilă între 1 şi 5 ani, s-a redus la minimum posibil, adică la un an. Domnia sa susţine că aproape 80% dintre firmele care au accesat SAPARD-ul se confruntă cu aceleaşi probleme, motiv pentru care împreună cu grupul de producători de la Satu-Mare a cerut intervenţia ministerului în amânarea datoriilor. „Am fost generaţia de sacrificiu în ceea ce priveşte proiectele SAPARD, spune domnul Varga. Dacă pe noi, care am fost deschizători de drum ne distrug, oamenii nu vor mai face proiecte.“

Cei cu care am vorbit au reprezentat aşadar primul flanc în bătălia cu SAPARD-ul, luptă pe care la un moment dat credeau că au şi câştigat-o. Atunci erau parteneri cu băncile, iar acum se văd în situaţia de a fi executaţi de toate bunurile pe care le-au agonisit de-a lungul vieţii.

Valentina ŞOIMU

În Uniunea Europeană, consumul de lapte şi produse lactate pe locuitor este de aproximativ 132 kg pe an. Fapt este că producţia de lapte obţinută în exploataţiile zootehnice europene poate acoperi în totalitate nevoile consumatorilor şi reprezintă o pondere importantă în balanţa comerţului mondial.

În 2000, Uniunea Europeană ocupa primul loc în clasamentul exportului mondial de lapte, cu un procent de aproximativ 48% din comerţul mondial, fiind urmată de Noua Zeelandă cu 27%, Australia cu un procent de 8% şi Argentina cu un procent de 6%.

Excedentele mari de lapte la nivelul Uniunii Europene reprezintă şi astăzi o problemă pentru unele dintre statele membre.

Producţia mondială de lapte s-a stabilizat în jurul cifrei de 600 milioane tone. Cert este că Uniunea Europeană, cu cele 27 de state membre, este cel mai mare producător de lapte şi produse lactate. Alături de UE, în topul marilor producători se află şi Noua Zeelandă, Australia, India şi ţările din America Latină. La unt, producţia mondială depăşeşte 7 milioane de tone, în timp ce la brânzeturi media ultimilor 10 ani indică un nivel de 25 milioane de tone. Primul producător de brânzeturi din lume este SUA, cu o producţie anuală de aproape 4 milioane de tonem care este destinată, în principal, consumului intern.

O primă concluzie este că trendul ascendent al producţiei de lapte se face simţit în întreaga lume.

În mod paradoxal, în unele ţări membre UE, inclusiv în România, se resimte o scădere drastică a efectivelor de animale.

…Avicultura este cel mai dinamic sector agricol?

În zootehnie, unul dintre cele mai dezvoltate şi prospere segmente este avicultura şi asta nu doar la nivelul ţării noastre, ci în întreaga lume. Prin comparaţie, se pare că, dintre toate ramurile agricole, producţia de carne de pasăre este cea mai dinamică, creşterile făcându-se simţite de la an la an. Dacă în 1986, la nivel mondial producţia totală însuma aproximativ 30 milioane de tone, patru ani mai târziu valoarea ei se ridica la aproximativ 33 milioane de tone, trend ascendent care s-a păstrat şi în următorii opt ani. Astfel că în 1998 producţia mondială de carne era de aproximativ 53 milioane de tone.

În această perioadă, liderul incontestabil de pe piaţa mondială a produselor avicole era SUA, cu un procent de 45%, urmată de Uniunea Europeană cu un procent de 17% şi de Brazilia cu o pondere de 7%.

Laura DOBRE

Sistemul GPS pentru maşini de erbicidat şi distribuit îngrăşăminte. Noutăţile vizează cu deosebire fermierii care practică agricultura performantă. Noile game care operează cu sistem GPS sunt maşinile de erbicidat UF, UG şi UX, maşina de erbicidat autopropulsată SX şi maşinile de distribuit îngrăşământ ZA-M Hydro, ZA-M Ultra Hydro şi ZG-B Ultra Hydro. Sistemul GPS Amazone (GPS Switch) funcţionează în conjuncţie cu calculatorul de bord Amatron+.

În prezent, până la 13 secţiuni de lăţime parţială pot fi controlate automat când erbicidarea se face adiţional la pornirea/oprirea automată la capătul tarlalei. Ca şi la AMATRON+, maşinile de distribuit îngrăşământ cer şofare cu disc de împrăştiere hidraulic pentru a automatiza atât funcţiile de „pornit/ oprit“ la capătul tarlalei, cât şi controlul secţiunilor „de avânt“ cu 6 lăţimi parţiale.

Elementele de automatizare ce compun sistemul GPS (GPS Switch) asigură evitarea pierderilor în cazul celor mai importante operaţiuni, precum şi numeroase avantaje agrotehnice şi economice. Cu cât lăţimea şinei căruciorului este mai largă şi cu cât este mai ciudată forma câmpului, cu atât sunt mai mari aceste avantaje.

Informaţii suplimentare: 0755.043.504

Dana Măcriş